Spațiul Gării de Nord din București (dar și împrejurimile sale) mi se pare că încapsulează o anumită tensiune specifică orașului, și anume aceea dintre ceea ce mai este azi în fața noastră și ceea ce nu mai putem vedea.
Pentru mulți dintre noi, Gara de Nord e locul în care am avut primul contact cu Bucureștiul și cu ceea ce înseamnă acesta. Fie că tocmai ai absolvit liceul din provincie și ai venit să dai admiterea la facultate, fie că ești doar en route spre mare sau spre munte, gara terifiază și frustrează prin furnicarul de oameni pe care îl găsești acolo, prin confuzia generală care pare că domnește întotdeauna, prin suprastimularea pe care o aduce cu sine locul (forfotă, icnete, mirosuri). Pe de altă parte cam acesta este specificul fiecărei gări. Toate gările sunt spații de tranzit. De cele mai multe ori, când ajungi în gară ești pe fugă, iar graba asta te face mai neatent/ă la ce se află împrejurul tău. Te face să treci mai ușor peste unele detalii mai mult sau mai puțin semnificative. În 2008, realizatorul de televizune Anthony Bourdain, venit în România ca să deguste din mâncărurile și tradițiile locale, observa la un moment dat în emisiune (pe la min 11:50) că fix deasupra intrărilor principale (de la coloane) se află niște figure înaripate stilizate. El n-avea cum să știe că acestea sunt de fapt logourile Căilor Ferate Române, încă de la înființarea acestei instituții, și că reprezintă roți de tren, fiecare cu câte o pereche de aripi care le dă avânt. Evident că, de dragul showmanship-ului, Bourdain spune că ar fi de fapt „lilieci”, fiindcă era până la urmă în țara vampirilor și a Contelui Dracula. Dar detaliul acesta camp mi-a rămas de atunci în minte. Într-atât m-a marcat, încât, atunci când am ajuns aici prima oară, m-am dus instinctiv la coloane să văd și eu „liliecii”. Mi-a rămas în reflex și de fiecare dată când sunt pe aici trec să-i văd. Ceea ce încerc să spun este că e nevoie câteodată ca cineva să te oprească puțin din drum și să te facă să fii atent la detaliile care te înconjoară. Într-un fel, asta fac și eu acum. Îmi imaginez că cititorii ideali ai acestui text ar trebui să fie ei înșiși la Gara de Nord, cu biletele de tren cumpărate, dar blocați acolo din pricina unor întârzieri inevitabile, și eventual și plictisiți de moarte. Într-atât de plictisiți încât să se lase mânați în deriva asta.
Spațiul Gării (dar și împrejurimile sale) mi se pare că încapsulează o anumită tensiune specifică Bucureștiului, și anume aceea dintre ceea ce mai este azi în fața noastră și ceea ce nu mai putem vedea. Nimeni nu poate contesta faptul că Gara de Nord e un loc aparte. Nu degeaba aici dispare șeful de birou, la finanțe, Gogu Nicolau (într-una dintre povestirile celebre ale lui Mateiu Caragiale) și tot aici este trăsnit profesorul Dominic Matei (în adaptarea lui Francis Ford Coppola după o nuvelă a lui Mircea Eliade). După cum vom vedea, misterele abundă.
De cum te dai jos din tren, după inevitabilul slalom de pe peron printre ceilalți călători cu bagaje voluminoase, de cum treci de chioșcurile de sub tabela cu sosiri și plecări, chiar pe stânga, cum treci de Mec, dai nas în nas cu unul dintre ele. În povestirile polițiste de început de secol erau la modă enigmele camerelor închise (în care o crimă se petrecea înăuntrul unei camere închise cu cheie de pe dinăuntru). Aici, în inima Gării de Nord, regăsim de asemenea misterul unui salon veșnic încuiat: Salonul Regal. A fost construit de Carol I pentru vizita din 1896 a împăratului austro-ungar, Franz Joseph. Interiorul salonului (aflăm din cele câteva articole și clipuri răzlețe pe tiktok) este decorat somptuos, după spiritul vremii. Această încăpere de primire a deservit casa și nevoile regale și a găzduit o seamă de evenimente fastuoase ale epocii. Iar acum zace închisă și cu obloanele trase. Oficial se cheamă că se află în conservare, dar practic vorbind a fost ocultată. De ce nu este aceasta restaurată și pusă în circuitul turistic? De ce rămâne un easter egg pentru cei mai pasionați de istorie? Ei bine, se pare că sunt lucruri ticluite să rămână pentru totdeauna – de veci – subt pecetea tainei.
