Franciza „criza de sarcină”. Din SUA în România

Publicat pe 7 iunie 2019

O tânără îţi zâmbeşte liniștitor dintr-un afiș de la stația de metrou Victoriei, în centrul Bucureștiului. E mijloc de martie, 2018. O întrebare traversează partea de sus a panoului: Sarcină neașteptată? Anxietatea pe care alăturarea asta de cuvinte, „sarcină” și „neașteptată”, ți-ar putea-o provoca e domolită instant de culoarea fontului, un crem odihnitor, dar mai ales de mesajul de dedesubt: „Suntem alături de tine! Consiliere profesională gratuită”.

E o reclamă la Centrul de Consiliere și Sprijin „Sfânta Împărăteasă Alexandra”, un centru de consiliere pentru criza de sarcină, deschis în toamna lui 2017 în București și afiliat la rețeaua internațională Heartbeat International, a cărei bază operațională e în statul Ohio din SUA.

Centrele de consiliere pentru criza de sarcină, numite crisis pregnancy centers (CPCs) în engleză, își au originea în lupta ideologică dusă în jurul chestiunii avortului în SUA. Deschise începând cu anii ‘70 peste tot în America, aceste centre oferă sprijin femeilor însărcinate: teste de sarcină, asistență socială și chiar ajutor financiar. Singura opțiune despre care nu vorbesc: avortul. Multe dintre ele se declară și împotriva mijloacelor contraceptive.

„Noi nu recomandăm avortul. Nu o să trimitem pe nimeni fă avort, e un lucru bun acesta. Dar în principiu, opțiunea este opțiune. Dacă cineva vrea să își pună în practică această opțiune va găsi [o soluție]”, mi-a spus într-un interviu Alexandra Nadane, directoarea executivă a Centrului Alexandra din București.

„M-am implicat cu gândul că dacă un singur copil, o singură viață salvez, e mare lucru pentru mine”, mi-a explicat George Becali, finanțatorul Centrului Alexandra. „Dacă ai și 10 ani și 7 ani și 9 ani [vârsta când rămâi însărcinată], când s-a făcut viața nu există nicio scuză care să permită crima. (...) Nu omorâm planta, nu omorâm copilul. E viață, nu contează câți ani are ea”, a adăugat acesta.

Din iarna lui 2017 și până la începutul primăverii lui 2018, pasagerii din stațiile Victoriei și Grozăvești au putut citit cuvintele „Suntem alături de tine! Consiliere profesională gratuită”. Dar cine sunt cei care îți oferă acest sprijin și de unde vin banii care fac posibilă gratuitatea? Care e legătura cu mișcarea pro-viață din SUA, o mișcare care a dus recent la restricții majore privind avortul în mai multe state din SUA? Și ce rol poate juca acest centru sau altele similare într-o țară ca România, în care avortul a fost aproape complet interzis timp de câteva decenii, interdicţie care a dus la moartea a mai mult de 10.000 de femei?

Ideea

Centrul „Sfânta Împărăteasă Alexandra” se află într-o clădire de opt etaje din zona Eroilor. La primele etaje funcționează o clinică de tratare a cancerului prin metode „alternative” ca terapia cu oxigen sau hipertermia, numită ImunoMedica. La etajul 7, centrul de criză de sarcină.

Femeia din spatele lui, recent decorată la conferința anuală Heartbeat International din Dallas, SUA, „pentru implicarea în sprijinirea femeilor în criză de sarcină, pentru eforturile de profesionalizare a acestui demers în România”, este Alexandra Nadane, o tânără de 26 de ani din București. Absolventă de Comunicare și Relații Publice la SNSPA, aceasta a înființat asociația Studenți pentru Viață, a participat la organizarea mai multor Marșuri pentru Viață, evenimente care au ca scop oprirea avorturilor sau schimbarea legii adopției, și ține prezentări în întreaga țară în fața elevilor, studenților și preoților.

Când am întâlnit-o în iulie anul trecut, purta pantaloni și o cămașă cu flori. Înaltă, cu o față rotundă și cu strungăreață, Nadane inspiră ceva copilăros, dar și îndârjire. E extrem de articulată și pare un om a cărui viață se confundă cu o cauză.

