Baronul transilvănean Francz Nopcsa e cel mai interesant om de care n-ai auzit: descoperitor de dinozauri pitici, călător, etnograf, fotograf, spion, candidat la tronul Albaniei.

Acest articol a fost publicat în Scena9 pe hârtie #4. Te invităm s-o citești acum, când în Țara Hațegului au fost descoperite de curând fosilele lui Transylvanosaurus platycehpalus, o specie de dinozaur pitic care se plimba prin părțile noastre acum zeci de milioane de ani. 

Am auzit prima oară de Franz Nopcsa în urmă cu vreo cinci ani, în timp ce lucram la un reportaj despre Geoparcul Dinozaurilor din Țara Hațegului. Stăteam pe o bancă, cu o cafea rece în mână, într-o dimineață geroasă și luminoasă de iarnă, și îl admiram pe Magyarosaurus dacus, zis și Magy. Macheta unui dinozaur ierbivor, lungă de șapte metri și înaltă de trei metri, expusă în fața Centrului de Știință și Artă din comuna hunedoreană General Berthelot.

Cu mine era și Cristi Ciobanu, administratorul de patrimoniu al geoparcului, care îmi explica că fosilele lui Magyarosaurus dacus fuseseră descoperite la începutul secolului 20 de către un baron din satul Săcel, Franz Nopcsa (1877-1933). 

„Un personaj cu totul special… un mare paleontolog, călător, poliglot, etnograf, albanolog, fotograf, spion, le-a făcut pe toate Nopcsa”, a mai adăugat Cristi.

 Și, văzând surprinderea de pe fața mea, a continuat: 

„Nopcsa a fost marginalizat în panteonul nostru științific din cauză că ar fi fost gay. Nu prea era așa de român și nici așa de bărbat cum am fi vrut noi să fie.”

Macheta lui Magy a fost realizată în Canada, în 2014, de către un cuplu de paleoartiști, după care a fost transportată cu vaporul în Europa și plimbată pe o platformă prin diverse țări, ajungând în cele din urmă „acasă”, în Țara Hațegului. Unii localnici s-au cam supărat („nu e frumos să dăm nume din astea dinozaurilor noștri”), dar în cele din urmă s-au obișnuit cu ideea și l-au acceptat pe Magy în comunitate. 

Inițial, Nopcsa crezuse că acest dinozaur aparține genului Titanosaurus, motiv pentru l-a botezat Titanosaurus dacus. În anii ‘30, un alt paleontolog, neamțul Friedrich von Huene, a lămurit situația și a propus numele Magyarosaurus dacus, ca un omagiu adus lui Franz Nopcsa, bunul său prieten maghiaro-român.

Am continuat turul cu Cristi, care mi-a povestit în acea zi despre dinozaurii pitici, unici în lume, care au trăit aici în urmă cu 70 de milioane de ani, pe vremea când Hațegul era o insulă tropicală în Oceanul Thetys; mi-a arătat machetele altor dinozauri celebri din zonă (Balaur bondoc, Zalmoxes robustus), ba chiar mi-a pus în brațe și niște ouă de dinozaur descoperite în satele învecinate. 

Multe din informațiile astea duceau într-un fel sau altul tot la Nopcsa, acest aristocrat născut în Deva în a doua jumătate a secolului 19. Printre multe altele, a pus bazele paleobiologiei și a propus - cu mult înaintea timpului său - teoria nanismului insular (care explică existența dinozaurilor pitici), dar și cea a dimorfismului sexual al dinozaurilor. 

N-am explorat prea mult subiectul Nopcsa în acea perioadă, dar numele lui nu mi-a ieșit din cap. Așa că, recent, am decis să mă întorc la povestea baronului din Țara Hațegului. Pe măsură ce mă documentam îmi dădeam seama că biografia lui era încă și mai complexă decât crezusem inițial.

Înainte de toate, Nopcsa a fost un savant excepțional. A publicat numeroase lucrări de paleontologie și geologie, a descoperit și a clasificat mai multe specii de dinozauri, a susținut conferințe în marile capitale europene, a călătorit foarte mult în Balcani (pe jos, cu motocicleta, călare, cu trenul), unde a dus o muncă asiduă de etnograf și fotograf; a fost unul dintre cei care a pus bazele albanologiei și a publicat peste 40 de lucrări științifice legate de această zonă (inclusiv prima hartă geologică a Albaniei) și a fost o vreme directorul Institutului Geologic Regal din Budapesta. 

Franz Nopcsa nu a fost nicidecum genul de erudit retras în bibliotecă, ci mai degrabă un fel de Indiana Jones al Balcanilor, după cum observă cercetătorul Dacian Muntean, autorul monografiei Aventurile și călătoriile baronului Nopcsa. La rândul lui, istoricul maghiar Krisztián Csaplár-Degovics îl compară pe Nopcsa cu Lawrence al Arabiei și spune că uneori trebuie „să ne folosim imaginația pentru a-l înțelege”. 

