În mica comună Cincu, județul Brașov, cel mai gălăgios moment al anului nu e Revelionul sau zilele comunei, ci dimineața de februarie în care Lolele fug pe stradă. Poc! Bum! Bam! Poc! Bum! Bam! Aaaaa! ,se aude dinspre zecile de personaje mascate, acoperite de franjuri negri. Ba strigă, ba lovesc cu biciul în aer, ba sar făcând să sune tălăngile prinse în spate. Pare că ești sub un foc de artificii, alături de o cireadă de vaci foarte agitate în timp ce niște oameni strigă unii la alții de parcă s-ar căuta printr-o pădure foarte mare.
Asta este principala imagine a Fugii Lolelor Cincu, o tradiție săsească veche de sute de ani, întreruptă după plecarea sașilor în anii ’90 și revitalizată din 2017. Lolele sunt personaje mascate care prin zgomot alungă spiritele rele (gândește-te la moșii noștri mascați) și fac parte dintr-o tradiție cu rădăcini cel puțin medievale. Acum evenimentul e motiv de reîntoarcere a sașilor emigranți, de bucurie pentru localnicii rămași și distracție pentru turiștii curioși, iar anul ăsta la Cincu și de inaugurare a unui nou muzeu local care aduce arta contemporană mai aproape de rural. Și poate nu cel mai important, dar sigur cel mai gustos: de mâncat gogoși și băut rachiu.
Fuga Lolelor (Großschenker Urzellauf în germană) începe cu adunarea din centrul satului, în fața primăriei. Anul ăsta, 74 de lole, bărbați, femei, tineri și copii au participat activ la sărbătoare. Au venit să-i vadă vreo 200 de localnici, rude sau prieteni de-ai lor, turiști sau străini din zonă.
Pe stradă auzi, la concurență serioasă cu româna, engleză, germană, chiar și câte un pic de franceză sau maghiară, iar din frânturile de conversație dibuiești realități extrem de variate de la amintiri din satul de demult, „Aici era discoteca”, la update-uri din marile metropole, la „So there was a guy in Brooklin”.
Când întorci capul vezi un grup de prieteni care se îmbrățișează într-o revedere zgomotoasă, în altă parte niște turiști fotogafiază un copil costumat și el, mai încolo trei lole se iau la întrecere care poate face biciul să se rotească mai frumos în aer și să sune mai puternic. care poate face biciul să se rotească mai frumos în aer și să sune mai puternic.
În aer e atmosfera aia de căldură și veselie, de petrecere sătească în care chiar dacă nu te cunoști cu toată lumea, nu contează pentru că la o sărbătoare intri în vorbă ușor și cu necunoscuții.
Caroline, de exemplu, o tânără blondă de 30 de ani, mutată de un an într-un sat din apropiere, îmi povestește despre comunitatea mare de expați din zonă – mulți, ca ea și prietenul ei, copiii sau nepoții sașilor plecați în străinătate. Două adolescente de 14 și 13 ani râd și vorbesc între ele. Au venit pur și simplu să se uite la spectacol, care li se pare interesant.
O doamnă de 85 de ani care stă lângă un microbuz e în vizită la cineva de aici și a zis să profite de ocazie. Se bucură să vadă o comună așa frumoasă și un obicei așa special. „Eu niciodată nu am văzut așa ceva. Foarte frumos”, spune ea, deși e din Brașov, aproape de sat.
Cel mai probabil motivul pentru care nu știe de obicei, deși locuiește la mai puțin de o oră jumătate cu mașina de sat, e pentru că Fuga Lolelor nu este un obicei foarte cunoscut. În plus, a fost întrerupt mulți ani, după ce în ’90 sașii din zonă au început să emigreze masiv, sătui de un stat care mai ales în ultimii 50 de ani i-a persecutat și marginalizat, dar și căutând condiții mai bune de trai.
„N-a mai fost mai ales cine să organizeze, cine să țină tradiția”, explică Marlene Herberth, membră în Asociația Fuga Lolelor Cincu și Asociația SOXEN, cei care organizează evenimentul, și jumătate din duo-ul artistic KraftMade.
În 2007, când Sibiul era capitală culturală europeană, cineva i-a spus Marlenei, care avea experiență în zona artistică și de ONG, că prin capitală poate aplica pentru finanțări și în afara orașului și așa s-a decis să încerce revitalizarea unui obicei pe care-l văzuse la Cincu când era copil: Fuga Lolelor.
