O parte covârșitoare din proiectele culturale și sociale din România au în spatele lor echipe de femei. Fundația9 nu este o excepție în acest caz. Am vorbit cu Cristiana Tăutu (Fundația9), Andra Matzal (Scena9) și Suzana Dan (Rezidența9) despre motivele pentru care sunt aici, ce le mână în luptă și unde vrem să mergem mai departe.
Cristiana și cu mine ne întâlneam mereu prin oraș. La un moment dat era să și lucrăm împreună, când Calup, din care ea făcea parte, a avut proiectul ambițios de-a face un takeover al Cazinoului din Constanța. Soarta și mafia locală au făcut acest lucru până la urmă imposibil, dar iată că vreo 9 ani mai târziu am revenit la birou și am găsit-o acolo, ca manager la Fundația9.
La început, Scena9 era ca un balaur cu două capete. Unul venea de la Dilema Veche și Casa Jurnalistului, sub forma Luizei Vasiliu, o literară pur-sânge, care captase peste noapte superputerile unei jurnaliste de investigație de mare curaj, altul trecuse prin editura ART și nava Think Outside The Box: Andra Matzal, o spiridușă filosoafă, din timpuri străvechi, cu viziuni futuriste. Între timp, Luiza a plecat în altă aventură jurnalistică, iar Andra, navetistă și mamă, s-a întors la cârma Scena9 la finalul verii, pe care o împarte cu colega ei, Ioana Pelehatăi, cea mai puternică și constantă verigă a publicației de la începutul ei și până acum.
Suzana este una dintre „artiștii sălbatici ai tranziției românești” și probabil una dintre cele mai bune artiste contemporane din România. Pentru că Suzana crede în comunitate, și-n rețele interumane, în 2007 a creat Noaptea Albă a Galeriilor, un fir roșu care să lege toate spațiile independente unde poți să vezi artă, întâi în București și apoi în toată țara. Mai mult de atât, tot ce a produs Rezidența9 de la deschidere până în prezent (și viitor!) este trecut prin mintea și mâinile ei.
Ce v-a adus speranță anul ăsta?
Oamenii care se încăpățânează să construiască, în ciuda faptului că lumea-așa-cum-o-știm pare să se dezintegreze. Prietenii & prietenele, colegii & colegele mele, care refuză să devină cinici și nepăsători, ba chiar găsesc resurse salvatoare de entuziasm. Rețeaua extinsă a oamenilor pe care îi admir și a celor de care habar nu am, dar a căror muncă este ne este vitală tuturor. Necunoscuții care aleg să facă bine și când nu-i vede nimeni. Pe scurt, un fel de rezistență a idealiștilor. Și fiica mea, desigur. (Andra)
A fost un an intens profesional pentru mine, însă mi se pare că de-a lungul lui am întâlnit mai puțină toxicitate și din ce în ce mai multă grijă în mediul cultural. Poate că mi-am creat contextele ca atare, pentru că lucrând pentru British Council am avut ocazia să particip la proiecte care integrează wellbeing-ul și sustenabilitatea în design-ul lor, dar simt că pandemia, războaiele și degradarea resurselor naturale au generat un sentiment al urgenței spre a fi mai atenți la sănătatea noastră, a comunităților din care facem parte și a planetei. Generozitatea oamenilor din jurul meu și puterea de regenerare a naturii îmi dau speranță. (Cristiana)
Sincer? Noul suflu din colectivul nostru. În rest, absolut nimic și asta mă cam sperie, dar poate că sunt bune și momentele astea de maxim scepticism și profundă neîncredere în umanitate fiindcă te împing la evaluarea ansamblului pe care îl țeși în jurul tău și revalidarea legăturilor afective pe care le ai cu restul rețelei. (Suzana)
Cristiana, ai venit la Fundația9 din octombrie, ca manager, să te ocupi de coordonarea R9 și S9. De ce ai ales să vii aici, ce te-a motivat?
Mă stimulează oportunitatea de a lucra cu oameni pe care îi admir și respect. Cu o parte din echipă am deja istorii personale, cum ar fi că Andra (pe care am cunoscut-o în altă viață, la primul meu job de agent literar) și Suzana au fost invitatele noastre la primul panel public din cadrul Școlii Feministe de Vară organizate cu Vagenta și Black Button Books. Ba chiar pe Andra am curtat-o să se alăture echipei cu care am participat la Mongol Rally, în 2012.
În egală măsură, cred în potențialul de evoluție al fundației spre a fi din ce în ce mai relevantă pentru comunitățile locale și naționale.
