Dintre toate lucrurile complicate și încâlcite cu care avem de-a face, treburile de familie ocupă un raft special, numai al lor, iar la rezolvarea lor, oricât de bine ne-am pricepe la tot felul de alte domenii, avem mari șanse să ne împiedicăm. Povestea din Frații Burgess, cel mai recent roman al scriitoarei americane Elizabeth Strout tradus în limba română (la Editura Litera), e o ilustrare perfectă a unei situații în familie. Deși sunt doi avocați de succes, care se ocupă de cazuri grele, frații Burgess primesc pe nepusă masă o misiune delicată. Declanșatorul e un gest pe care nepotul lor îl face la adresa comunității musulmane din orașul în care locuiește. De aici încolo, reuniunea de familie vine la pachet cu „săpături” printr-un trecut deloc comod, în care stau învălmășite tot felul de dureri, amintiri, traume și compromisuri. Strout, premiată cu Pulitzer în 2009, are o rețetă foarte bună în a crea tensiune vecină cu cea a romanului polițist chiar și-n povestea unor vieți aparent banale, așa că romanul ei poate intra numai bine-n proviziile de lectură pentru zilele din ce în ce mai scurte și mai reci din toamna asta. Mai jos, un fragment în avanpremieră din Frații Burgess. 

 

1

Într‑o după‑amiază vântoasă, în cartierul Park Slope din Brooklyn, New York, Helen Farber Burgess își făcea bagajele pentru vacanță. O valiză mare, albastră era des­făcută pe pat, iar hainele pe care ea și soțul le aleseseră cu o noapte înainte stăteau împăturite și puse teanc pe șez­longul de alături. Lumina soarelui se tot ițea înăuntru printre norii mișcători de‑afară, făcând mânerele de alamă ale patului să strălucească cu putere și valiza să pară de un albastru‑intens. Helen se fâțâia între garderobă – cu oglinzile sale enorme, tapetul de pânză groasă, crem și lemnăria întunecată ce împrejmuia fereastra lungă – și dormitorul cu uși franțuzești închise acum, dar care pe vreme mai caldă se deschideau către un cerdac ce dădea spre grădină. Helen simțea un soi de paralizie mentală, care se producea când făcea bagajele pentru excursii, așa că țârâitul strident al telefonului o făcu să se simtă ușurată. Când văzu pe ecran NUMĂR PRIVAT, își dădu seama că era ori soția unuia dintre partenerii de la firma de avo­catură a soțului său – o firmă prestigioasă, cu avocați celebri –, ori cumnatul ei, Bob, care își ținea numărul la secret de ani buni, dar nu era, și n‑avea în veci să fie ce­lebru câtuși de puțin.

– Mă bucur că ești tu, zise trăgând din sertarul biroului o eșarfă colorată, ridicând‑o în lumină și aruncând‑o apoi pe pat.

– Te bucuri? se auzi, surprinsă, vocea lui Bob.

– Mă temeam că‑i Dorothy.

Înaintând spre fereastră, Helen aruncă o privire în grădină. Prunul se legăna în vânt, iar pe pământ se în­vârtejeau frunze galbene, căzute din planta agățătoare.

– De ce nu voiai să fie Dorothy?

– Mă cam obosește în perioada asta.

– Ești pe cale să pleci cu ei într‑o excursie de‑o săptămână.

– Zece zile. Da, știu.

O pauză scurtă, apoi Bob scoase un „mdaa“, cu vocea devenindu‑i la iuțeală înțelegătoare, caldă – e punctul lui forte, își zise Helen, ciudata lui abilitate de a pătrunde în bula micuță a lumii personale a altcuiva în doar câteva secunde. Asta ar fi trebuit să‑l facă un soț bun, însă nu funcționa, se pare, așa: nevasta lui Bob îl părăsise cu ani în urmă.

– Am mai fost cu ei, îi reaminti Helen. O să fie în regulă. Alan e un tip extrem de drăguț. Cam nesărat.

– Și partener executiv în firmă, zise Bob.

– Și asta, da, gânguri Helen, jucăușă. Ar fi cam greu de zis „Știți, am prefera să mergem singuri în excursia asta“. Jim zice că fata lor mai mare face cam urât în perioada asta – e la liceu – și consilierul de familie a sugerat ca Dorothy și Alan să plece un timp, să ia distanță. Nu știu de ce ai „lua distanță“ dacă ai un copil care‑ți dă bătaie de cap, dar uite‑ne!

– Nici eu nu știu, rosti cu sinceritate Bob, apoi: Helen, chestia asta abia s‑a întâmplat.

Ea îl ascultă, în vreme ce împăturea o pereche de pantaloni de in.

– Treci pe‑aici, îl întrerupse. O să luăm cina peste drum, după ce se‑ntoarce și Jim acasă.