Dacă totuși îți continuăm drumul înspre „lilieci”, reușind să treci printre taximetrele care așteaptă la coloane și, ieșind prin stânga, poți încerca o privire mai de ansamblu. Vezi că Gara de Nord e de fapt o acumulare de clădiri contopite una într-alta. În timp ce lași porticul și coloanele Art Deco în spate și înaintezi înspre Calea Griviței, observi cum arhitectura gării se schimbă, pe alocuri devine academistă, pe alocuri are și câteva inserturi socialist-moderniste, toate încununate de termopanele realist-capitaliste. Mi se pare că Gara de Nord e cea mai reprezentativă clădire a Bucureștiului fiindcă dă seamă de electismul său. Fiecare adiție pare proptită pe o alta, iar întregul e ca un jazz vizual. Când încerci să-l cuprinzi cu privirea, ochii îți fug în zeci de direcții. E viu și confuzant, dar te prinde, vrei să te uiți în continuare.
Tot un astfel de jazz vizual se află și vizavi de gară, desi la scară mai mică. Undeva pe la mijlocul anilor 2010, primprejurul clădirii Policlinicii CFR au început să crească dependințe. De fapt mai mult decât atât, au răsărit peste noapte camere, cotloane și tuneluri, toate alipite clădirii în cauză. Iar cel responsabil pentru această operațiune a fost Bruce Lee (supranumit și Regele Canelelor, pe numele său real, Florin Hora). El a angrenat o forță de muncă suprinzătoare și a reușit să construiască o fortificație bizară, care a servit ceva vreme drept casă pentru el și alte persoane fără adăpost din capitală. Construcția în sine era destul de sinuoasă, încolâcindu-se în jurul policlinicii. Pereții erau groși și intrările minuscule, pentru a putea fi apărată ușor. Bruce Lee poveștește el însuși toate acestea într-una dintre aparițiile sale televizate. Mai zice și că fortificația comunica cu rețeaua de tuneluri de canalizare întocmai pentru a facilita o eventuală retragere în subteran. Printre imaginile televizate, cele mai notorii de după ‘90 erau acelea cu oameni fără adăpost încercând să supraviețuiască prin rețeaua de canalizare a orașului. Dorința lui Bruce Lee de a construi această locuință a reprezentat de fapt o scoatere la lumină. Ceea ce era până atunci ascuns răsărea în vedere, subteranul ieșea în suprateran. Dar toate fortificațiile nu l-au salvat până la urmă pe Bruce Lee, castelul lui fiind obiectul unei razii a poliției în 2015. El a fost arestat și condamnat pentru trafic de droguri de mare risc și constituirea unui grup infracțional. În prezent cetatea zace cvasi-abandonată. Dar nu e singura ruină din zonă.
În lateralul gării se află ceea ce a mai rămas din fostul Hotel Dunărea. Construit în interbelic, devine rapid un reper al cartierului. În timpul comunismului, la parter funcționa celebrul magazin Sora. Mama încă îmi povestește cum a venit prin anii ‘70 în capitală ca să-și cumpere tata un „costumul de ginerică” de la magazinul București și ea diverse rochii de la Sora. După ‘90, clădirea a fost lăsată cu totul în paragină. Privind-o, ai, cum se întâmplă de altfel cu majoritatea clădirilor în ruine, un anumit sentiment al timpului care trece. Conștientizezi caracterul tranzitoriu al lucrurilor și asta te mișcă pe moment, îți produce o stare contemplativă, care până la urmă dispare și ea, fiindcă prezentul lucrurilor e mult mai presant. Câteodată aceste spații condamnate sunt salvate, în întregime, sau pe bucăți, cum e cazul reclamei luminoase a hotelului, care ajunge într-o expoziție (în 2014). Arta a salvat-o, într-un anumit sens. Acesta este însă un caz fericit. De cele mai multe ori timpul șterge toate urmele, de aceea sunt atât de importante mărturiile de orice fel. Spre exemplu, își mai amintește că aici, în fața magazinului Sora, în 1945, banda celebrului gangster bucureștean Petre Silberschmied, poreclit Argintaru, a deschis focul asupra unor echipaje de poliție? Câțiva ofițeri au fost omorâți, dar banda a fost decimată în totalitate, iar Argintaru arestat.