Viața lui era una scindată în permanență și se desfășura după următorul ciclu: avea lungi perioade „de teren” în care călătorea împreună cu secretarul și partenerul lui, albanezul Baiazid Doda, la rândul lui un etnograf și un fotograf talentat, și explora toate cotloanele Balcanilor; după ce se încheia etapa nomadă, Nopcsa se retrăgea la Viena, Budapesta sau Săcel, unde reintra în rolul de cercetător riguros, afundat în cărți, studii și hărți ș.a. Și apoi o lua de la capăt. 

Când vorbești despre Nopcsa, partea cea mai dificilă e că nu poți să-l localizezi și să-l „prinzi” așa ușor, ai senzația că îți scapă mereu printre degete, de parcă există mai mulți Nopcsa într-unul singur. Identitatea lui pare să fie una fluidă - fie că vorbim de identitatea națională, de gen sau chiar profesională - iar viața lui e definită de numeroase contraste, unul mai fascinant ca altul. 

Mi-am propus să sondez tocmai această temă a identității fluide, atât prin imaginea pe care Nopcsa vrea să o proiecteze în ochii celorlalți prin scrierile sale,  perspectivele celor care l-au cunoscut în timpul vieții, dar și prin receptarea lui de azi.

Pe lângă activitatea științifică, baronul Franz Nopcsa - pe care paleontologul belgian Louis Dollo îl descria ca pe o ființă-cometă - a mai făcut și altele: a fost activ ca spion pentru Austro-Ungaria înaintea și în timpul Primului Război Mondial (perioadă în care s-a deghizat în cioban în munții Retezat și în Oltenia), a condus trupe de voluntari albanezi catolici în calitate de locotenent de husari al armatei imperiale și a încercat, prin diverse strategii, să devină Rege al Albaniei. 

A avut de asemenea reputația unui om dificil, arogant și conflictual, ceea ce reiese și din memoriile sale, mai ales din pasajele în care vorbește despre cei din jur pe un ton superior, tăios și încrâncenat; are însă și momentele sale sentimentale și de tandrețe, în special când se referă la prietenii pe care și-i face în Albania sau la partenerii săi de drum ocazionali. O altă contradicție semnificativă în ceea ce-l privește este faptul că, deși a fost un mare aventurier și pistolar (după cum îi plăcea să se laude), Nopcsa a avut mereu un fond fragil și bolnăvicios, și asta încă din adolescență. 

Un fel de Kafka combinat cu Indiana Jones. 

Călător printr-un imperiu în destrămare

Franz Nopcsa se naște pe 3 mai 1877, la Deva, într-o familie română maghiarizată din Transilvania ce apare menționată în unele documente din secolul 14. Familia își are originile în Silvaș, un sat de lângă Hațeg, unde există și astăzi mai multe familii cu numele Nopcea (a devenit Nopcsa prin transcrierea maghiarizată). 

Potrivit documentării realizate de Dacian Muntean, primul din familie care primește titlul de baron, în 1855, a fost Alexius Nopcsa, care a ocupat, printre altele, funcția de Prefect al Comitatului Hunedoara. Cel de-al doilea baron din familie a fost fratele acestuia, Laszlo, cunoscut în epocă și ca Vasile Nopcsa (1794-1884). Un personaj fascinant la rândul său, Laszlo Nopcsa a fost Comite Suprem al Hunedoarei, un susținător al cauzei românești care a participat chiar la Marea Adunare Națională de la Blaj din 1848. „Ca urmare a acestor fapte, revoluționarii unguri i-au devastat și incendiat castelul de la Zam, acolo unde, din pasiune pentru istoria românilor, colecționa piese arheologice de pe teritoriul Comitatului”, notează Muntean. 

După apariția romanului Sărmanii bogați, scris de autorul maghiar Jókai Mór, Lazlo Nopcsa ajunsese să fie cunoscut și ca Față Neagră; există un personaj în roman zis Față Neagră, un baron excentric care umblă noaptea deghizat (cu o mască neagră pe față) pe drumurile din Țara Hațegului și îi jefuiește pe nobilii maghiari. Până să publice Jókai Mór acest roman, în 1860, Față Neagră era mai degrabă o referință mitologică („spaima Ardealului”), un bandit al întunericului cu o identitate ascunsă și totodată un mare seducător, care stârnea teamă, dar și fascinație. Acționa rapid, era un bun mânuitor al armelor și scăpa mereu nepedepsit. 

Romanul a avut un succes uriaș în epocă. Odată cu publicarea lui, s-a aflat în tot imperiul Austro-Ungar faptul că Laszlo Nopcsa era de fapt Față Neagră. Evident, reputația acestuia a fost puternic afectată, motiv pentru care Laszlo Nopcsa a ajuns chiar să-l dea în judecată pe Jókai Mór pentru calomnie, într-un proces care s-a desfășurat la Viena. A pierdut însă procesul și a murit la scurtă vreme după asta la Deva. 

Se poate spune că acest episod din viața lui Laszlo Nopcsa anticipează într-un fel câteva aspecte bizare ce vor deveni niște constante și în viața nepotului său, Franz Nopcsa. Cea mai vizibilă dintre ele este această înclinație spre deghizare și dedublare, însoțită de atracția față de pericol și risc. Pe scurt: viața ca o înscenare barocă. 