La 16 ani, coordona deja departamentul de media al unei organizații umanitare. Povestește că a primit atunci un mail de la o tânără de 24 de ani, care cerea ajutor. Era însărcinată, iar părinții o presau să facă avort. Cei din organizație au spus că nu au cum să o ajute, pentru că nu e domeniul lor de activitate. „Nu putem face nimic, ignoră și tu și vezi-ți de treabă. Și pur și simplu nu am putut să trăiesc cu ideea asta”, povestește Alexandra.

Acela a fost punctul zero al implicării ei. Și-a mobilizat toate resursele pe care le avea la dispoziție ca adolescentă. A vorbit cu părinții tinerei, a scris un articol pe blogul ei, a reușit să atragă sprijinul unor adulți. „E un gen de situație în care dacă oferi un pic de sprijin, femeile chiar pot avea opțiuni în mod real și pot fi sprijinite să facă alegerile pe care le vor”.

Toate cazurile pe care mi le descrie Alexandra au același profil: femei care își doresc să păstreze sarcina, dar sunt forțate de familie și de partener să avorteze. Mă gândesc însă la afișul de la metrou, cu promisiunea unui sprijin și cu date de contact. Se adresează tuturor celor cu sarcină neașteptată, nu doar celor care își doresc să păstreze sarcina.

Dacă ești indecisă și formezi numărul de telefon de pe afiș, ce fel de consiliere o să primești? Dacă printre opțiunile tale, nu ale celor din jurul tău, e și o întrerupere de sarcină, o să fii sprijinită în absolut orice decizie ai lua?

„Se discută opțiuni, posibilități, ce își dorește să facă, ce are nevoie, de ajutor concret, cu ce o poate ajuta centrul. E partea de informare cu absolut toate variantele de alegeri pe care poate să le facă”, spune Nadane.

Întreb dacă avortul este vreodată prezentat ca o posibilă soluție. „Nu, nu există situații în care psihologul recomandă și avortul, dar în același timp nici nu oprește pe cineva”.

Centrele afiliate la Heartbeat International, prin urmare și Centrul Alexandra, trebuie să respecte o serie de principii de operare. Printre acestea e și următorul: „Centrele afiliate la Heartbeat nu consiliază, nu furnizează și nu recomandă avortul sau medicamente avortive”.

Toate opțiunile înseamnă, deci, toate opțiunile minus avort. Dar asta nu se spune nicăieri. Nici pe afișul de la metrou, nici pe site și nici în parteneriatele semnate între Asociația pentru Sprijinirea Femeii Însărcinate și a Familiei, care administrează Centrul Alexandra, și mai multe direcții publice de asistență socială și protecția copilului din București.

La fel cum nu se menționează nicăieri care e sursa finanțării. Alexandra mi-a spus doar că sunt donatori privați și că centrul e numit după mama unuia dintre ei.

Banii

Formez numărul de telefon primit de la un coleg jurnalist, dar nu răspunde nimeni. Apoi, în mai puțin de cinci minute, primesc un apel de pe numărul respectiv. „Da, vă rog”, aud vocea unui bărbat.

„Bună ziua, domnul Becali?”

„Cine e?”

Așa începe conversația mea din toamna anului trecut cu finanțatorul Centrului Alexandra. Am bănuit că ar fi vorba de fostul politician, actualul patron al FCSB și filantropul George Becali, din mai multe motive. În aceeași clădire în care operează centrul de criză de sarcină, funcționează o clinică de tratare a cancerului prin metode alternative, deținută, conform Registrului Comerțului, de către George Becali și Virgiliu Vlăescu. În 2017, Becali a mers cu mândrie în fruntea Marșului pentru Viață, îmbrăcat în port popular, și le-a declarat reporterilor că avortul este crimă. În plus, pe mama lui o cheamă Alexandrina.

„Știu că sunteți preocupat de problema asta, avort, natalitate. Ați făcut ceva în sensul ăsta?”, îl întreb la telefon.

„Am făcut un cabinet care se ocupă și o fundație care se ocupă de toate fetele tinere care rămân însărcinate și care nu vor copiii. Și care consiliază psihologic, le ajutăm ca să țină copiii.”

Fete însărcinate care nu vor copiii, dar care sunt convinse, prin consiliere, să păstreze sarcina. Acesta e publicul țintă al Centrului Alexandra, conform finanțatorului ei.