Zona Gării de Nord e plină de aceste istorii orfane despre care dacă nu ți s-ar zice, n-ai avea cum să afli. Dacă treci de rândul acela de blocuri (din spatele Policlinicii), vei găsi un parc pentru copii recent amenajat și câteva terenuri virane. Până nu demult, pe unul dintre acele terenuri, era un adevărat palat pisicesc. Ctitoriile abundă. Casa pentru pisici era construită din lemn, PVC, pal și termopan. Construcția se sprijinea pe câteva cărămizi de BCA și era capitonată cu polistiren expandat, ca să le ofere felinelor o temperatură confortabilă mai ales pe perioada iernii. Prin aprilie 2023 am descoperit-o, într-una dintre plimbările mele și tot atunci am vorbit puțin și cu locatarul-constructor. Mi-a zis că în jur de 10-15 pisici locuiesc acolo și că el și soția sa (care a și venit cu ideea acestei căsuțe) sunt foarte fericiți că le pot oferi acest adăpost. Din păcate, acum terenul a fost curățat și transformat într-o parcare. Singurele dovezi că acolo a fost într-adevăr un astfel de palat pisicesc sunt cele câteva murale de pe peretele din fundal și cărămizile din BCA pe care stătea casa, acum aruncate lângă gard. Acestea și faptul că pisicile din cartier tot vin instinctiv în acel loc. Când am trecut ultima dată pe acolo, erau cel puțin vreo cinci, dintre cele mai pufoase. Din fericire, am aflat că cei doi locatari le-au făcut o altă căsuță prin apropiere, dar ceva mai ferită de ochii lumii.
Dacă traversezi parcul dintre Ministerul Transporturilor și Gara de Nord, chiar în fața Hotelului Astoria (și el abandonat) dai de o mică întindere de piatră cubică. Mereu mi-a atras atenția piatra cubică, fiindcă dă seama de un timp trecut. E un reminder că orașul e un palimpsest, dar în același timp e și un îndemn: te invită să decojești realitatea înconjurătoare, să dai la o parte straturile mundane și să vezi ce zace dedesubt. Asta vreau să cred că facem noi acum în timp ce înaintăm pe Dinicu Golescu, și facem dreapta pe Mircea Vulcănescu. Statuile cu domnitori și voievozi din curtea Muzeului Militar Național ne privesc circumspecte. Ele stau îndărătul unor baterii de tunuri și mitraliere cu țevile ațintite amenințător înspre stradă. Poate au aflat de intențiile noastre răscolitoare și se opun cu vehemență. Și așa le-a răscolit îndeajuns Radu Jude în 2017 când a filmat chiar în curtea muzeului câteva secvențe din Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari – un superb exercițiu de scoatere la lumină a scheletelor ascunse în ghiozurile istoriei mai mult sau mai puțin recente.