„Față Neagră” a avut doi băieți: Elek și Francisc. Elek, tatăl lui Franz Nopcsa, s-a născut în 1848, a studiat la Viena, a fost ofițer în armata austriacă, iar în 1876 s-a căsătorit cu Contesa Matilda Zelenski, cu care avea să deschidă o celebră fabrică de bere la Arad. Franz a fost primul lor născut, în 1877, urmat de fratele Elek și sora Ilona. 

Franz Nopcsa are 12 ani (și vorbește deja câteva limbi străine) când se mută cu familia în castelul lor de la Săcel. Viața lui e împărțită în acei ani între Săcel și Colegiul Therasianum din Viena, o școală militară unde avea să studieze până în 1897. 

Ca adolescent, Nopcsa este fascinat de romanele scriitorului german Karl May, iar influența acestor cărți asupra lui avea să fie una de lungă durată. May este cunoscut în primul rând pentru romanele sale despre Vestul american, cu Winnetou și Old Shatterhand, dar el a mai publicat și o serie de romane de succes cu povești plasate în Balcani și Orientul Mijlociu. Eroul din această serie este Kara Ben Nemsi, versiunea „orientală” a lui Old Shatterhand și un alter-ego al lui Karl May. Kara Ben Nemsi călătorește mult, e poliglot și se îmbracă în straie tradiționale; are pistolul la brâu și este însoțit de prietenul și ajutorul său, musulmanul Hadschi Halef Omar. Văzuți din această perspectivă, Franz Nopcsa și partenerul său, Baiazid Doda, s-ar integra perfect în universul lui Karl May. 

Există o scrisoare trimisă de Ilona Nopcsa, sora lui Franz, către András Tasnádi Kubacska, geolog și paleontolog maghiar, autorul unei cărți despre Nopcsa apărută în 1945, în care aceasta își amintește că, încă din anii de școală, fratele ei era aproape obsedat de Karl May. „După părerea mea, cărțile lui May i-au influențat viața în mod decisiv, din moment ce ele l-au îndreptat pe Franz spre Albania.”

Tot de sora lui se leagă un moment extrem de important: ziua în care, în timp ce se aflau la Săcel, în vacanța de vară, Ilona a descoperit în împrejurimi niște „oase de uriași”, pe care i le-a adus mai apoi fratelui ei. 

„Era în 1895 când sora mea Ilona a găsit oase de animale preistorice pe domeniile noastre din Transilvania, la Sânpetru”, își amintește baronul. „Am căutat înfrigurat locul de origine al acestor misterioase oase. La lumina zilei am localizat în curând mai multe fragmente – câteva vertebre și un craniu intact, în apropierea locului unde rocile erau expuse. Când a venit toamna a trebuit să mă întorc la pupitrul meu de la liceul Theresianum din Viena. Cu inima strânsă am părăsit locul, dar am luat fosilele cu mine în orașul regal, unde le-am arătat renumitului profesor de geologie Eduard Suess. Fără aceste oase nu aș fi ajuns niciodată în contact cu profesorii geologi Suess și Fox și nici nu m-aș fi înscris la cursul de geologie, după liceu, în toamna anului 1897, când m-am înscris la Universitatea din Viena.”

Doi ani mai târziu, Nopcsa publică prima sa lucrare științifică la Institutul Geologic Imperial din Viena, în care analizează geologia Țării Hațegului. În perioada studiilor vieneze, Nopcsa e foarte atașat de profesorul său Eduard Seuss, un geolog reputat și unul dintre fondatorii paleogeografiei, cunoscut și pentru faptul că a botezat Oceanul Tethys. Seuss a fost cel care l-a încurajat pe Nopcsa să învețe osteologie (studiul oaselor), ceea ce avea să se dovedească a fi un pas decisiv în formarea lui ca paleontolog. 

După ce obține doctoratul la Universitatea din Viena, în 1903, Nopcsa primește o sumă de bani de la unchiul său, Ferenc, și începe să călătorească prin Balcani, cu precădere în Albania, pe care ajunge să o exploreze serios începând din 1905. Așa cum remarcă și Robert Elsie, traducătorul și editorul volumului Traveler, Scholar Political Adventurer. The memoirs of Franz Nopcsa, călătoriile acestuia au loc într-un moment istoric, aceștia fiind anii în care Albania caută să obțină independența față de Imperiul Otoman, aflat în proces de destrămare (Albania a fost ultima țară din Balcani care și-a declarat independența, în 1912). Nopcsa a fost un susținător al acestei cauze, ba chiar avea să se implice și în jocurile de culise din sfera austro-ungară care au dus la proclamarea independenței.

E interesat în primul rând de geologia și geografia zonei, însă totodată el își exersează și ochiul de etnograf în devenire. Începe să învețe limba și e foarte atent la obiceiurile oamenilor, la felul în care vorbesc și, mai ales, la modul în care se îmbracă aceștia. Nopcsa e genul de călător care încearcă să „înregistreze” tot ce vede, are mereu în geantă carnețele pe care le umple cu notițe și desene (multe dintre ele se află azi în arhiva Bibliotecii Naționale a Albaniei din Tirana, iar pe altele le-a pierdut) și e nedezlipit de aparatul său foto de voiaj Eastman-Kodak și de arma lui, o carabină Mannlicher. 

