Când ești copil obiectele din jurul tău au propria viață. Uneori această viață e înfricoșătoare și dătătoare de anxietăți.
Ace
Copiii care se tem de ace nu vor să crească mari, mi-au zis părinții, în timp ce asistenta pregătea injecția și eu suspinam printre lacrimi. Tu nu vrei să crești mare?
Am fost un copil bolnăvicios. Ba da, tati, ba da, mami, vreau să cresc mare, și atunci mi-am dat pantalonii jos, odată cu lacrimile și suspinele, ca să primesc injecția în fund. Degetele asistentei erau reci. Vorbele părinților mei erau reci. Chiloții mei erau curați. Acul seringei era în fund. Totul era la locul său. Iar eu creșteam, cu fiecare injecție pe care o primeam.
Trasam cu pixul linii între înțepături, desenam hărți. Erau hărțile creșterii mele, care dispăreau după ce făceam baie.
Cocoașa
Când eram copil, îmi ţineam tot timpul umerii aplecaţi. Părinţii mi-au spus că dacă nu-mi îndrept spatele, o să-mi crească o cocoaşă şi nimeni n-o să vrea să mă atingă, de teamă să nu le crească şi lor o cocoaşă. Noaptea eram cu gândul la cocoaşa mea nenăscută. Dormeam pe spate şi încercam să nu fac mişcări bruşte într-o parte sau cealaltă. Mă gândeam că astfel pot opri – sau măcar întârzia – apariţia musafirei nepoftite în viaţa mea.
Spartakus, ursulețul meu de pluș
Și-a pierdut ochiul stâng. Copilăria mi-a fost marcată de acest incident. Am încercat să-i înlocuiesc ochiul cu obiecte care seamănă cu ochi, adică nasturi, baterii, cărbuni, dar și cu obiecte care nu aduceau deloc a ochi. Scriam pe ele cu pixul: ochi. Într-o zi, i-am înlocuit ochiul stâng cu cel drept.
Caseta cu Super Mario Bros.
Prima mea experiență cu glitch-urile din jocurile video a fost când am jucat Super Mario Bros. Despre Mario știam de la ceilalți copii că sărea, mânca ciuperci și intra în castele, căutând prințese. La început, Mario al meu s-a comportat la fel, dar, la un moment dat, nu știu de ce, a refuzat să intre în castel. Am continuat să merg cu el dincolo de castel, unde nu era nimic, nici ciuperci, nici prințese, să văd dacă ajung undeva, dacă există, totuși, o destinație. Dar nu era nimic. Doar vid format din cer albastru și nori și copaci care se repetau. Am scos caseta cu Super Mario Bros. din consolă și am pus-o sub pat, lângă ceilalți monștri.
CD-ul cu „Perfect Blue”
Capodopera lui Satoshi Kon se afla pe un CD introdus în unitatea de CD-ROM a calculatorului meu Pentium III 450 MHz. La minutul 59:01 al filmului, imaginea îngheţase pe monitor, iar CD-ul refuza să iasă.
Am deschis unitatea centrală şi am scos CD-ul. Îl duceam cu mine peste tot. În vacanța de vară, la bunici; cu părinții, la munte; când ieșeam pe stradă, să mă joc cu copiii, îl așezam în scorbura unui copac. Îmi imaginam diverse finaluri la Perfect Blue. Când am văzut în cele din urmă filmul la televizor, nu am fost mulțumit de cum se terminase și am continuat să-mi imaginez alte și alte finaluri, cu CD-ul lângă mine. Mi se părea că niciuna dintre variantele de sfârșit - nici cea văzută la televizor, nici cele imaginate - nu era reală, și că adevăratul Perfect Blue, al cărui final nu aveam să-l văd niciodată, era blocat în CD, cu imaginea înghețată la minutul 59:01.
A pune coarne lunii
De unde vine expresia a pune coarne lunii? În copilărie, de fiecare dată când se întâmpla ceva rău, puneam coarne lunii. Părinţii mi-au spus să încetez cu prostiile, că o să ajung să pun coarne lunii în orice împrejurare, nu doar când se întâmpla ceva rău. Nu i-am ascultat. De-abia aşteptam noaptea să văd luna la fereastră. Îmi întindeam mâinile spre ea şi o încadram între cele două degete arătătoare.
Luna plină avea coarnele cele mai frumoase. Toți copiii de la școală puneau coarne lunii, spre disperarea părinţilor, care au dat vina pe mine. Părinții ne-au spus să vorbim normal, să nu inventăm cuvinte și expresii care nu-și au locul în dicționare, pentru că în lume va exista întotdeauna răul. Nu i-am ascultat.