Atunci l-a readus în Agnita, un oraș din Sibiu însă apropiat și de Cincu, un alt loc unde exista tradiția lolelor. „Cred că cel mai sustenabil proiect pe care l-am făcut vreodată, pentru că și în ziua de astăzi se întâmplă”, spune ea. În 2013 s-a mutat înapoi la Cincu și a hotărât să repete ce a făcut la Agnita și aici, iar în 2017, împreună cu alți cincani, rămași în zonă sau de peste hotare, a făcut prima ediție Fuga Lolelor 2.0. Au trebuit însă se oprească în 2020 din cauza pandemiei și abia acum au putut să repornească obiceiul.
„E tot timpul o bucurie Fuga Lolelor. O sărbătoare comunitară parcă unește mai mult decât orice ai vrea tu să faci”, spune ea. „Am revăzut colegi de grădiniță pe care nu-i văzusem de 30 de și ceva de ani și au venit și s-au implicat. Lumea își caută rădăcinile.”
Eric, de exemplu, un băiat de 16 ani costumat în lolă, alături de fratele lui geamăn, a venit din Munich în vacanță, special pentru acest moment.
„Eu sunt primul an aici după 40 și ceva de ani, băieții mei, feciorii mei au fost și anii trecuți și dacă avem ocazia și sănătatea mai venim”, spune Herman, 65 de ani, președintele comunității săsești din Germania. A plecat din Cincu în anii ’90 și, deși se întoarce periodic în zonă, e prima dată când participă la festival costumat ca lolă. Spune că obiceiul nu s-a schimbat prea mult de când era el copil, ce s-a schimbat e că acum merg prin sat pe asfalt, nu prin noroaie.
Alte lole sunt localnici din zonă ca Vlăduț, un băiat de 11 ani care a învățat să dea din bici din mers, sau domnul care are pensiunea la care am fost cazată și care a lucrat ani de zile în Italia în restaurări de construcții înainte să se întoarcă aici și să-și înceapă o afacere cu soția sa.
Și nu sunt doar bărbați. De pe la mijlocul anilor ’70, când populația de sași scazuse, femeile au început și ele să se costumeze și de atunci nu s-au mai oprit.
Acum ca să fii lolă nu-i nevoie decât de dorință și de costum. Unii poartă costume vechi, transmise din generație în generație, alții, cum e Herman, poartă costume făcute acum de meșteri de la noi sau din Germania. Unii, cum e Vlăduț, le iau cu împrumut. Un costum costă cam 1.500 de lei și, pentru a promova obiceiul, asociația organizatoare a realizat 15 ținute pe care le împrumută an de an celor interesați. În plan e să mai realizeze încă 10.
Ca la majoritatea personajelor din carnavalurile ritualice, costumele sunt originar făcute din cârpe aranjate ca franjuri ca să dea mereu senzația de mișcare și să facă persoana să pare mai mare și mai înfricoșătoare, spune Marlene. Nu trebuie să ți se vadă pielea, de aceea porți mănuși.
„Tu practic te transformi în această ființă magică care are anumite puteri și aduce fertilitate, prosperitate, îmblânzește natura și protejează de spiritele rele.”
Deși mai e mult de aflat despre obicei, din cercetările existente, Marlene spune că cel mai probabil lolele existau de dinainte de creștinism, dar au fost preluate de creștini și încorporate în noi obiceiuri, cam la fel cum s-a întâmplat cu moșii românești. Masca aduce cu cele purtate în cadrul Alemannische Fastnacht, o serie de carnavaluri ce au loc din Evul Mediu încoace în regiuni din sudul Germaniei, în Austria sau Elveția.
Ce se știe la noi este că în Evul Mediu sătenii din zonă se transformau în lole la începutul anului, când în breslele meșteșugărești avea loc schimbarea liderului, noul lider primind de la cel vechi lada cu bani și actele grupului de meșteșugari. Agnita și Cincu aveau o concurență istorică, Cincu fiind considerată mult timp localitatea mai importantă, pentru că era sediu de bresle meșteșugărești.