Încă de la primul său contact cu Albania, Nopcsa e atras de munții din nord, acolo unde se simte „ca un prim-european” într-un teritoriu neexplorat. Un lucru care îți sare în ochi când citești notițele lui Nopcsa este încântarea lui în fața „sălbăticiei și primitivismului” albanezilor; are ceva din atitudinea colonialistului venit din inima imperiului la „periferie”. Spre exemplu, după o scurtă perioadă petrecută în Elveția cu familia, Nopcsa ajunge la concluzia că „Albania este pentru mine de o mie de ori mai interesantă și atrăgătoare, cu tot cu oamenii săi primitivi, pericolul și aventurile, lipsa confortului și a drumurilor bune”. La asta se adaugă și apetența lui pentru situații primejdioase: ai impresia uneori că e un adolescent care, după ce s-a îmbuibat cu Karl May și alte romane de aventuri, are acum șansa să trăiască pe pielea lui ceva similar. 

Și se pare că nu duce lipsă de aventuri, ba chiar ele se ivesc încă de la prima incursiune aici. În timp ce se află pe drumul dinspre Prizren spre Shkodra, un localnic ascuns în tufișuri trage un glonț în direcția lui, iar Nopcsa scapă ca prin minune. Momentul apare consemnat și în ziarul Neue Freie Presse din Frankfurt, la sfârșitul anului 1903, sub titlul „Atentat la viața unui călător maghiar”:                    
„Baronul Franz Nopcsa, însoțit de o escortă călare, venind de la Prizren, a fost împușcat de un zapciu din Luma. Glonțul a trecut prin pălărie, dar el nu a fost rănit. Zapciul este unul din acei polițiști care au fost concediați pentru a se realiza reforma și a fi angajați creștini.”

Acesta este doar un episod printre multe altele. De-a lungul timpului ajunge să fie implicat în numeroase conflicte și scandaluri: fie e amenințat cu arma și luat ostatic de bandiți, fie e filat din diverse motive și capturat de autoritățile locale (atunci când călătorește fără pașaport sau când introduce ilegal arme în țară).

Nopcsa reușește să scape cu bine din toate situațiile astea, în primul rând datorită statutului și relațiilor sale. Oricât ar vrea el să dea impresia unui erou singuratic, realitatea e că are întotdeauna o plasă de siguranță și se bucură de sprijin diplomatic. 

Se simte însă o tensiune în felul în care își percepe identitatea: pe de o parte, el rămâne un baron bine conectat în plan politic și militar, pe de altă parte încearcă să fie „ca localnicii”. Să se îmbrace ca ei, să mânânce cu ei și să doarmă în condiții mizere. Hainele au, după cum am zis mai sus, un rol esențial pentru el: „Dacă înainte vreme vreun albanez începea să spună câte o poveste la un foc de tabără, iar eu apăream în hainele mele europene, acesta se oprea imediat, lucru care nu s-a mai întâmplat după ce am început să port haine albaneze.”
                
Ironia e că Nopcsa vrea să se impună în fața albanezilor, dar nu prin statut, ci prin abilitățile sale de pistolar și de vânător. Are o fixație cu această idee de prestigiu pe care ți-l câștigi doar cu arma și e aproape înduioșător cum trage cu dinții de imaginea de bărbat dur și neînfricat și de om al munților călit în lupte. Pare să fie înspăimântat de ideea că oamenii l-ar percepe doar ca pe un șoarece de bibliotecă care scrie despre dinozauri. Prin asta vrea să mascheze totodată structura sa maladivă, care îl forțează de multe ori să se întoarcă acasă, la Viena sau în Hațeg, pentru a se reface. 

În primii ani de peregrinări în Balcani, Nopcsa e însoțit de unul dintre primii săi parteneri, contele Louis Drašković, iar începând din toamna lui 1906 și, până la sfârșitul vieții, călătorește împreună cu Baiazid Doda, pe care îl întâlnește la București. 

„Baiazid Elmas a rămas împreună cu mine, iar după moartea lui Louis Drašković a fost singura persoană pe care am plăcut-o cu adevărat și căreia i-am putut face confidențe complete, fără să-mi fac griji vreodată că le va divulga sau că va abuza de încrederea mea. Avea și lipsurile lui, dar părțile bune compensau suficient”, își amintește Nopcsa în legătură cu acest moment. 

Din monografia lui Muntean reiese că „Baiazid Doda, la fel ca mulți alți tineri albanezi, după moda vremii, venise din Albania la București pentru a munci. Mulți dintre ei se angajau ca hamali și e „foarte probabil ca tânărul de 29 de ani Franz Nopcsa să fi făcut cunoștință cu tânărul albanez de 18 ani pe peronul Gării de Nord, unde hamalii așteptau sosirea trenurilor”.

Doda e alături de partenerul său aproape peste tot (cei doi ajung chiar să-și cumpere o casă împreună în orașul albanez Shkodra) și-l ajută pe acesta în calitate de secretar, dar se remarcă la rândul lui ca un fotograf excelent, cu un ochi de documentarist interesat de viața oamenilor din Balcani, în special cei din regiunea macedoneană Reka.