Bicicleta
Când am urcat pentru prima dată pe bicicletă, nu știam ce fac. Încearcă să pedalezi, a strigat vecinul de peste drum, izbucnind în râs. Am pedalat și am intrat cu bicicleta în perete. Încă o dată, a strigat vecinul. Nu vreau, că iar o să râzi de mine și o să intru cu bicicleta în perete, i-am zis vecinului. Dacă râd, o voi face cu spatele întors, a zis vecinul. Am pedalat din nou și vecinul a râs cu spatele întors și nu a văzut când am intrat cu bicicleta în perete.
În ziua următoare, am urcat pe bicicletă și vecinul era și el pe stradă și râdea. Arăta cu degetul spre mine sau poate spre peretele în care era convins că voi intra cu bicicleta. În care aveam să intru cu bicicleta.
Într-o dimineață, când vecinul nu era pe stradă, am urcat pe bicicletă și am început să pedalez. Era simplu fără vecini care să râdă cu fața spre tine sau cu spatele întors. După un timp însă, am observat că nu mă puteam opri. Mi-am dat seama că nu știam cum se frânează. Am început să plâng. Plângeam și pedalam.
Stigmata
Stăteam pe bancă lângă un copil mai în vârstă. Uite, mi-a zis, arătându-mi mâinile. M-am uitat la ele, erau mâini normale, însă fiecare palmă avea, chiar în centru, o cavitate mică de tot. Așa o să ai și tu când crești mare, când o să împlinești 15 ani. De ce? am întrebat. Pentru că așa e când crești mare, a zis băiatul, ridicând din umeri. Când am împlinit 15 ani, eram neted în podul palmelor, așa că am început să ciupesc pielea cu unghiile, să o rup, să o descojesc, până când am făcut o cavitate mică de tot în palma stângă și una mică de tot în palma dreaptă. Băiatul a avut dreptate.
Mira și Zgomotul Alb
Când apărea Mira, îmi puneam mâinile la ochi, ca atunci când mă uitam la filme horror cu părinții și nu aveam voie să văd scenele interzise minorilor. Atunci când urma să fie eviscerat cineva, sau decapitat, sau aruncat în flăcări, sau mușcat de zombi, părinții, ca să-mi protejeze inocența, strigau într-un glas – Acum, Gabi! și eu îmi duceam mâinile la ochi.
La fel procedam când vedeam Mira. Nu-mi pot explica de ce, dar tot ce simțeam în acele clipe era o frică teribilă. Îmi duceam mâinile la ochi, pe urmă la urechi, pe urmă la ochi, pe urmă iar la urechi. Nu mă puteam decide ce e mai rău, să mă uit la Mira sau să o ascult. După care mă ascundeam în spatele canapelei și îmi strigam bunicii să schimbe canalul. Noaptea visam că mă transform într-o Mira. Sau visam că mă certa familia că nu voiam să învăț să vorbesc - doar sunetul semnalului emis de Mira îmi ieșea pe gură.
Fiecare canal avea o oră fixă la care începea să transmită și o altă oră când se încheia emisia. Mira lua naștere în acel interval, sau când erau defecțiuni tehnice, de obicei însoțită de zgomotul alb, un ocean de semnale aleatorii în care canalele erau insule locuite de emisiuni, filme, știri și, în cele din urmă - reluări și reclame; care aveau să înlocuiască Mira. Asta se întâmpla spre sfârșitul copilăriei mele. Tot pe-atunci, capitalismul a venit peste viețile oamenilor, iar problemele sociale au contribuit la creșterea numărului insomniilor. Oamenii stăteau noaptea în pat cu ochii în reclame și reluări, întrebându-se ce să facă cu viața lor și cum să fie mai productivi la locul de muncă.
Am încercat să șterg spațiile de zgomot alb dintre programe, instalând canalele unul lângă celălalt. Aveam în total 32 de canale, dar TV-ul suporta 80. Restul canalelor erau inundate de zgomot alb. Acesta se revărsa și în semnalele celorlalte canale în timpul descărcărilor electrice, sau când erau probleme la furnizorii de televiziune. Noile tehnologii și nevoia de proliferare informațională a capitalismului au eliminat aproape cu desăvârșire zgomotul alb de pe ecranele televizoarelor moderne, care au toate canalele ocupate de programe.
Ca persoană adultă, nu m-am mai confruntat cu Mira, sau poate nu i-am mai observat prezența, iar imaginea zilelor noastre e compusă exclusiv din zgomotul generat de oameni, transmis prin mii de canale și dispozitive, analogic sau digital, real sau virtual, un semnal care nu mai poate fi oprit, nici măcar pornit, pentru că e continuu, și care va dăinui mai mult decât oamenii, într-o lume în care ei nu vor mai exista, doar emisiuni în reluare, și filme în reluare, și știri în reluare, și între toate acestea – domnind ca niște zeități nemiloase - reclamele.
