Pentru al doilea an consecutiv, Reactorul din Cluj organizează rezidențele „Fresh Start”, cu scopul de a încuraja artiștii să lucreze într-un cadru specific unei companii independente de teatru, pornind de la propriile preocupări și interese. Apărut ca o reacție la lipsa oportunităților de lucru pentru artiștii tineri, proiectul (și echipa din spatele lui) militează pentru asumarea riscurilor și a responsabilității, pentru experimentare și implicare.
Deși pentru publicul larg diferența dintre „independent” și „de stat” rămâne neclară, pentru un artist această terminologie se extinde dincolo de definirea cadrului de lucru, și devine un statut și un rol asumat.
Am povestit cu câțiva artiști care activează în teatrul independent (dar nu numai), urmărind să aflăm care a fost startul lor, ce traseu au avut de atunci până în prezent, ce îi menține în mișcare și ce ar transmite noilor sosiți.
Ilinca Manolache, actriță
Am terminat facultatea în 2008. Green Hours era pentru mine locul în care mergeam să văd teatru. Nu înțelegeam prea bine conceptele de „independent” și „de stat”, dar intuiția și emoția mă făceau să mă regăsesc în vibe-ul acelui loc. Și știu că în timp ce mă uitam la Florinel Piersic Jr., la Andreea Bibiri, la Șerban Pavlu, la Gheorghe Ifrim, la Daniel Popa, la Isabela Neamțu, la Lia Bugnar, la Dorina Chiriac, la Marius Manole, la Mihaela Rădescu, la Maia Morgenstern, în timp ce îi priveam, mă gândeam că așa vreau și eu să exist pe scenă. Ca artist. Din păcate, facultatea noastră este o facultate retrogradă, o spun și îmi asum că spun asta, și contrapunctul pe care îl oferea Green-ul era ca o mască de oxigen într-un peisaj teatral care deja începuse să se cam strice. Deși sunt angajată la Teatrul Mic și am proiecte și în teatre de stat, m-aș simți alienată complet dacă nu aș avea și proiecte independente, care să abordeze teme care mă incită, care mă stârnesc și mă solicită, atât intelectual cât și fizic și psihic, care vorbesc despre ce se întâmplă azi, care se nasc din finanțări derizorii, dar se dezvoltă în spectacole-manifest și, mai ales, care îmi permit să cunosc și să colaborez cu artiști care mă inspiră și alături de care mă pot dezvolta sănătos artistic. Realitatea este asta care e. Suntem în secolul 21. Deci arta pe care îmi doresc să o fac vreau să aparțină acestui secol și nu unui secol 19... de mult trecut.
Așadar, parcursul meu artistic este foarte legat de Green Hours. Am lucrat acolo cu Peca Ștefan la Ziua futută a lui Nils și mai apoi am început o colaborare care a durat niște ani de zile, 6 spre 7 mai exact, cu Lia Bugnar. Am jucat în piesele ei la Green, la Godot și la Metropolis. În ultimii ani, am avut norocul să lucrez cu Ioana Păun, cu care lucrasem foarte mult în facultate, alături de care am făcut două spectacole independente. Ultimul se numește Calul Alb și este un performance despre ură, care are la bază documentarea făcutăde jurnalista Laura Ștefănuț pe cazul torționarului Ioan Ficior. Cel mai recent spectacol al meu este Artists Talk de Gianina Cărbunariu, care chestionează acest balans între ce e real și ce e „fake” în demersul nostru ca artiști.
Aleg să fac teatru independent pentru că mă ține în viață. Dacă nu aș mai avea această posibilitate, probabil că nu mi s-ar mai părea atât de interesantă meseria asta.