„Baiazid, Albania și fosilele au fost marile constante din viața lui Nopsca”, observă paleontologul Tim Flannery în cartea Europa. O istorie naturală. Dovadă în acest sens stă faptul că, după ce a descoperit în zona Sebeșului fosila unei țestoase bizare, Nopcsa a botezat-o Kallokibotion bajazidi, ceea ce s-ar traduce prin „frumosul și rotundul Baiazid”. 

Cum ziceam însă, ambițiile lui Nopcsa nu se rezumă doar la cărți și fosile. Printr-un concurs de încrengături diplomatice, în 1913, el se arată „disponibil” să ocupe tronul Albaniei, în condițiile în care guvernul acestei țări caută un Rege. Albanezii își doresc în mod ideal un „gentleman englez cu un venit anual de 10.000 de lire”, așa că îi oferă „postul” scriitorului și jucătorului de cricket C.B. Fry (care refuză în cele din urmă pentru că nu are atâția bani). Potrivit jurnalistului Karl Shaw, Franz Nopcsa propune o „soluție salvatoare” și zice că e dispus să se însoare cu o femeie milionară din America pentru a rezolva situația financiară a Albaniei. Ideea nu pare să-i încânte pe albanezi, așa că îi resping „candidatura”. Cum era de așteptat, acest refuz îl scoate din minți pe baron.

Referitor la acest moment, sociologul Gëzim Alpion de la Universitatea din Birmingham e de părere că albanezii au fost norocoși că nu au avut un astfel de rege. Acesta îl „taxează” dur pe Nopcsa, pe care îl vede în primul rând ca pe un reprezentant al unei puteri și al unei armate (mai exact al Imperiului Austro-Ungar), și nu ca pe un simplu călător independent cum era Edith Durham. Și mai spune că, spre deosebire de Durham, care își exprima solidaritatea cu albanezii în drumul spre autonomie dintr-un impuls sincer, Nopcsa a făcut-o doar cu scopul de a face servi interesele austro-ungarilor și pentru a-și crea el culoar spre diverse funcții. De asemenea, Alpion îi reproșează acestuia aroganța și maniera exotizantă în care vorbește despre „primitivismul albanezilor” și despre ospitalitatea localnicilor, o ospitalitate prost înțeleasă de mulți călători străini care se simt venerați aici și care văd în Albania un loc numai bun de „ocupat” într-un fel sau altul. 

Deși îndreptățite în multe privințe, aceste observații oferă doar o singură perspectivă asupra lui Nopcsa. Or, așa cum ziceau și unii dintre cei care l-au cunoscut îndeaproape, ca să-l înțelegi cu adevărat trebuie să identifici și acele contradicții definitorii pentru personalitatea lui (trecerile lui bruște de la mizantropie la empatie, spre exemplu). Pe lângă observațiile jignitoare și superficiale, Nopcsa spune și multe lucruri emoționante (inclusiv în corespondență) prin care își arată iubirea față de Albania și de locuitorii ei. În perioadele în care nu se află aici, e ros de nostalgie și tânjește după oameni și locuri, aproape că nu se simte întreg în afara Albaniei. 

Studiile lui despre Albania, la fel ca și hărțile, fotografiile și notele sale de teren constituie și azi un reper important pentru geologi, paleontologi și lingviști și, așa cum observă și Robert Elsie, unul dintre cei mai avizați albanologi ai ultimelor decenii, „n-ar fi deloc o exagerare să spunem că Nopcsa a cunoscut Albania și locuitorii săi mai bine decât oricare alt străin din epocă.”

În căutarea baronului

Vara asta, la cinci ani după prima mea vizită în zonă, m-am întors iar în Hațeg, doar că acum am dat o fugă și până la Săcel ca să văd cum arată castelul familiei Nopcsa. 

Pe drum, am citit câte ceva despre istoria complicată a acestui castel care a trecut prin mai multe etape de-a lungul ultimului secol. A fost confiscat de autoritățile române după Primul Război Mondial (urmând să se întoarcă la moștenitorul de drept, Carol Pallavicini, fiul Ilonei Nopcsa, în anii ‘30), iar mai apoi a fost „preluat” de comuniști; aceștia l-au transformat cu timpul într-un orfelinat, care funcționa și ca școală specială. Multă vreme o ruină, clădirea se află acum în proces de reabilitare și urmează să facă parte din circuitul turistic al Țării Hațegului. 

Ca să ajung în Săcel, am făcut autostopul din Hațeg până într-un sat alăturat și de acolo am luat-o pe jos. Era o zi superbă de vară, cu cer senin, în care totul părea încremenit, iar în fața mea, în depărtare, se vedeau Munții Retezat. Unul dintre motivele pentru care îmi place atât de mult în Țara Hațegului este că are porțiuni plate, largi și aerisite, și care îți oferă perspective spectaculoase asupra munților din orice unghi te-ai afla. E un soi de deschidere către cer, păduri și înălțimi care mă trimite cu gândul la Colorado sau Montana. 

