Unul dintre cei mai relevanți poeți contemporani, Florentin Popa a scos o nouă carte de poezii: Sutta. Sutta, cum se spune în dialectul pali la sutra, este un un gen specific al literaturii religioase și filosofice indiene și reprezintă o colecție de aforisme grupate, în general, sub forma unui manual.
Uite ce spune poeta Simona Popescu despre poeziile lui Popa: „În peisajul destul de previzibil al poeziei de azi, Florentin Popa aduce Surpriza. Cîmpuri de distorsiune, limbaje mixate, rime rare și un (algo)ritm personal. Pădurea de corespondențe a simboliștilor e, aici, una în care „toate sunt linkuri”. Avem de-a face cu o forță mai puțin obișnuită de a integra informație din cea mai variată și de a crea sens, emoție din orice – fie că e vorba despre vreo șaormă sau vreo plantă ruderală, fie de sunyata, gimnosofi sau Maya. Sîntem purtați, ca într-un roller-coaster, de la etrusci la ultra-contemporaneitate, de la cele divine la imanența din (i)realitatea imediată, de la extim la intim. Și ar mai fi un prețios strat freatic alcătuit din subtile trimiteri spre predecesori: Barbu (cel cryptic combinat cu „ecosistemul” din După melci), Brumaru (senzorialul), Foarță (un thinker de limbaj), Dimov (baroc-enciclopedic), printre alții (și nu doar din literatura română). Demult nu am mai întîlnit nevoia de dialog personal cu marii creatori de domenii poetice. Suttele de față sînt „o flacără […] hrănind mai mult decît înghite”. S-o întreținem și s-o protejăm!
P.S. Adaug că găsiți aici unele dintre cele mai frumoase poezii de dragoste care s-au scris din 1990 încoace.”
Citește două poezii din volum.
Muladhara
sunt făcut din frânturi străvezii și obscure
pe care pielea abia dacă le ascunde
ochi compus, poliedric, de inimi. sunt sute –
fiecare din ele deprinsă să-ndure
apă opacă sub capacul străveziu, cu unde
lente, șipot ascuns de vânt într-o pădure
sunt fără formă, copil învățat să fure
răspunsul care nu mai are ce răspunde
lumină rătăcită în vârtejul ce-o răsfrânge
sunt brațul mursecat de-o vietate mică
în care colțișorii au deschis gingii de sânge
sunt mâna care-o mângâie când își ridică
botul tremurător și roșu, și la piept se strânge –
sunt glasul ce-i spune acum, nu-ți mai e frică
Svadhishthana
nu te sfii, ești locul unde ciupești struna
întinsă de lumină din inimă-n genunchi
de satya și sativa, mâini adormind pe trunchi
spală mirajul c-am fi altfel decât una
nu ești ce știe trupul, ci ce vrea din rărunchi
ușa întredeschisă, pragul și țâțâna
nufăr crucit, compasul palmei ce sub sân n-a
stat să numere bătăi și să măsoare unghi
pământ tânjind să se lipească de copite
la temelia cărnii, pulsând, memorii cache
flacăra ta hrănind mai mult decât înghite
tu, foc cu dinți de lapte și ochii umezi, lași
pe cei ce s-au cuprins cu frunțile lipite –
zăpadă răsfirată și neagră, fără pași