Însă Agnita i-a luat fața în secolul al XVII-lea, când oficialii de la Università Saxonum (forma de organizare a sașilor din Transilvania până la 1876) au decis să dea localității dreptul de a avea o piață. Legenda cincană este că o principesă din Agnita ar fi mituit acești judecători, dar, adevărat sau nu, meșteșugarii s-au mutat, iar Cincu n-a uitat niciodată ofensa.
De acest moment în istorie se leagă și diferențele între Fuga Lolelor Cincu și Fuga Lolelor Agnita. La Agnita, în ziua cea mare, reprezentații breslelor își arată măiestria prin momente coregrafice. La Cincu, se realizează o Judecată a Nebunilor, o parodie a acelui proces fatidic care a dus la privilegierea rivalilor.
În prezent, judecata asta e de fapt un moment de teatru comunitar realizat de săteni, care rememorează întâmplări hazlii de peste an. Înainte, ca o odă rotarilor, singurii meșteșugari care au rămas în zonă când toți ceilalți au plecat (pentru că Cincu era pe un drum important, deci circulat de multe căruțe care aveau nevoie de roți, nu neapărat din loialitate), sceneta se juca într-un car tras de bivoli. Azi e puțin mai modern de atât. Săteni, costumați ca la carnaval, stau într-un car alegoric improvizat, tras de un tractor. Anul acesta carul a fost decorat cu desene realizate de artista Sorina Vazelina.
O doamnă îmbrăcată în costum de papă cu mustăți desenate pe față, un domn în costum albastru de nobil din secolul al XVIII-lea cu desene pe față și un tânăr cu ochelari de John Lennon și ținută fin de siècle au spus în germană (mai exact un amestec între germană și dialectul săsesc) și română ce au mai pățit sătenii în ultimul an. Cea mai bună poveste a fost Mașina Greșită, despre un sătean care, foarte concentrat să-și rezolve niște treburi administrative, a intrat foarte sigur pe el în mașina greșită. Și-a dat seama de eroare doar când a observat că pe locul din dreapta e o femeie care nu e soția lui.
Povestea suna cam așa:
Eu îți spun așa, asta nu e mașina ta.
Doamnă dragă, credeți că-s prost, ca să mă luați aici la rost?
Nici două minute nu am stat, să iau banii de la automat.
Eu vreau să plec acasă
Îmi aștept nevasta
Măi băiete, uită-te în dreapta ta,
Aia e mașina ta
Tulai Doamne, acum pricep
Eu am fost un mare bleg.
O dată terminat spectacolul, alaiul de lole pornește în sunete de bice înspre biserica fortificată, și de acolo pe fiecare uliță de din sat. Trec pe lângă case săsești părăsite, vile renovate și barul unde poți paria și juca jocuri de noroc, numit Army Pub în onoarea soldaților de la baza NATO din apropiere.
Tradiția spune că la sărbătoarea asta se mânâncă gogoși, așa că lolele și turiștii sunt așteptați la porți cu coșuri pline cu acest desert, dar și cu rachiu, uneori și cafea, suc, sau pâine cu untură și ceapă. Se mănâncă până nu se mai poate, iar mirosul de gogoși rămâne pe uliță și ore după ce s-a terminat festivalul.
Cine a avut norocul să treacă cu mașina, camionul sau motocicleta prin sat în aceste momente a avut parte de o surpriză. Lolele au oprit orice vehicul cu biciul și au servit conducătorii și pasagerii cu, desigur, gogoși.
Printre toate strigătele și chiuiturile din sat, de mai multe ori se auzea „Eier”, ouă în limba germană. În trecut, cu prilejul sărbătorii se strângeau ouă, zahăr, ulei sau piei de iepure. Alimentele erau folosite la făcut gogoși și o papară care se mânca la petrecerea finală, iar pieile de iepure la realizarea de noi măști. Azi se strâng doar ouă.
Rolul ăsta e îndeplinit de Norbert, un bărbat de 44 de ani mascat în femeie, cu cosițe blonde împletite, batic cu picățele roz și machiaj explodat, alături de colegul lui, costumat în ceva ce aduce a clovn care vrea să se prefacă domn de oraș. Până la sfârșitul zilei vor strânge 40 de ouă.
Fuga Lolelor a marcat și deschiderea unui nou muzeu, unde vor fi găzduite artefacte locale și expoziții punctuale. Prima astfel de expoziție este Carnivalesque, după un concept al Marlenei, care contextualizeaza obiceiul prin fotografii și intervenții multimedia realizate de artiști din toată lumea.