„Ea [Alexandra Nadane] mi-a zis doar că unul dintre donatori a ales numele centrului după numele mamei”, îi spun la telefon. „Și m-am gândit că pe mama dumneavoastră o cheamă Alexandrina”.

„Nu unul dintre donatori, că doar eu dau.”

Becali a utilat centrul, a cumpărat inclusiv un ecograf, virează bani lunar, dar zice că nu a fost niciodată acolo. Întreaga clădire e deținută de el. Îmi spune că sunt puțini oameni în care are încredere totală și cărora le dă bani fără ca măcar să ceară explicații, iar Alexandra Nadane e unul dintre ei. Pe lista aceea mai sunt părintele Nicolae Tănase, unul dintre inițiatorii mișcării pro-vita în România, sau Virgiliu Vlăescu (cunoscut în spațiul public ca Virgiliu Gheorghe). Becali spune că el le este recunoscător. „Eu le mulțumesc lor, că știu că ei muncesc. Eu doar îi transmit din cont în cont [banii]. Doar un ordin de plată.”

Omul de afaceri a decis să sprijine inițiativa Alexandrei Nadane de a deschide un centru, pentru că „o singură viață de om [salvată], în fața lui Dumnezeu este mai mare decât tot universul.”

Pentru el, avortul e o crimă, iar un astfel de centru îi oferă posibilitatea să salveze vieți care altfel ar fi pierdute.

Din punctul lui de vedere, avortul nu ar trebui să fie încurajat, dar nici pedepsit. „Avortul nu trebuie legiferat, nu autorizez doctori care să facă avort, dar dacă un doctor face avort și o fată avortează nu trebuie să fie pedepsiți. Dar totuși nu legiferez ca stat, ca neam. Mă duc la spital și zic uite, domnule, legal vreau să fac avort. Eu ca stat îți zic nu legiferez asta. Dacă vrei să faci avort, du-te fă la un doctor particular. Treaba ta.”

Într-un fel, viziunea lui Becali despre avort e mai aproape de realitatea din România decât pare. Deși întreruperile de sarcină la cerere sunt legale până la 14 săptămâni, cel puțin 14 spitale de stat din țară refuză în prezent să mai facă avorturi la cerere, doctorii invocând libertatea de conștiință sau motive religioase (În afară de cele 12 identificate de Hotnews, mai sunt cel puțin două: Spitalul Județean de Urgență Piatra Neamț, descoperit de Să Fie Lumină, și Spitalul Clinic Județean de Urgență Târgu Mureș, unde am sunat pentru o programare și mi-au spus că nu mai fac întreruperi de sarcină). În unele orașe de la noi, dacă vrei să faci un avort, trebuie să te duci la un particular. Iar dacă nu ai bani de particular, treaba ta.

Know-how-ul

Dacă dedicarea vine de la Alexandra Nadane, iar banii de la George Becali, know-how-ul vine din SUA, pe filiera Heartbeat International, o rețea cu peste 2.600 de membri în întreaga lume. În schimbul unei taxe anuale, organizațiile afiliate au acces la o rețea uriașă de informații și contacte: traininguri, conferințe, manuale, expertiză, acces la programe exclusive despre „integritatea sexuală” sau servicii de web design. Taxa anuală e de 250 de dolari pentru membrii din SUA și 70 de dolari pentru afiliații internaționali.

„Povestea noastră este (...) despre oamenii obișnuiți care, ca răspuns la răspândirea legalizării avortului, au intervenit pentru a ajuta femeile să scape de ispita și de presiunea de a-și avorta copiii prețioși”, afli de pe site-ul Heartbeat International. „Soldați înarmați cu iubire”, așa îi numește pe acești activiști Peggy Hartshorn, directorul executiv Heartbeat International.

Heartbeat International și-a început activitatea la începutul anilor ‘70, sub numele de Alternative la Avort (Alternatives to Abortion), ca răspuns la legalizarea avortului în SUA în 1973. Centrul Alexandra e singurul afiliat din România. În Europa de Sud-Est mai sunt afiliați în Serbia, Croația, Bulgaria, Bosnia-Herțegovina, Albania și Macedonia.

Dar acești „soldați înarmați cu iubire” sunt încurajați să folosească și tehnici de manipulare. Jurnaliștii de la Last Week Tonight with John Oliver (HBO) au făcut rost de o înregistrare de la conferința anuală Heartbeat International din 2012, în care activista Abby Johnson le spune participanților: „Vrem să părem neutri din afară. Cea mai bună situație, cel mai bun client pe care îl puteți avea e cel care crede că intră într-o clinică de avorturi”.