Cred, de asemenea, că inițiativele private în cultură, cum e Fundația9, sunt foarte importante pentru evoluția sectorului local. Sper ca commitmentul pe termen lung al BRD să fie un exemplu de bună practică și ador provocarea de a lua parte la această construcție. Mi-ar plăcea să știu c-am făcut lucruri care au contat, iar această poziție îmi dă șansa să mă reapropii de munca la nivelul comunităților bucureștene (și nu numai), dar și să explorez intersecțiile dintre Scena9 și Rezidența9 pentru a deschide cultura către public, cu curiozitate și entuziasm.
Ce crezi că poate să facă Fundația9 pentru peisajul cultural local?
Fundația9 are un statut rar întâlnit în mediul cultural local pentru că beneficiază de o finanțare constantă de la o companie privată, iar cu asta vine și responsabilitatea susținerii unui ecosistem sănătos. Într-o piață afectată dur de criza economică, sectorul cultural românesc reușește, paradoxal, să și progreseze. Mi-aș dori ca Fundația9 să își întărească poziția de partener strategic pentru organizații și proiecte care țin sus stindardul artei, științei și educației, dar și să își cimenteze poziția în plan local și hyperlocal, prin rafinarea programelor actuale.
Ce gânduri ai pentru la anul?
Mă gândesc să vizitez Govora și Slănic Moldova, să merg la Zilele Nordului, la Darabani, și la Degete Verzi, programul comunitar și eco pe care îl reia Rezidența9 vara aceasta.
Ai un articol pe care ni-l recomanzi de pe Scena9? Și altceva ce ai citit/văzut/ascultat mișto zilele astea?
Această cronică a Roda del Mundo, o formă de spectacol în care muzicieni diverși cântă împreună așezați într-un cerc, în timp ce publicul îi înconjoară. Admir ce face Șaraimanic pentru muzica lăutărească românească și mă bucur că ne dă ocazia să experimentăm muzica lumii altfel decât am fost obișnuiți.
Apropo de ieșirea din zona de confort, trebuie să împărtășesc ce mi-a umplut inima de sclipici - expoziția [kings&queens] de la Rezidența9, care portretizează comunitatea de drag sensibil și puternic vizual. Ador proiectele artistice care celebrează diversitatea, iar [kings&queens] face fix asta, încununând o expoziție care la Timișoara a stârnit reacții pasionale cu o serie de performance-uri de drag fabulos, două ateliere de make-up și o seară spectaculoasă performativă.
Andra, tu ești întoarsă pe baricade de la finalul verii. Ce îți place cel mai puțin de când te-ai întors la redacție? Dar mai ales, ce îți place cel mai mult?
Cel mai tare sufăr din cauza atenției fragmentate. Lista de task-uri are puteri magice, se regenerează imediat cum o dau gata. Mă mai enervează că am ajuns să depindem de niște algoritmi netransparenți, care decid unilateral cum și dacă ajunge informația la oameni. Am senzația de multe ori că munca noastră rămâne captivă într-un labirint fantomă a rețelelor sociale și încă bâjbâim să găsim ieșiri.
Altminteri, nimic nu egalează bucuria descoperirii împărtășite. Și senzația de a contribui, alături de oameni pe care îi apreciez, la cultivarea unei mici oaze de cunoaștere - imperfectă, strâmbă pe alocuri, ca orice proiect care împrumută din etica DIY, dar teribil de vie. Nu vreau să lungesc prea tare lista, dar nu pot să omit libertatea de mișcare, e din ce în ce mai prețioasă. Și faptul că munca mea e, de fapt, un proces de învățare continuă.
Cum ai zice că e Scena9 acum față de cum ți-o imaginai la începuturi, acum 7 ani?
S9 e acum matură. A devenit un spațiu zdravăn de dialog, cu o comunitate solidă autori & autoare, de cititori & cititoare. Ca orice maturitate, vine însă și o oarecare criză: de unde am pornit, unde suntem și spre ce vrem să ne îndreptăm? Sunt întrebări legitime în orice devenire, și nu sunt doar ale noastre. Jurnalismul, ca multitudine de specii ale informării, trece printr-o serie de transformări radicale. La fel și artele, și relația publicului cu ele. (Despre frământări de felul ăsta vorbește și minunatul Richard Linklater, într-unul dintre interviurile care mi-au rămas în minte la final de 2023.)