Satul Săcel se află în comuna Sântămăria-Orlea, teritoriu pe care se-ntinde situl fosilifer cu dinozauri Sânpetru. Din paleofauna reptiliană de aici fac parte specii de dinozauri, crocodili și broaște țestoase și e straniu să te gândești că locul pe care se află această comună hunedoreană a fost cândva parte dintr-o insulă tropicală.

Cerul s-a înnorat brusc cum am intrat în sat. Am luat-o la întâmplare pe ulițe, după care am revenit la strada principală, în fața Casei Dinozaurilor Pitici. Un mic muzeu care face parte din Geoparcul Dinozaurilor și unde poți să vezi o dioramă cu prădătorul Elopteryx nopcsai, un dinozaur pitic cu o înălțime de 1 m. Începuse să plouă și ulițele erau pustii. Doar bodega de vizavi de Casa Dinozaurilor Pitici mai dădea semne de viață. Am făcut cale întoarsă vreo doi kilometri și am găsit castelul dosit undeva în spatele unui pâlc de copaci, la o margine de sat. 

Îl văzusem în poze vechi și îmi plăcea cum arăta, dar acum, uitându-mă la el din drum, mi s-a părut cam kitsch și cam înzorzonat în varianta sa (aproape) reabilitată. Crenelurile și țigla de pe turnuri și de pe acoperiș sclipeau într-un fel cam strident, de parcă se forțau să dea impresia de aristocrație. În curte, de jur împrejurul castelului, erau adunate unele peste altele materiale de construcții, saci de beton, cărămizi și alte vechituri. Undeva în dreapta era ghereta paznicului, domnul V., un bărbat în vârstă, cam sceptic în primă fază, dar care s-a oferit totuși să-mi facă un tur prin curte. 

„Înăuntru nu prea aveți ce să vedeți, că nu e gata”, mi-a spus el mâncând semințe. După care mi-a povestit că e de loc din Săcel și că lucrează aici ca paznic de vreo patru decenii.

„Toată viață am lucrat la castel, încă de când or făcut școală specială aici pe timpul comuniștilor. Aduceau copii cu probleme sau lăsați de părinți, de pe prin Valea Jiului și de peste tot.”

V. mi-a arătat și o clădire anexă, unde era sala de mese pentru copii, și care urmează să fie dărâmată. „Vor să demoleze ce mai e vechi pe aici, să facă totu’ frumos pentru turiștii care vin la castel.” Și-a adus aminte că la bucătărie lucra o femeie, bunica unui „domn care a scris o carte despre Nopcsa”.

Domnul respectiv e chiar Dacian Muntean, care acum trăiește în Spania. El își amintește că în 1985, când avea 5 ani,  a fost pentru prima dată la Castelul din Săcel („acolo unde bunica mea gătea pentru acei copii”), și a fost fascinat de clădirea impunătoare, dar și de cei care locuiau și învățau acolo. 

Ploaia s-a întețit, așa că ne-am adăpostit undeva lângă ghereta lui V., printre mormane de moloz.              

„Și despre Nopcsa ce știați în tinerețe?”, l-am întrebat.

„Nopcsa, Nopcsa...”, a oftat el zâmbind. „Păi, baronul o fost și spion și la viața lui…”

Spionaj cu mămăligă rece și un pic de brânză

La sfârșitul lui 1912, în timpul Războiului Balcanic, baronul Franz Nopcsa se transformă într-un spion-cioban-antropolog. 

Pentru a lua pulsul de la granița cu România (Regatul de atunci), serviciile secrete austro-ungare îl trimit pe Franz Nopcsa într-o primă misiune ca spion în diverse puncte de frontieră și zone pe care acesta le cunoaște foarte bine, printre care și munții Retezat.
                   
„Pentru a cunoaște din interior ceea ce se întâmpla în România, mi-am petrecut prima parte a lunii noiembrie ca cioban cu o turmă de oi, pe lângă Petrovo Selo apoi, trecând pe la Zemun, la Panciova și la Timișoara”, își amintește Nopcsa. „Pe ciobanii români cu care mă întovărășisem îi cunoșteam din Retezat, așa că, după ce am mers cu trenul și cu mașina până la locul unde ei se aflau, noaptea mi-am schimbat hainele cu haine românești, de țăran, și le-am spus ciobanilor că vreau să trăiesc și eu una dintre acele aventuri păstorești, despre care povesteau pe vremea când eu vânam capre negre în Retezat. Totul a mers ca uns, îmi făcusem și o legitimație pe numele Petru Gorlopan, iar la profesie scria cioban”.

Prima parte a misiunii are loc în noiembrie-decembrie 1912, iar a doua în aprilie 1913, când Franz (care-și luase acum numele Petru) se întoarce pentru a urca împreună cu turmele și ceilalți ciobani de la gura Tisei spre munții Retezat.  