George Albert Costea, actor
Foarte pe scurt: după ce am terminat primii trei de ani de licență, m-am dus imediat să dau concurs la Teatrul Național din Craiova. Posturile în teatre se blocau deja (se întâmpla chiar în 2008-2009, când a început faimoasa criză financiară), iar eu aveam nevoie de o alternativă la viața mea (comodă) din București, singura pe care o știam până atunci. Totuși, primul regizor care mi-a oferit un job a fost Chris Simion, cu care am făcut Călătoria, un spectacol după Pescărușul Jonathan Livingstone de Richard Bach, care a avut premiera în 2008 pe Terasa „La Motoare”. Așa că de la început am pendulat între teatrul de stat unde sunt angajat și cel independent, sau tot de stat, dar în calitate de colaborator – pentru că am avut nevoie întotdeauna să știu că și eu îmi pot alege singur proiectele pe care vreau să le fac. Asta m-a făcut să fiu în continuare pregătit pentru audiții, să fiu la curent cu ce se întâmplă în teatru în general, să cunosc oameni din domeniu (cred că îi zice „networking”). Deci, ca sfat: să fiți curioși, să vedeți cât mai mult teatru (să vedeți ce mai fac și alții), să vă uitați la lume pe stradă, să riscați („Artistul care nu riscă nu mai e artist” de la Marina Abramović citire), să mergeți la workshopuri, să vă perfectionați mijloacele, să lucrați în colective, pe metode și cu „viziuni” cât mai diferite, să aveți mentori, să îi contestați, să vă creați o părere critică și un simț estetic. Și să vă gândiți ce luați drept adevăruri absolute din ceea ce auziți sau vi se spune. Incluzând cele de mai sus :)
Katia Pascariu, actriță
Începutul independenței unui actor nu cred că e mai greu decât începutul în sine - totul e nou, e presiune mare, sunt emoții, multe necunoscute, orgolii, concurență, etc. Dar, există un mare avantaj - ești mai liber! Cel puțin teoretic, pentru că și independența e de mai multe feluri - dacă nu lucrezi într-un sistem instituționalizat, de stat, nu înseamnă automat că ești liber să joci ce vrei, să spui ce crezi, să lucrezi cum și cu cine vrei. Motivele sunt simple și evidente - banii, și mai exact... de unde vin ei. Și ce trebuie sau nu trebuie să faci pentru ei.
Din punctul meu de vedere, să fii actor la stat sau în afara lui, acum (cu vreo 11 ani de experiență foarte variată), este cam același lucru - adică trebuie să îți faci treaba bine, să lucrezi constant cu tine, bla bla-urile auzite și în facultate, probabil, care, da, sunt adevărate! Suntem mulți și buni.
Însă, ce face independența este să creeze spații artistice și grupuri de lucru noi, să lărgească orizontul teatral și să dea o șansă oricui. Dar cam atât - restul e multă muncă, și răbdare, și speranță, și încredere.
Dacă e să mă refer strict la experiența mea, eu am avut noroc, mult noroc. Am început lucrul din anul 4, colaborând și la stat, dar mai ales cu teatrul unde visam să joc din liceu - Teatrul Luni de la Green Hours. Am fost un începător foarte stresat, timid și speriat. M-au salvat, însă, mereu, oamenii cu care am lucrat - și asta cred că este de fapt cheia în teatru - ECHIPA - o s-o afli în independent cu prisosință. De atunci s-au schimbat multe - și în viața mea profesională, dar și în contextul teatral românesc. Independența artistică are deja un trecut, azi sunt mai multe opțiuni, dar concurența e și ea mai mare, publicul e mai pregătit, dar și mai plictisit, totul se nișează și cu toții depindem de un PR bun.
Sunt și lucruri care nu se schimbă și nu cred că se vor schimba - teatrul este o muncă de echipă! De asta aș sfătui pe oricine, începător sau nu, să nu se ferească de o zonă mai puțin confortabilă și care necesită mai multă responsabilitate și asumare, pentru că ratează o experiență complexă de lucru și de viață. Ca independent, ești mai mult ca oricând dependent de colegi, și ei de tine. Și asta e foarte mișto!