Ce știu cu siguranță e că S9 e mai puțin jucăușă decât am gândit-o la început. Dar nici nu cred că o oglindă lucidă ar fi putut fi altfel după ultimii ani, care ne-au trecut prin pandemie, accelerarea crizei climatice, războaie care nu ne aparțin, dar la care suntem martori în timp real, deepfake-uri mutante care împroașcă propagandă etc.
De ce există Scena9 azi? Pentru cine e ea bună?
Alături de hazard, există un circuit al încrederii care face posibilă S9, de la finanțatori, la colaboratori și cititori. Iar faptul că acest circuit continuă să funcționeze de vreo șapte ani ne face să credem că există o nevoie subtilă pentru jurnalism care nu se grăbește, pentru întâlniri semnificative cu artiști & artiste, gânditori & gânditoare, pentru un spațiu stabil și deschis non-stop unde să participi la schimb de idei în mișcare. Îmi place să cred că S9 e bună pentru oricine prețuiește curiozitatea și că face un serviciu public de informare, într-o țară a deșerturilor culturale. Și mai fantasmez că va fi de folos unor oameni & androizi ai viitorului, care se vor împiedica la un moment dat de un server și vor găsi o relicvă improbabilă, arhiva S9.
Îmi poți da un TOP 3 de articole pe care ni le recomanzi din revistă? De la începuturile ei până azi?
Eu chiar sunt fană S9, așa că e o sarcină grea de tot. Le las aici pe primele care-mi vin în minte, într-o ordine aleatorie:
Domnul Dan, explorator și nu prea. O poveste fix pe gustul meu, cu eroi necunoscuți, nevoia de legende și plot twist-uri, scrisă de Ionuț Sociu și fotografiată de Andrei Becheru.
Acasă la Copiii Soarelui. O epopee despre utopie și dedesubturile ei, despre speranțe și conspirații, consemnată de Delia Marinescu și fotografiată de Bogdan Dincă.
Viața și cârciumile lui Romany Marie, regina boemei newyorkeze. Portretul unei femei și al unei epoci fabuloase, reconstituit cu mult fler de Cosmin Nicolae și ilustrat de Oana Barbonie.
Suzana, cu tine lucrez de fapt de cel mai multă vreme. Îți mai amintești cum a fost primul eveniment pe I.L.Caragiale 32? No Man's Land, 30 octombrie 2016? NAG împlinea 10 ani, Rezidența nu exista încă.
A fost super frumos. Greu ca naiba dar nici nu mă gândeam că ar putea veni ceva frumos fără toată nebunia dinainte. Din fericire, partea asta de șantiereală pre-expozițională nu îmi era câtuși de puțin străină. Mă rodasem temeinic construind pereți în vastul MNAC din Casa Poporului, în Anexa MNAC din Moșilor sau lustruind mica galerie a Institutului Cultural Român din Veneția cu prilejul Bienalei de Artă din 2015. Așa că, ce mai conta meștereala a încă niște mp de rigips, gletuială & lavabil? A contat fiindcă am reușit să convingem un grup de curatori și de artiști marcanți pentru scena culturii contemporane din România (și nu numai) să fie prezenți într-o expoziție cu atât de multe mize în spate încât nici nu mai conta ce-ar fi urmat să se întâmple, bine sau rău. Și elementul forte super power au fost oamenii cu care am lucrat, instituțiile care ne-au sprijinit și wild card-ul pe care l-am primit din partea BRD. Au avut mare încredere în noi. Și chiar sunt mândră că nu i-am dezamăgit.
Și apoi, 2 ani mai târziu, a fost prima expoziție produsă de Rezidența9, cu Ionuț Cioană curator: Postindustrial. Zâne., a Ioanei Cârlig și a lui Marin Raica.
M-am bucurat să lucrez cu Ionuț de această dată din poziția curatorului. Noi ne-am cunoscut prin 2012 într-o rezidență pe care o organizasem la Teșcani, în care împreună cu Larisa Sitar și Ștefan Tiron au făcut un film fabulous intitulat sugestiv Înainte Mergătorii. Trăiam atunci vremuri interesante, în care combo-ul de Ministerul Culturii cu cel al Cultelor probabil că testa instituțional funcționalitatea unui suflet năbădăios bântuit de năzuințe bidirecționale și primele strigări la un nou suflu naționalist erau undeva în faza de gastrulă. Tot cu Ionuț lucrasem în dubla postură de artist în prima ediție a Art on Display, un proiect care a adus pentru prima dată pe Calea Victoriei un discurs curatorial prin care vitrinele magazinelor deveneau purtătoarele unor mesaje cât se poate de serios angajate social. Atunci Ionuț expunea Salariul Minim pe artera magazinelor cu produse de lux sau wannabe lux. Nimic fancy. Doar salariul minim însoțit de un mic text care răsucea în tine tot. Tipic Ionuț. Mai târziu, în 2017 am rodat cu el colaborarea din poziția de curator tot pentru Art on Display. O reală plăcere.