Izbuti, după asta, să facă cu autoritate bagajul. Eșarfa colorată era inclusă, împreună cu trei bluze albe de in, niște balerini negri și colierul de corali pe care i‑l dăruise Jim anul trecut. La un pahar de whisky cu Dorothy, pe terasă, așteptându‑și bărbații să facă duș după golf, Helen ar fi putut zice, posibil: „Bob e un tip interesant“. Ba chiar să menționeze și accidentul – cum Bob, la patru ani, se jucase la schimbătorul de viteze, lucru ce făcuse ca mașina să se abată peste tatăl lor și să‑l omoare; omul coborâse pe panta aleii de acces să repare ceva la cutia poștală, lăsân­du‑și în mașină cei trei copii mici. Un lucru absolut în­grozitor. Și niciodată adus în discuție. Jim îi vorbise o singură dată despre asta, în treizeci de ani. Însă Bob era un tip anxios, și lui Helen îi plăcea să‑i poarte de grijă. „Ești un fel de sfântă“, ar fi zis Dorothy, cu ochii ascunși de oche­larii de soare uriași.

Iar Helen, atunci, ar fi clătinat din cap. „E doar un om care simte nevoia ca alții să aibă nevoie de el. Și odată ce‑au crescut copiii…“ – nu, copiii n‑avea să‑i aducă în discuție.

Nu acum, când fata familiei Anglin chiulea de la școală și lipsea de acasă nopțile. Dar cum să‑și petreacă împreună zece zile fără să aducă în discuție copiii? Trebuia să‑l întrebe pe Jim.

Helen coborî la parter și intră în bucătărie.

– Ana, îi zise menajerei lor, care curăța niște cartofi dulci cu o perie vegetală, o să mâncăm în oraș diseară. Poți să te duci acasă.

 

Norii de toamnă, magnifici în nuanțele lor întunecate, erau răsfirați de vânt, și crăpături mari, luminoase, înce­peau să se întindă peste clădirile de pe Seventh Avenue. Acolo erau restaurantele chinezești, prăvăliile cu suvenire, magazinele de bijuterii, tarabagiii cu legume, fructe și șiruri de buchete de flori. Bob Burgess trecu pe lângă toate acestea pășind pe trotuar în direcția casei fratelui său.

Bob era un bărbat înalt, în vârstă de cincizeci și unu de ani, și era o chestie cu el: știa să se facă plăcut. Când erau cu Bob oamenii se simțeau ca în interiorul unui cerc alcătuit din „noi și‑ai noștri“. Să fi știut și Bob asta despre el, poate că viața i‑ar fi fost diferită. Însă n‑o știa, și își simțea adeseori inima împunsă de o teamă nedefinită. Nu era nici constant. Prietenii se arătau de acord că puteai petrece de minune cu el, după care să‑l vezi iarăși și să fie complet pe altă lume. Partea asta Bob o știa, fiindcă i‑o spusese fosta nevastă. Pam spusese că se duce undeva departe, în capul lui. „Așa face și Jim“, încercase s‑o con­vingă Bob. „Nu despre Jim e vorba.“

Așteptând la intersecție să se schimbe culoarea sema­forului, Bob simți un val de gratitudine pentru cumnata lui, care zisese „O să luăm cina peste drum, după ce se‑n­toarce și Jim acasă“. Pe Jim voia el să‑l vadă. Ce observase Bob mai devreme, de la geamul apartamentului său de la etajul patru, ce auzise în apartamentul de dedesubt îl zguduise, și acum, trecând strada, depășind din mers o cafenea unde niște tineri stăteau pe sofale într‑o beznă cavernoasă, cu fețele hipnotizate de ecranele laptopurilor, Bob simți că peisajul pe care îl străbate nu‑i mai era fami­liar. De parcă n‑ar fi trăit la New York o jumătate de viață și nu l‑ar fi iubit ca pe‑un om în carne și oase, de parcă n‑ar fi părăsit nicicând întinderile de iarbă sălbatică, de parcă n‑ar fi știut și nu și‑ar fi dorit altceva decât cerurile dezolante din New England.

– Sora ta tocmai a sunat, zise Helen lăsându‑l pe Bob să intre pe ușa zăbrelită de sub bolta de cărămidă cafenie. Voia să vorbească cu Jim și părea amărâtă. Helen atârnă în vestiar haina lui Bob și adăugă, întorcându‑se spre el: Știu. Așa vorbește ea. Dar eu tot vă zic că o dată Susan mi‑a zâmbit. Helen se așeză pe canapea, încrucișându‑și picioarele, în colanți negri, sub ea. Încercam să imit un accent de Maine.

Bob se așeză în balansoar și porni să împingă din genunchi, în sus și‑n jos.

– Nimeni n‑ar trebui să imite un accent de Maine în fața unuia din Maine, continuă Helen. Nu știu de ce, dar sudiștii sunt mult mai deschiși în privința asta. Dacă‑i zici unui sudist „Sal’tare, neică“, nu ai impresia că te privește de sus. Bobby, te cam agiți, zise ea. E‑n regulă. Poți să te agiți, dacă te simți bine. Te simți bine?

Bunătatea fusese slăbiciunea lui Bob de‑o viață întreagă și simțea acum asta ca pe ceva fizic, ca pe un fluid ce i se deplasa prin piept.