Catinca Drăgănescu, regizoare
Prin 2007, când am intrat la regie, lucram deja în publicitate de câţiva ani şi, deşi asta mă ancorase foarte tare în concret, aveam o viziune romantică asupra teatrului. Nu ţin minte să-mi fi pus vreodată în facultate probleme legate de producţie, de piaţa culturală sau de public. Totul se concentra ȋn jurul actului artistic şi totul era despre artist. Îmi aduc aminte cu nostalgie de anii înduioşător de naivi în care credeam că teatrul ne aşteaptă cu braţele deschise şi tot ce contează este să fim destul de buni, sa facem acel spectacol care să ne deschidă porţile Meccăi. Apoi primul mare şoc a fost că „piaţa” nu este interesată să te descopere, că nimeni nu te caută, că trebuie să te pui singur pe hartă, că e important să îţi dai seama tu cine eşti ca artist şi să optezi. M-a izbit în faţă dimensiunea etică a actului artistic, mi-a luat mult timp să nu mai văd totul ca pe o competiţie şi să realizez importanţa răspunsului la întrebarea „ce te mână ȋn luptă?”. Pe mine mă mână nevoia de exprimare şi crezul că într-o eră post-adevăr, teatrul poate fi un sanctuar al adevărului, că teatrul poate şi trebuie să trezească conştiinţe. Al doilea şoc a fost atunci când, după câteva concursuri câştigate şi câteva spectacole reuşite, după ce am repetat în sufragerie, după ce mi-am formulat un crez şi mă aşteptam din nou ca lumea să remarce asta, telefonul nu a sunat. Mi s-a spus că teatrul pe care îl practic e prea social, că publicul vrea altceva, că o să-mi fie mai greu în meseria asta pentru că sunt femeie (aşa e!), că să îmi văd de treabă şi să nu iau niciodată poziţii în conflictele din branşă pentru că „capul plecat sabia nu-l taie”. Mi s-a spus să fac şi eu textul text, să merg la sigur că sunt fată deşteaptă şi dacă termin cu teribilismele astea de experimente, totul va fi bine şi îmi voi găsi şi eu locul la masa marilor artişti ai neamului, chiar dacă pe un taburet în colţ de masă. Măcar voi fi acolo.
Fresh start-ul meu a fost când, conştientă de toate astea, am optat să risc, să mă aliniez cu verticala principiilor mele şi să îmi dau timp să mă descopăr ca artist şi să mă formulez, când am realizat că și eşecul e parte din proces şi când nu am mai sperat ca fiecare spectacol la care lucrez să fie un hit, o mare dovadă de talent şi determinare, când am realizat că în loc să mă simt nedreptăţită de sistem, mai bine creez alături de oameni cu idealuri comune unul nou, şi îl creştem. Cred că trăim un moment în care şi artistul e responsabil să contribuie la crearea mediului propice propriei împliniri artistice, atingerii potențialului maxim. Cu toate frustrările venite din asta, dacă ne uităm mai atent, e de fapt o incredibilă oportunitate. Change is coming, dar pentru asta trebuie să creăm şi în afara scenei!
Ioana Păun, regizoare
Alături de o parte dintre colegii mei de la regie, am început un proiect care a fost groundbreaking pentru România, tangaProject. Lucram pe modelul DramAcum, doar că noi întotdeauna prezentam laolaltă spectacolele pe care le produceam. Cercul s-a lărgit și am devenit o constelație de tineri care făceau teatru, la 20 de ani, și care se antrenau reciproc. Spectacolele noastre s-au jucat în locuri extraordinar de diferite și ne-am expus la un public eterogen, încercând continuu alte forme și abordări. Uneori construiam scene pe baza unori istorii personale venite din public, alteori realizam spectacole de la zero pe parcursul a 24 de ore în locații publice din Rahova (București) sau în trenuri, în spații din UNATC am făcut performance-uri cu o companie din Olanda. Toate astea se întâmplau în 2006-2008. Debutul nostru – eu, Vera Ion, David Schwartz, Bogdan Georgescu și Miruna Dinu – a fost în grup și a fost susținut din toate părțile: profesorul de an Nicu Mandea, FITS, Teatrul Foarte Mic, Pro Helvetia, FDR Timișoara, părinții noștri, care ne ajutau cu resurse, și tot așa. Experiența alături de tangaProject a reprezentat un start care se ține după mine chiar și acum, în libertatea pe care ne-am revendicat-o încă de la început.