Cu câteva zile înainte de deschiderea centrului din București, Peggy Hartshorn, directorul executiv Heartbeat International, a venit în România să țină un training. Pregătirile au durat câteva luni, a explicat Alexandra Nadane. Au fost 65 de oameni din toată țara, profesori, asistenți sociali, psihologi, studenți la teologie, „care au învățat cum se înființează astfel de centre profesioniste și cum se gestionează comunicarea cu femeile care se confruntă cu o sarcină neplanificată.”

Trainingul a dat roade. La finalul anului trecut, în Rădăuți, județul Suceava, s-a deschis un astfel de centru de criză de sarcină. „Participarea la training-ul din 2017 cu organizația Heartbeat International a reprezentat momentul când scopul nostru a căpătat un contur clar”, a spus coordonatoarea centrului într-un interviu pentru site-ul anti-avort știripentruviață.ro.

„Este misiunea Heartbeat International să împărtășească ceea ce știe că este valoros, pentru a ajunge la femeile care se gândesc să avorteze, cum să le furnizeze alternative pline de iubire”, a explicat Hartshorn într-un interviu pentru Trinitas TV.

Ca și George Becali, Peggy Hartshorn descrie direct publicul țintă al acestor centre de consiliere pentru criza de sarcină: femei care se gândesc să avorteze.

Mai puțin asumat vorbește Alexandra Nadane. Am găsit explicația pentru asta într-o scrisoare a ei din 2014. Nadane căuta atunci sprijin în comunitatea pro-vita internațională, după ce asociației Studenți pentru Viață îi fusese refuzată participarea la un târg de educație organizat de către Universitatea din București.

„Am ales să fim non-partizani în chestiunea avortului (legalizarea sau interzicerea lui), ținând cont de particularitățile din istoria recentă a României”, scria Nadane. „Am vrut în schimb să facem lucruri care ar putea fi acceptate în societatea românească”, a adăugat aceasta.

Altfel spus, dacă avortul e un tabu colectiv după decenii de restricționare severă, o rană deschisă, nu o să rostim cuvântul. După ‘90, puținele încercări legislative de a restricționa avortul au eșuat. Iar lecția a fost clară pentru cei care au ascultat: tema nu poate fi atacată frontal.

„Activismul pe care îl facem noi nu e neapărat centrat pe ideea de schimbări sociale sau legislative”, mi-a spus Alexandra Nadane în interviu. „Pe noi ne interesează să schimbăm mentalitatea și cultura oamenilor”.

În schimb, cuvinte ca „Sarcină neașteptată? Suntem alături de tine!” pot să vină ca un balsam pe trupul unei societăți ca România: cu un număr uriaș de sarcini în rândul adolescentelor, fără programe de sprijin pentru acestea, cu fracturi masive în rândul familiilor, dar și al generațiilor. Cuvinte pe care le poți citi la metrou sau pe tot internetul.

Telefonul Vieții

Tastez pe Google „sarcină neașteptată”. Pe prima pagină e un site care se numește sarcinaneasteptata.ro. Sub numele domeniului, apare promisiunea ajutorului. „Te putem ajuta cu sprijin moral, sufletesc. Te ascultăm fără să te judecăm. Prieteni și suport. Atunci când cineva ajunge într-un impas.”

Pe site mă întâmpină o întrebare „A venit pe neașteptate?”, un îndemn „Pentru sprijin, sună gratuit la” și un număr de telefon care începe cu 0800. Un telverde, un număr de urgență pentru femeile însărcinate. Apar și siglele a două organizații pro-vita din România, Pro Vita București și Pro Vita Iași. Prima este o organizație neguvernamentală, iar a doua face parte din Mitropolia Moldovei și a Bucovinei. (Site-ul sarcinaneasteptata.ro, activ până la sfârșitul lui mai 2019, e momentan în reconstrucție.)

Spre același număr de telefon mă direcționează și un alt site, insarcinata.info. Aflu că numărul respectiv se numește Telverde Info Sarcină sau Telefonul Vieții și că este un serviciu pentru femeile însărcinate care doresc „să depășească dificultatea unei sarcini neașteptate”.