Și dacă tot vorbeam de statui și istorii, hai să facem un detour mic, s-o luăm puțin spre nord-est, tot pe Mircea Vulcănescu, promit că o să merite. Trecem de intersecția cu Berzei, ne oprim totuși puțin la statuia lui Emil Cioran, astfel poziționată ca să poată fi văzută doar fix din intersecție (deh, nihilismul său rămâne manifest și în bronz), și continuăm pe Vulcănescu (pe vremuri str. Ștefan Furtună) până când ajungem la nr. 47. După cum am zis, în această plimbare ne preocupă lipsa, ceea ce a fost odată acolo, iar acum nu mai e. Din curtea cu pricina lipsește ceva – o statuie. Nu orice statuie, o statuie care a făcut carieră în imaginarul bucureștean, cel puțin prin anii ’60-‘70. Povestea e în felul următor. Un reporter al cotidianului România Liberă, pe numele său Simion Săveanu, observă, într-una din plimbările sale, chiar în această curte, o statuie a zeului Neptun. Scrie, într-o relatare din cartea sa Enigmele Bucureștilor, că „Zeul a fost «ademenit» în orașul de pe malurile Dâmboviței cu promisiunea fermă că va împodobi grădina unui mândru palat domnesc. Soarta însă i-a jucat o farsă cumplită, marea figură mitică a antichității romane ajungând să străjuiască casele bătrânești ale aceluia care-i promisese cu totul altceva.” articolul continuă cu descrieri picarești ale istoriei statuii. Se pare că în 1848, un pietrar pe nume Fillipo Oliva primește comandă de la domnitorul Gheorghe Bibescu să-i aducă o statuie veche spre a-i împodobi grădinile. Oliva se duce în Italia, cumpără o statuie veche de câteva sute de ani și reușește să aranjeze transportul, dar moare pe drumul de întoarcere, răpus de ciumă. Statuia cu pricina ajunge în București fără el și din pricina revoluției din 1848 domnitorul este obligat să abdice. Așa că, neavând cine s-o primească, statuia rămâne în curtea casei pietrarului. Simion Săveanu descrie diversele speculații legate de cine ar putea fi autorul operei, menționând că printre numele vehiculate ar fi fost inclusiv Michelangelo. Articolul și povestea întreagă par fever dreams, ar ieși din ele o adevărată șușanea. Faptul că în prezent statuia nu este de găsit nicăieri (umblă vorba că ar fi acum prin curtea unei vile din Pipera) nu face decât să adauge poveștii. Privind acum acest gol (în cunoștință de cauză), nu putem să nu simțim prezența absenței. O vom resimți și în continuare, când ne vom înapoia pe Vulcănescu.
De abia la Plevnei o cotim spre stânga. Ne apropiem de punctul terminus al itinerariului. Nu, nu e nici Opera Română, nici Casa Radio, deși ruina acestei construcții monumentale și bucata lipsă din mijlocul ei s-ar încadra în tema discuției – o lăsăm pentru altă dată. E altă gară, deci v-am dus de la o gară la alta. De la Gara de Nord, atât de reală, încât violentează simțurile, la Gara Centrală, o gară care n-a mai fost, și deci rămâne o prezență discretă. După cum am zis, putem vorbi despre prezență chiar și când obiectul lipsește. Pe vremea când Gara de Nord se chema Gara Târgoviștei, mai precis prin 1890, s-a decis construirea unei Gări Centrale, care să acomodeze numărul în continuă creștere de călători și să înlesnească legătura Bucureștiului cu Europa. Proiectul câștigător al concursului a fost acela semnat de Alexandre Marcel și Louis Blanc (care, incidental, are cel mai frumos și discret mormânt de la Bellu, după părerea mea). Gara aceasta nu a mai fost niciodată construită în primul rând din cauza costului enorm, în al doilea rând din cauza unor probleme legislative legate de terenul pe care ar fi trebuit să fie plasată (unde e acum Piața Operei). Dar, dacă stăm să privim schițele care ne parvin de atunci, nu putem să nu ne minunăm de efervescența și optimismul acelui fin de siècle. Arcade imense ornamentate din plin, hărți pictate pe sticlă, corpuri de iluminat agățate de grinzi, podea din marmură și traverse din fier forjat. Toate astea înconjurate de luminatoare din toate părțile. Nu degeaba proiectul celor doi arhitecți se intitula „Lumina”. Viitorul întrevăzut atunci era unul steampunk, grandios ca pavilioanele expozițiilor universale, într-un cuvânt: luminos. În definitiv, faptul că nu a mai fost niciodată construită face din Gara Centrală un monument perfect al optimismului și idealismului secolului XIX.
Și, după cum am spus, nu trebuie ca simpla sa absență să ne împiedice să ne minunăm, căci, în fond, trecând peste funcția sa practică, proiectul celor doi trebuia să-i uimească pe cei care s-ar fi aflat în trecere. Reamintindu-ne de această clădire inexistentă nu facem decât s-o actualizăm în minte (fie și numai temporar), și să o vedem așa cum vrem noi să fie. În fond întregul nostru periplu e un exercițiu de imaginație.
Această Gară Centrală ne arată că punctul terminus nu trebuie să fie neaparat și sfârșitul călătoriei. Mi se pare că scotoceala poate fi a reward on its own.