Cristi Popescu, regizor
Spre finalul studiilor de licență, m-a sunat un profesor de la un curs teoretic. Nu mai știu cum se numea cursul, ceva gen Noțiuni de dramaturgie, nu prea contează, pentru că foamea noastră de informație era așa de mare în 1990-1991, încât, sub orice pretext, discutam despre orice. Cursul era, pentru mine, o legătură cu lumea și cu teatrul zilelor noastre. Acest profesor lucra și la UNITER, unde, printre altele, se ocupa de un proiect numit „Teatrul Inoportun” și mi-a propus să montez un text nou la Târgu Mureș (îi ceream în continuu texte noi, pe care le aducea în principal de la Londra). Propunerea era surprinzătoare, pentru că Marian Popescu, profesorul de care e vorba aici, nu văzuse niciodată vreun examen de-al meu de regie. Dar a mizat, probabil, pe curiozitatea și nevoia mea de dialog. Nu mai fusesem la Târgu Mureș niciodată. De atunci, de 24 de ani, merg mereu – montez constant (cu români și maghiari, la stat, la școală sau independent) și predau (am conceput și conduc un program masteral în regie). Iar anul acesta, l-am invitat la București pe Martin Crimp, autorul acelui text, la un dialog public, pe care-l vom avea la Colegiul Noua Europă pe 18 octombrie. De ziua mea. Îmi fac un cadou.
Ce să zic? Dialogați, dialogați, până la urmă iese ceva.
Elise Wilk, dramaturg
Octombrie 1998. Scriu primul meu text de teatru. Împreună cu colegii din trupa de teatru a liceului Honterus din Brașov, hotărâm să-l montăm. Numai că în loc să ajungem la repetiții, stăm la cafea în Panda, cel mai cool bar pe vremea aia. Peste un an o să mai scriu o piesă, care o să fie publicată într-o revistă locală, și o să câștig primii bani din scris, 5.000 sau 50.000 de lei, nu mai știu exact, din care o să-îmi cumpăr o vopsea de păr. Și o să decid că vreau să fiu dramaturg.
Aprilie 2008. Sunt la Berlin cu o bursă de jurnalism. Stau în fața laptopului și mă uit fix spre monitor la titlul unui articol: „Se lansează noi dramaturgi. Concursul dramAcum și-a ales câștigătorii”. E și numele meu acolo. Citesc articolul de cel puțin 30 de ori. Pe atunci, cei de la dramAcum aveau un proiect în care căutau tineri care scriu teatru, și eu am trimis acolo primul meu text „adevărat”. Vor organiza un spectacol lectură la Teatrul Foarte Mic, la care n-o să pot ajunge. Dar o prietenă o să filmeze și eu o să văd înregistrarea de atâtea ori, că o să se strice DVD-ul.
Iunie 2010. Mă pregătesc să intru la primul spectacol profesionist după un text de-al meu, la Teatrul Ariel din Tg. Mureș. O să trăiesc o senzație pe care n-o s-o pot descrie în cuvinte și cu totul diferită de orice am simțit până atunci. Și peste câteva luni o să aflu că și al doilea text al meu se va monta, de data asta la Petroșani. Și în toamnă o să intru la masteratul de scriere dramatică de la UAT Tg. Mureș. Drumul meu abia atunci va începe.