Expoziția se află pe două etaje într-o clădire din curtea bisericii frotificate. La parter, într-o cameră întunecată, e Biciul Lolei în mișcare, lucrarea multimedia a fotografilor spanioli Pascual Martinez și Vincent Saez, care au filmat o lolă mascată în timp ce lovește cu biciul. Conform obiceiului, după apus, lolele nu au voie să-și poarte masca pe față, pentru a nu provoca spiritele rele pe care trebuie să le alunge. Lola lui Pascal și a lui Vincent poartă însă mască și se mișcă cu încetinitorul pe un fundal negru, decupată de orice alt context. Pare o viziune dintr-un vis.
„În momentul în care am făcut această fotografie ne-am simțit cel mai aproape de cultura săsească”, spun artiștii. Pascual și Vincent urmăresc de mult lolele și sașii. Interesul pentru România a început în 2014, când au venit aici hotărâți să afle mai multe despre cultura românească și să înțeleagă mai bine emigranții români din Spania, care în acel moment erau văzuți stereotipic ca „hoți, cerștori, infractori”.
The Tree of life is eternally green, primul lor proiect de fotografie aici, urmărește relația românilor cu natura și prin el au descoperit minoritatea săsească și pe Marlene. Au participat prima data la Fuga Lolelor în 2017 și de atunci urmăresc obiceiul, vorbesc cu oamenii implicați, săteni sau meșteșugarii care realizează costumele.
Pentru lucrarea expusă la muzeu s-au lăsat inspirați de munca lui Eadweard Muybridge, care a revoluționat domeniul fotografiei, surprinzând caii în mișcare într-o serie stop motion.
„Mișcarea biciului, prin care alungi spiritele rele, este esența obiceiului, nu parada care până la urmă este o petrecere”, spun cei când explică cum au gândit stop motionul expus în muzeu.
În aceeași cameră, pe un alt perete al sălii, e filmul realizat de Anca Benera și Arnold Estefán, care trăiesc și lucrează în Viena și București. Cei doi s-au aplecat asupra unei alte legende ce încearcă să explice originea lolelor, cea a Ursulei, o tânara care s-a costumat în bărbat și a alungat, cu sunetul biciului, otomanii care amenințau Agnita. Cei doi își imaginează o Ursula contemporană, într-un costum de lolă stilizat, care în decorurile naturale se confruntă cu vehicule armate, înarmată la rândul ei doar cu un bici, făcând un apel la metode pacifiste de luptă cu dușmanul.
La etaj, primul lucru pe care-l vezi este un costum de Burdihoasă din satul Chirpăr, județul Sibiu, o altă figurină mascată legată de un ritual de alungare a spiritelor rele. Cu o fustă albastră, o vestă de lână, o mască lungă din material cu imprimeu militar și o pălărie de paie cu panglici colorate, această variantă de mascat aduce cu un costum de apicultor funky. Burduhosele sau burdihoase sunt tot personaje mascate (bărbați care se îmbrăcau în femei, sau în unele sate precum în Cârța, Sibiu, în niște costume de paie ) din zona Brașov - Sibiu care au rolul de a speria spiritele rele.
Miza mai mare a expoziției este să arate că lolele nu sunt singure, ci parte dintr-o cultură a ritualului, deghizării, a măștilor, a alungatului spiritelor rele prin zgomot și voie bună. O cultură care apare peste tot în lume, pentru că atinge ceva fundamental în noi.
„De ce suntem atât de interesați, mai ales în contextul contemporan, să răsturnăm ierarhiile? Mă gândesc că e un context de criză în care avem nevoie de chestia asta”, spune Marlene despre cum se uită la ea diversitatea de ritualuri care implică măști, dar și atenția sporită pe care îi se pare că acestea le primesc acum.
În prima zi de la deschidere, expoziția a fost vizitată de cel puțin 180 de persoane. Pentru Marlene, ăsta e un adevărat succes pentru un muzeu mic într-un sat.
„Arta contemporană tematizează într-un mod foarte subtil lucruri importante. Dă tinerilor aspirații. Dacă văd și alte chestii, poate pleacă acasă cu alte idei sau au mai mult curaj”, crede Marlene.