Revenind la colaborarea avută în cadrul Rezidenței, atenția lui Ionuț pentru detalii a constituit un foarte mare avantaj în felul în care pentru expoziția Ioanei și a lui Marin am mai adus încă un plus de valoare spațiului. Iar discuțiile cu el, chiar și ălea în care ne-am ciondănit, îmi lipsesc mult. Tot lui Ionuț îi datorăm unul dintre cele mai relevante proiecte ale Rezidenței în care artistul Szilard Miklos și-a încheiat cercetarea dedicată artistului avangardist Mattis Teutsch. O dovadă a acestei expoziții superbe o puteți găsi în librării sub forma unui catalog excepțional lansat la începutul acestui an.
Cum s-a simțit să pui un loc nou pe o hartă culturală șubredă, și-n inima orașului?
Păi normal că m-am simțit bine! Știi, indiferent de mărimea unui loc în care se întâmplă ceva bun, nu asta contează, nici bugetele din spate, nici miau-miau-ul care o fi la modă. Important este să crezi în ceea ce faci, în oamenii cu care faci și mai ales în locul respectiv așa cum o fi el mic mare oricum. Restul vine de la sine. Na, și cu multă muncă, dar ce mai faci în ziua de azi fără niște speteală?
Artă, cultură, dar și o oază de liniște și de (niște) verdeață. Ce i-ai spune unui om care nu a auzit de Rezidența9 că i se poate întâmpla dacă îi trece pragul?
Că e un spațiu care acționează ca un fel de Nava Mamă în care te simți protejat. Și că aici dai peste tot felul de detalii, povești surprinzătoare care se lasă descoperite și a la prima vista dar și doar dacă petreci ceva vreme bălăurind pe acolo. E un spațiu prieten care nu vrea doar să îți vorbească ci vrea să te și asculte.
Dacă ar fi să scormonești puțin în istoria Rezidenței, care ar fi top 5 expoziții/programe/proiecte pe care ai vrea ca oamenii să nu le uite? De ce?
Expoziții
În primul rând No Man’s Land fiindcă fiindcă datorită acestei expoziții și Nopții Albe a Galeriilor s-a creat legătura mea afectivă cu spațiul Rezidenței. Și chiar a fost o expoziție al naibilor de bună.
Mattis Teutsch: Avangardă și realism constructiv pentru că a fost o expoziție de nivel muzeal atât în conținut cât și în prezentare pe care de altfel am și itinerat-o la Muzeul Kassák din Budapesta în următorul an.
Post Punk și Timpuri Noi: Xenogeneze ale SF-ului, două experimente curatoriale care au deschis apetitul Rezidenței pentru expozeul legăturilor existente între subculturi și măreața ARTĂ.
Programe
AICI. ACUM - fiindcă expune și interoghează creatori aflați în primele rânduri fie ei artiști emergenți sau artiști aflați într-un context social excepțional.
Post Muzica – pentru că cele 58 de înregistrări ale acestui program audio pe care Mitoș Micleușanu l-a gândit pentru Rezidența9 constituie o arhivă unică în peisajul muzicii experimentale din România iar cele 35 de experimente audio – vizuale o completează perfect.
Degete Verzi – pentru că iubesc plantele nespus de mult și cred cu toată convingerea că legăturile cu natura ne ajută să ne adunăm mințile și sufletele pierdute.
Proiecte
Îl menționez doar pe One Minute Older și aș mai arunca imediat alte 3-4 proiecte dar mă opresc aici. One Minute Older ne-a ajutat să ieșim din amorțeala anilor de pandemie. Să fim un pic mai apropiați ca o comunitate împreună cu care am croșetat sute de metrii pătrați din pungi de plastic multicolore. Cred ca Terry Gilliam s-ar fi amuzat să vadă spațiul Rezidenței atunci când am avut expoziția.
Care sunt visurile tale de viitor? Dacă închizi ochii și te gândești la 3 lucruri care vrei să se întâmple la anul la Rezidența9, care ar fi ele?
1 – să fim împreună
2 – să facem chestii mișto
3 – să ne bucurăm de ele
Aceste interviuri au fost publicate inițial în Recomandata.