Ștefan Peca, dramaturg
Am început să scriu piese la 15 ani, pentru că nu-mi plăcea ce vedeam la teatru – la sfârșitul anilor ‘90, în Târgoviște veneau majoritar „șușe”, nu exista încă un teatru profesionist. Împreună cu prietenul meu Laurențiu Bănescu și alți colegi de liceu, puneam în scenă piesele pe care le scriam sub numele de Compania BLA. De vreo două ori am primit aprobare să intrăm în Club Petrol (actualul teatru) și am umplut sala cu colegi. Le-a plăcut. Eu am continuat să scriu.
În februarie 2002 aveam 19 ani și am scris o piesă ironic-furioasă. Ziua futută a lui Nils (e la fel de controversată azi ca și atunci). Eram student la SNSPA Comunicare în București. I-am trimis Nils dramaturgului Ștefan Caraman, cu care eram prieten. Lui i-a plăcut foarte mult și, fără să-mi spună a trimis Nils, Punami și U.F. la concursul dramAcum, care tocmai se lansase. În mai puțin de o săptămână, am primit un email de la Alexandru Berceanu, care mă invita la întâlnirea dramAcum de la UNATC. Le plăcuseră textele. Acolo m-am dus cu Laurențiu și am cunoscut o groază de oameni de teatru. Printre ei, toți regizorii din dramAcum de la vremea aia (Radu Apostol, Alex Berceanu, Gianina Cărbunariu, Andreea Vălean), pe Ana Mărgineanu (care avea să intre în dramAcum și este regizorul cu care am lucrat cel mai mult până acum) și pe Voicu Rădescu de la Green Hours. Lui Voicu i-a plăcut foarte mult ce a auzit în scurta lectură din Nils pe care am făcut-o împreună cu Laur. Așa că ne-a invitat la Green, să venim cu ceva. În luna iulie ne-am și dus. O bizarerie hibrid între piesă și concert numit Spectacol cu monștri. Debutul în stagiunea Green „pe bune” s-a întâmplat în martie 2003, când am avut premiera cu Showdown.
Eu nu vin dintr-o familie din „teatru”, n-am avut nici o „pilă” și nici nu m-a împins cineva de la spate să încep să scriu piese. M-am apucat de scris pentru că am simțit că am ceva de spus și pentru că aveam nevoie de asta. Mă fascina ideea de spectacol, de experiență live. Această nevoie de a scrie nu a dispărut niciodată. Mulți spun că aș fi talentat, dar muncesc încă enorm ca să continui să-mi dezvolt acest talent. Merg la repetiții, văd de câte ori este posibil cum funcționează piesa cu un public. Mereu ai ceva nou de învățat în teatru.
Mihaela Michailov, dramaturg
Am avut două fresh start-uri în zona independentă, ambele extrem de importante pentru formarea mea, în urmă cu aproximativ 10 ani. Am trimis un draft de piesă la concursul dramAcum și am avut șansa ca textul meu neterminat – Mi-e frică – să fie ales de Radu Apostol. Am lucrat cu el câteva luni la dezvoltarea textului, structură, explorare a situațiilor. Radu e un regizor care acordă foarte mare atenție vocii specifice a dramaturgului și individualizării pregnante a stilului său. Lucrează cu foarte multă acuratețe pe construcția situațiilor. M-a ajutat să-mi pun multe întrebări și să-mi dinamizez scriitura. Apoi a fost întâlnirea cu David Schwartz, alături de care am participat, în Rahova-Uranus, la proiectul „Construiește-ți comunitatea!”, și am scris un text centrat pe problematica evacuărilor din zona respectivă. A fost o experiență revelatoare, pentru că am structurat textul pe baza interviurilor pe care le-am făcut cu persoane în curs de evacuare. Practic, a fost primul spectacol axat pe metodologia documentării prin interviuri, pe care am folosit-o ulterior și în alte proiecte realizate cu David.