Fiind un vorbitor fluent de română, Petru se integrează repede și se înțelege bine cu ciobanii. Activitatea lui de spionaj presupune pendularea între stânile de la graniță și cele din Regat, dar are și o dimensiune idilică:

„La prânz se mânca întotdeauna mămăligă rece și un pic de brânză. Pe timpul Postului Mare mâncam doar niște usturoi și zahăr în loc de brânză. Într-o zi de sărbătoare ciobanii au făcut bulz, care este o gălușcă de mămăligă umplută cu brânză și coaptă până când brânza dinăuntru se topește. În fiecare seară, după cină, ciobanii se învelesc în blănurile lor de oaie, se chircesc pe jos, aducând mânecile hainelor de blană împreună, pentru a improviza un culcuș și dorm fără să-i intereseze de condițiile solului, pentru câteva ore, direct pe pământ, alături de turma adormită. Tăcerea nopții e întreruptă uneori doar de câte un behăit răzleț. (...) În afara lipsurilor cu care însă te poți obișnui, în viața ciobanilor există o anume poezie a lipsei de griji, a independenței și a păcii. Poate că acești factori au influențat formarea ciudatelor cântece ciobănești românești, pline de suflet și jale, care mie îmi plac.” 

Cariera lui de spion nu se oprește însă aici. Odată cu izbucnirea războiului, „când relațiile cu România au devenit critice”, Nopcsa se întoarce tot în „rol” de cioban, doar că de data asta e mai activ și mai înverșunat. Călătorește în mai multe zone și își propune să identifice câți mai mulți dezertori români transilvăneni care fug în Regat. 

„Ura împotriva ungurilor nu este un sentiment proaspăt importat în rândul dezertorilor români din Transilvania. Acest sentiment datează de multă vreme în rândul românilor, fie că sunt țărani, târgoveți, artizani sau profesori.”  

Uimitor este cum, între o misiune și alta, el renunță la identitatea de cioban și își face timp și pentru activități academice la București. Potrivit cercetătoarei Cătălina Velculescu, în 1915, Franz Nopcsa susține trei comunicări științifice la Institutul Balcanic din București, în urma cărora rămân două manuscrise: unul despre geologie și un altul despre aria geografică de răspândire a cuvântului csoban. Tot în 1915, face o călătorie împreună cu Vasile Pârvan în Dobrogea cu scopul de a fotografia o stelă funerară din comuna Pantelimon, „pe care era reprezentat un (probabil) cioban cu câinele său, hainele personajului fiind asemănătoare cu acelea încă purtate de păstori”.

La începutul anului 1916, în urma unei solicitări a Înaltului Comandament al Armatei al armatei austro ungare, Nopcsa pleacă în Albania pentru câteva luni pentru a conduce trupe de albanezi voluntari în luptele din Balcani, =având drept scop „separarea strictă a regiunilor catolice de cele musulmane”.

Tot în același an, se întoarce la Săcel, în Hațeg, unde află cu stupoare de „începutul războiului cu România.” 

„Pe 1 septembrie am spus La revedere!, într-o frumoasă și calmă seară de toamnă, castelului nostru de la Săcel, temându-mă că în curând va fi distrus de români. Am mai trecut odată prin încăperi, prin grădină, prin păduricea de lângă, m-am oprit puțin la iazuri și în final am rupt un trandafir pe care l-am luat ca suvenir. Fiecare plantă, fiecare copac și fiecare bucată de pământ îmi aduceau aminte de vremurile bune care acum nu mai erau. La acel moment, trupele românești se aflau la nici 20 de km distanță, aproape de Pui și știam că brigada austro-ungară nu avea destule forțe pentru a le opri înaintarea. Pentru a-mi păstra echilibrul emoțional și pentru a nu îi lăsa pe mâna românilor, la sfatul unui prieten, am scos toți trandafirii din grădina castelului și i-am trimis la mama, la Arad.”

Doar dinozaurii rămân

În memoriile sale, Franz Nopcsa nu spune mai nimic despre viața lui de după Primul Război Mondial. „Nu mai am alte povești de război, iar întâmplările din anii următori au fost atât de triste, încât renunț cu bucurie să le mai amintesc.” 

Și într-adevăr, începând cu 1918, anul în care tatăl său moare de gripă spaniolă, problemele se țin lanț. Familia pierde domeniile de la Săcel, confiscate de statul român, iar fostul spion Franz Nopcsa e văzut acum ca o persoană non-grata. Dacă ne uităm la corespondența lui din anii 20 și la cele câteva cărți care s-au scris despre el, vedem cum se conturează imaginea unui om care ajunge să fie din ce în ce mai măcinat de boală, depresie și de probleme financiare.

Doar că nu e un declin pe toate planurile. Nopcsa își redescoperă pasiunea pentru paleontologie și își concentrează toate forțele în această direcție. În scrisorile pe care le trimite prietenilor săi paleontologi din Europa, tonul lui e atât atât de pasionat încât pare că, pentru el, nu mai există nimic pe lume în afară de fosile și dinozauri. 

„Anul 1919 îl găsește pe Franz Nopcsa la Viena unde se ocupă în continuare cu dezvoltarea teoriei descendenței păsărilor din dinozauri, cărora, spunea el, le-au crescut pene pentru a se putea deplasa mai repede”, notează Dacian Muntean. „De asemenea, dezvoltă teoria conform căreia unele reptile din Mezozoic aveau sânge cald.” Și tot de la Muntean aflăm că, în 1920, se descurcă așa rău cu banii încât „are negocieri pentru a-și vinde colecția de fosile pentru suma de 200 de lire, către British Museum.” 