În plus muzeul va funcționa și ca un mod de a cunoaște cultura săsească și interetnică din zonă, planul fiind ca expozițiile să fie schimbate periodic. Subiecte sunt destule. În Cincu de exemplu, ca în multe din satele din zonă, funcționa o Knödel Akademie (Academia de Găluști), niște școli pentru femei în care acestea învățau să coasă sau să gătească, dar funcționau și ca locuri de întâlnire pentru femei unde ele făceau teatru comunitar sau propagandă politică. La sfârșit ieșeau cu o Schnitzel Diploma.
Acum, în expoziția Carnivalesque, unul dintre singurele elemente mai clasic-tradiționale sunt farfuriile, ulcioarele sau vazele donate de o familie de sibieni plecați. Ele au fost aranjate direct pe podea ca să sugereze ideea de masă câmpenească, pretențioasă, la care se adună toată lumea. Sunt pe jos și pentru că, fiind obiecte mai tradiționale, semnifică rădăcinile care se trag din pământ. Sunt exemple de ceramică diverse, din perioade și zone diferite, de la ceramică de Saschiz albastră, farfurii cu trandafiri mari roz sau ulcioare cu modele românești.
„Sunt diverse așa cum și rădăcinile noastre așa foarte mixate. Adică nu mai poți să zici ăla e sută la sută sas, ăla e sută la sută român, în momentul în care trăiesc împreună. Fiecare ia unul de la altul” explică Marlene.
Pentru ea această formă de a prezenta o istorie vie, care își trage rădăcinile din trecut, dar se transformă și spune lucruri și în prezent, care explorează și descoperă comunitatea locală, e extrem de importantă pentru că arată bogăția care vine din diversitate. Idee care este cu atât mai importantă cu cât, spune ea, „suntem la o graniță de naționalism periculos”.
Uneori simte asta și pe propria piele. Cu soțul și fiul ei vorbește în limba germană și a auzit de câteva ori ori Da, suntem în România, de ce nu vorbesc română?
Tocmai de-asta Fuga Lolelor i se pare un obicei important, pentru că are șansele să unească o comunitate multietnică, care are în spate atât o istorie de conviețuire pașnică cât și traume și persecuții.
„Prin acest obicei pe lângă tradiție se păstrează și prietenia și conviețuirea și se întăresc”, spune lola Herman, președintele comunității sașilor din Germania. „Chiar dacă în trecut unele și altele națiuni au mai făcut greșeli, nu trebuie să purtăm niciunul ură la celălalt. Poate nici părinții noștri nu au fost de vină, străbunii care au fost poate orbiți de niște chestii grele.”
Să revitalizeze Fuga Lolelor ca un obicei interetnic a fost o provocare, dar și singura șansă reală de supraviețuire. În 2007 au existat voci în comunitatea săsească care se întrebau de ce „să dea obiceiul la români”, cei care le-au luat drepturile, i-au vândut sau trimis în lagăre, le-au naționalizat casele și i-au împins să emigreze în masă după Revoluție.
„Task-ul a fost să-i convingem că de fapt e un obicei al locului și că numai dacă îl faci interetnic îl adaptezi la realități și ai șansa să supraviețuiască. Și până la urmă, tot cultura locului o celebrează”, spune Marlene. „Putem să fim toți mândri de obicei. Faptul că sunt toate etniile reprezentate mi se pare că da, asta e realitatea în care trăim și trebuie să ne uităm la ce ne unește.”
Sau cum a spus-o Elke, o săsoaică plecată din sat la 26 de ani și acum parte din echipa care a recitat strofele de la Judecata Nebunilor: „Păi de unul singur ce faci? Tot ce crește poate crește numai în comunitate.”
Ziua se termină cu bal la căminul cultural, la care participă 170 de persoane. Se cântă în germană și română, se dansează Brașoveanca, se mănâncă gogoși și se bea rachiu. Aplaudăm cu toții când vine ciorba de afumătură și cartofi, făcută cu ouăle colectate peste zi de la săteni.
De pe scenă, moderatorul evenimentului ne spune că speră să ne mai întâlnim și să ne simțim bine, lolele să mai fugă prin sat, să mai dansam la bal. Totul e spus în rime, în spiritul scenetei de peste zi. Cu un zâmbet mare și râs în glas ne anunță
„În februarie, când e frig afară,
O tradiție începe iară.”
