N-am întâlnit părere mai răspândită decât aceea că opiniile și plăcerile sunt subiective și ca atare diferite de la o persoană la alta. Unui om îi place un lucru, altuia alt lucru și cam asta e tot ce poți spune. Sau, în alte cuvinte: gusturile nu se discută, ele pur și simplu sunt. Așa începe și eseul lui Hume, tradus recent și pentru prima oară în română la Eikon, cu această constatare: că deși lucrurile importante, frumoase, bune par – de la distanță – destul de stabile, luate la bani mărunți se dovedește ori că nu sunt uniform importante, ori că sunt doar parțial frumoase, ori că, de la o persoană la alta, nu sunt bune deloc, ci rele de-a dreptul.
Am auzit părerea asta de la studenții de la Litere în ultimii ani repetată ca un soi de crez universal, de obicei ca răspuns la întrebarea: cum ne dăm seama dacă un lucru e frumos sau nu? Cum se stabilește o ierarhie valorică? Răspunsul naiv zice așa: deși gusturile diferă și fiecărei persoane îi place ce-i place, criticii stabilesc ierarhiile. Cu alte cuvinte, deși – lăsat de capul lui – fiecare individ are preferințe firești și și le-ar urmări în voie dacă viața sa ar fi lipsită de obstacolul educației, sfârșește în cele din urmă în proximitatea unei persoane cu autoritate și aceasta îl convinge că există lucruri mai importante decât cele care lui îi plac în mod firesc. Această convingere nu e o descoperire sau o lărgire a orizontului, cât un soi de schimbare de poziție. Acum, educat, studentului îi place Kafka cum înainte, needucat, îi plăcea Irina Binder. Cum aceste valori sunt pentru el incomensurabile, nu există nici ascensiune când se face trecerea de la una la alta; ce s-a întâmplat aici nu e că cineva a descoperit că există lucruri mai bune decât cărțile Irinei Binder, ci că a devenit el însuși altcineva și că, din această nouă poziție, nu poate decât să-i placă Kafka.
Problema aceasta a relativismului valorilor este exact ce discută Hume în eseurile de-aici. Avem deci o evidență: oamenii preferă lucruri diferite. Sau, spune Hume: „Frumosul nu e o calitate inerentă lucrurilor, el există doar în mintea care le contemplă, iar fiecare minte percepe o frumusețe diferită. [...] A căuta ceea ce este cu adevărat frumos sau cu adevărat urât e la fel de zadarnic ca și faptul de a încerca să hotărăști ceea ce este cu adevărat dulce sau cu adevărat amar.”
În esență, preferințele noastre estetice nu par să poată fi determinate decât 1. de ce suntem noi în mod individual (Hume zice „de temperament”) 2. de comunitatea în care ne aflăm (de societate). 3. de calitatea noastră de membru al unei specii (de biologie). Pentru că temperamentele și comunitățile diferă, numai ultima evită cu adevărat capcana relativismului, dar până și în cazul ei, zice Hume, e greu de găsit linia directoare care ar defini toate preferințele. Sau putem găsi niște determinante foarte generale (oamenii au nevoie de afecțiune), dar fără să putem spune nimic despre modul în care aceste predispoziții ne afectează preferințele mai subtile, ca dragostea pentru comedie sau opoziția în fața pedepsei cu moartea.
Despre măsura gustului și alte eseuri
Și totuși, zice Hume, dacă cineva ar veni și ne-ar spune că Sylvia Plath e o poetă mai proastă sau egală valoric cu Rupi Kaur, n-am fi dispuși să acceptăm această ecuație cu inima ușoară și-am începe să căutăm și să dăm motive pentru care prima e preferabilă celei din urmă: prezintă o lume mai vie și mai bogată, înțelege mai bine viața în diversitatea ei, este mai abilă scriitoare, are imagini mai reușite, versuri mai profunde, n-are cont de Instagram etc.; dând aceste motive, facem trimitere, pe de o parte, la chestiuni textuale ca la niște fapte care există cu adevărat și care pot fi aduse în discuție ca dovezi, dar și la o sumă de valori ce, în schemele noastre valorice, par să joace roluri mai proeminente: profunzimea e mai importantă decât superficialitatea, bogăția de dimensiune a talentului preferabilă liricii de ocazie etc.