Pentru mine, lucrul aplicat pe text cu un regizor și cu întreaga echipă a spectacolului e esențial în elaborarea și definitivarea textului, pentru că mă ajută să ies puțin din carcasa mea, să identific structuri situaționale, întrebări și conținuturi care dau anvergură unei piese. Nu-mi place ego-dramaturgia, mă interesează mai degrabă colectiv-dramatugia. Textul unui spectacol de teatru e un cumul de experiențe de echipă și e gata, de multe ori, după premieră.
Mihai Păcurar, scenograf
Am terminat facultatea în 2002. Lucrasem deja de două ori într-un teatru de stat, la Arad, proiecte pentru care rămân veșnic recunoscător, un privilegiu de care se bucură, probabil, doar foarte puținii care se nasc în sistem. Cu toate astea, ele rămân o enclavă, exerciții de școală, neasimilate căutărilor ulterioare. Au trecut trei ani până am făcut din nou teatru, perioadă în care am lucrat în publicitate, design interior, am încercat împreună cu alți șase prieteni să schimbăm radical fața filmului românesc printr-un proiect pe cât de ambițios, pe atât de naiv (încă mai cred că ar fi făcut o diferență) și am trăit din broșuri, afișe, storyboard-uri și operat lumini. Apoi, în 2005, am început să fac din nou teatru. Când Carmen Lidia Vidu mi-a propus să lucrez la I H❤ate Helen, am știut că e proiectul perfect pentru a reîncepe. E foarte ușor să empatizezi cu lumea lui Peca atunci când te scalzi în propria depresie. Am lucrat și am dormit în aceeași cameră două luni, timp în care am produs peste o oră jumătate de material video împreună cu Ioan Cocan. Am adus aproape tot decorul și hainele de acasă. M-am bucurat de fiecare zi din vara aia pentru că am avut timp să mă bucur de proiect mai mult decât de un job care se ocupă de partea vizuală a unui spectacol. Am intrat în el cu totul. Cred că sunt norocos că am reușit să reproduc starea asta și în alte proiecte. Cred că ăsta e palierul cel mai important. Să fie personal.
Tudor Prodan, scenograf
Fresh start-ul meu a avut loc acum mai bine de nouă ani şi a fost chiar fresh pentru că nu aveam nici o legatură cu teatrul. Nu am absolvit scenografia, am făcut câţiva ani de arhitectură şi atât. Cineva mi-a oferit ocazia să fac câteva elemente de costum şi recuzită pentru un spectacol de teatru independent şi aşa am luat contact cu teatrul. După ceva timp, m-a contactat Eugen Gyemant pentru scenografia spectacolului Vițelul de Aur de la ARCUB şi atunci m-am ocupat pentru prima oară de o scenografie completă, decor plus costume. A fost fain şi aşa am mai făcut încă opt spectacole cu el de-a lungul timpului în teatre independente şi de stat. Cum la independent nu există ateliere, am fost nevoit să fac singur decorurile şi costumele la spectacole, aşa am învăţat tipuri de materiale, metode etc. Avantajul e că îţi ies lucrurile cum vrei tu. Percep relaţia mea cu teatrul ca fiind ciudată, pentru că nu pot să spun că îmi place neapărat să merg la spectacole, văd mecanismele scenografice şi de regie şi devine plictisitor, repetiţiile sunt mult mai ok.
O întâlnire care m-a marcat a fost cu regizoarea Alexandra Penciuc - atunci am înţeles că de fapt nu există teatru în sine, e o formă de exprimare amplă în care tu, ca scenograf, nu ai nimic de pierdut şi poţi transmite ceva foarte personal. De aceea spectacolele făcute cu Alexandra îmi sunt cele mai dragi.
„Fresh Start - rezidenţe de creaţie” este un proiectul co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional şi realizat cu sprijinul Primăriei şi Consiliului Local Cluj-Napoca.