La începutul anilor 20, revine pentru o scurtă perioadă la Săcel, doar că de data asta intră într-un conflict violent cu câțiva săteni și încasează mai multe lovituri dure la cap, în urma cărora rămâne cu craniul fracturat și cu un sistem nervos destabilizat.  

„Din România, unde am fost aproape linșat, m-am întors și cum voi fi din nou capabil de muncă, voi începe iarăși studiul la șarpele meu din Neocomian și la țestoasă. În prezent, rănile la cap mă obligă să stau mai tot timpul în pat”, notează el la scurtă vreme după aceste episod. 

Timp de câțiva ani conduce Institutul Geologic din Budapesta, dar și aici are o relație tensionată cu angajații, care „lansau discuții în cercurile științifice și în mediul aristocrat maghiar despre înclinațiile sexuale nepotrivite ale baronului.” 

În ciuda problemelor de sănătate, Franz Nopcsa are încă energie să călătorească, fie singur, fie cu Baiazid, ba chiar face și un tur de 5.000 de km cu motocicleta prin Europa. În ultimii ani ai vieții, reușește să se întoarcă Țara Hațegului pentru a face săpături și a descoperi fosile, și ajunge chiar și în munții Retezat, la „ciobanii lui”. 

Depresia lui se amplifică la începutul anului 1933. În primăvară, pe 26 aprilie, apare în ziarul Neue Freie Presse din Viena următoarea știre: 

„Dramă sângeroasă, petrecută ieri în Strada Singer. Baronul Franz Nopcsa, care locuia la etajul al treilea al casei de la numărul 12, și-a împușcat în apartament secretarul său de o viață, albanezul de 45 de ani Baiazid Elmas Doda, după care, la masa de lucru, s-a sinucis cu un glonț tras direct în gură. Autopsia a arătat că secretarul are două plăgi împușcate aproape în același loc al capului, în zona temporală stângă, iar gloanțele au străpuns craniul dintr-o parte în alta, astfel încât proiectilele au rămas în pernă după ce au ieșit din craniu.”

În apartament a fost găsită și o scrisoare semnată de Nopcsa, adresată unui avocat vienez. Ea sună astfel:

„Motivul sinuciderii mele este sistemul meu nervos, care se află la capăt. Motivul pentru care l-am ucis pe bunul prieten şi secretar al meu, domnul Baiazid Elmas Doda, în timpul somnului lui, fără ca el să aibă vreo bănuială a ceea ce se va întâmpla, a fost acela că nu am vrut să îl las în urmă bolnav, în mizerie şi sărăcie, pentru că ar fi suferit mult. Doresc să fiu incinerat.” 

O privire în castel

Cerul s-a întunecat de-a binelea și e liniște în Săcel. Mă adăpostesc în continuare de ploaie lângă domnul V., care își vede tacticos de punga lui cu semințe. Nu e foarte vorbăreț, dar din când în când își amintește câte ceva. Spre exemplu, faptul că, atunci când s-a angajat aici, în comunism, încă mai circulau prin sat tot felul de legende legate de Nopcsa. Unii aflaseră de la părinți și bunici detalii despre bătaia cruntă pe care o luase acesta de la localnici. O vreme umblase și zvonul că Nopcsa își ascunsese averea undeva în castel, motiv pentru care locul a fost vandalizat de câteva ori înainte să devină orfelinat. Oficial însă tot ce avea legătură cu biografia baronului fusese băgat sub preș, ca și cum n-ar fi existat.  

Arunc o privire și în interiorul castelului, dar nu prea am ce să văd. Încăperi goale și reci în care încă „se lucrează”. Autoritățile locale vor să (re)facă castelul așa cum era în urmă cu mai bine de un secol. Ceea ce ar prespune, îmi imaginez, holuri pline de trofee de vânătoare, încăperi îmbrăcate în lemn de nuc și pereți acoperiți cu oglinzi venețiene. Plus o giruetă în formă de dragon. 

Atmosfera de aici e una destul de apăsătoare, e ceva în aer care nu-mi place. În același timp în capul meu se amestecă diverse „cadre” bizare. Mi-l imaginez pe Nopcsa cum se întorcea aici din drumurile sale prin Balcani, bolnav și extenuat. Mi-l imaginez cum, după câteva zile de amorțeală și somn adânc, se trezea, își lua arma și pleca după fosile sau la vânătoare în Retezat. Între toate aceste imagini e una care iese în evidență, mai luminoasă decât celelalte. Ziua de vară în care Ilona, încă adolescentă, aleargă entuziasmată spre casă pentru a-i arăta fratelui ei oasele de uriaș pe care tocmai le-a descoperit. 

Mă gândesc totuși că, printre numeroasele sale fețe și identități fluide, trebuie să fie și una ceva ceva mai stabilă, mai bine înfiptă în lume. Și îndrăznesc să cred că ea are legătură cu acest loc.

Foto main: Wikimedia Commons