Două lucruri sunt importante de-aici încolo: pentru că tindem să invocăm și dovezi, și valori, credem cumva că valorile noastre se obiectivează în obiectul estetic în anumite forme în legătură cu care putem fi convinși că sunt superioare și că merită preferate. Aici, Hume se întreabă: dar nu există sub toate acestea un soi de „principiu”, o realitate mai profundă, un fel de a vedea lucrurile mai adânc care se apropie mai bine de acel principiu și despre deținătorul căruia putem spune: el știe mai bine pentru că vede mai bine?
Sau, ca să punem întrebarea în termenii cu care am început discuția: criticul care ne convinge în privința obiectului preferințelor sale nu este totuși mai convingător pentru că este mai competent?
Observați că discuția aici se învârte în jurul unei întrebări foarte simple: dacă putem fi convinși că unele lucruri sunt mai bune ca altele, nu se întâmplă asta pentru că unele lucruri chiar sunt mai bune ca altele? Și pentru ca ele să fie mai bune, nu trebuie să existe o regulă în funcție de care putem spune că sunt astfel? Și regula asta nu trebuie să identifice o sumă de criterii care pot fi invocate în ultimă instanță ca fapte?
Aceasta este marea întrebare a discuției din jurul relativismului, care se poartă de altfel și azi poate nu în aceiași termeni, dar sigur înăuntrul acelorași direcții în care se purta în secolul al XVIII-lea, când și-a scris Hume eseul. Scoțianul nu stabilește nimic definitiv aici, dar sugerează totuși că gustul poate fi îmbogățit și ca atare că există diferențe de pertinență între preferințe. La el, poate fi îmbogățit prin exercițiu; cel mai interesant, e vorba de un exercițiu în care, în loc să devină mai profund el însuși, criticul trebuie să încurajeze în sine un soi de depersonalizare, ca să fie sigur că nu-și stă în drum și că vede în toate operele trecutului ceea ce autorii lor înșiși vedeau în ele când le-au scris. Cincizeci de ani mai târziu, asta aveau de altfel să ceară și noii istorici și hermeneuți germani când aveau să pledeze pentru înțelegerea trecutului, pe cât posibil, așa cum trecutul însuși se înțelegea pe sine. Asta ar sugera că accesul la adevărata valoare, în măsura în care există, stă mai degrabă nu în subiectivizare, ci într-un soi de obiectivizare a percepției, sperând că, atunci când treci dincolo de tine însuți, poți percepe mai curat obiectul și străina lui frumusețe.
Deși admite c-ar putea exista predispoziții universale ale speciei – o chestiune destul de răspândită la esteticienii secolului XVIII –, Hume nu e foarte pregătit să sară în tabăra absolutistă și rămâne pe drumul de mijloc. Spune că în disputele estetice, unii „trebuie să accepte că există undeva o măsură adevărată și decisivă, anume existența reală și faptul, și trebuie să aibă răbdare cu cei ce diferă de ei în modul în care se raportează la această măsură.” Pentru cine caută certitudini, e destul de puțin, parcă.
Ușor ironic este că Hume e deopotrivă convins că educația estetică competentă îmbogățește caracterul și face intelectul mai „sănătos”. În plus, observă el, ne înșelăm mai des în chestiunile filozofice și științifice, decât o facem în cele estetice; dar când spune „ne înșelăm”, logica subiacentă este deja că există un adevăr și că există o cale naturală de a ajunge la el, ba chiar că în ultimă instanță numai la el putem ajunge, fiindcă în cele din urmă capacitățile noastre estetice – oricât de puțin pregătiți am fi – nu sunt niciodată atât de defecte încât să ne facă să credem, pe termen lung, că Rupi Kaur e mai bună decât Sylvia Plath. Care e un alt fel de a supune că istoria cerne gusturile și le confirmă, de unde se vede cât de bogat în intuiții e textul ăsta scurt din Hume. Însă, spune tot el, dacă cuiva îi place mai mult prima, ce-ai putea să faci? „Asemenea preferințe sunt inocente și inevitabile, și nu pot fi niciodată în mod rezonabil obiect de dispută, deoarece nu există nicio măsură prin mijlocirea căreia să poată fi luată o decizie în privința lor.”
Imagine principală preluată de pe Pexels.com.