Printre partenerii proiectului este listată rețeaua Heartbeat International. Liniile telefonice de tip hotline au fost în centrul mișcării pro-viață din SUA încă de la începuturile ei. Treptat, acestea s-au transformat în centre de asistență pentru sarcini și clinici medicale, afli de pe site-ul Heartbeat International. Modelul acesta este urmat și de către Telefonul Vieții din România. În afară de consiliere telefonică, sunt oferite ecografii și consultații gratuite, sprijin material și chiar adăpost pentru mame.

Am sunat pentru a afla ce fel de consiliere primește o femeie care sună la Telefonul Vieții. Am spus că sunt studentă, că am rămas însărcinată și nu știu dacă să păstrez copilul sau nu. La celălalt capăt, s-a auzit o voce caldă de femeie. S-a prezentat, și-a spus vârsta, că e din Iași și că e voluntară la centru.

Cam la trei minute de la începutul conversației, a adus în discuție consecințele avortului. „Dacă vă veți duce la un cabinet de obstetrică și ginecologie, să fiți foarte bine informată de complicațiile, accidentele care pot surveni în timpul avortului sau după avort.”

Femeia de la Telefonul Vieții a înșirat o listă lungă de probleme fizice și psihice pe care, spunea ea, le poate cauza avortul: „sângerări profunde”, „hemoragii uterine”, „perforații uterine”, „leziuni ireversibile ale colului uterin”, „leziuni ale organelor interne”, depresie, tentativă de suicid, „care poate ajunge până la zece ani” după avort, sau chiar cancer. „Mai mult de 60% dintre femeile cu cancer de sân și cu cancer uterin sunt dintre cele care au făcut avort,” mi-a mai spus femeia de la helpline.

În realitate, cele mai multe dintre consecințele enumerate au șanse foarte mici să se întâmple, iar unele sunt de-a dreptul false. De exemplu, perforațiile uterine pot să apară la 0.05% dintre femeile care trec printr-un avort chirurgical în primul trimestru de sarcină, respectiv la 0.32% dintre cele care fac un avort în al doilea trimestru.

Presupusa legătura dintre avort și cancerul mamar e falsă. „Studiile de cercetare științifică nu au găsit o relație cauză-efect între avort și cancerul de sân”, atestă Societatea Americană de Cancer (American Cancer Society). Și legătura de cauzalitate între avort și depresie a fost invalidată științific de mai multe studii. S-a arătat, de asemenea, că nu există dovezi științifice pentru ideea că femeile care fac avort sunt mai expuse unei tentative de suicid decât cele care păstrează copilul.

Discuția telefonică cu voluntara de la Telverde Info Sarcină a durat peste 40 de minute. În afară de monologul despre consecințele grave ale avortului, femeia mi-a pus întrebări, a avut răbdare să asculte, a vorbit deschis despre experiența ei proprie și chiar s-a oferit să ajute financiar.

Mi-a sugerat că ar trebui să duc sarcina până la capăt, chiar dacă nu doresc copilul, pentru că va putea fi adoptat. „Nimeni nu va ști că tu ai lăsat copilul acela într-un orfelinat. Dar el trăiește”. „Altfel îl omori. Aceea e crimă.”

Dar un copil lăsat la orfelinat va rămâne cel mai probabil la orfelinat. În România, sunt în jur de 53.000 de copii instituționalizați. Doar 1.280 au fost adoptați în 2017.

Vânătoare în maternitate

Donațiile pentru sprijinirea Centrului Telverde Info Sarcină se duc în contul unei asociații numite Glasul Vieții, condusă de părintele Dan Damaschin. Implicat în nenumărate campanii umanitare pentru sprijinirea copiilor orfani, despre care presa a relatat pe larg, acesta a mai jucat un rol important, despre care se știe mai puțin. Părintele Damaschin i-a convins pe medicii de la cea mai mare maternitate din Iași să nu mai facă întreruperi de sarcină la cerere.

În 2005, când a început să slujească la capela din cadrul Spitalului Clinic de Obstetrică - Ginecologie „Cuza Vodă" Iași, lucrurile „stăteau cu totul altfel”, a povestit el într-un interviu din 2013 pentru Doxologia.

„La început era ceva gen vânătoare, în sensul că trebuia să fii atent prin curtea spitalului. La ambulatoriul de specialitate, acolo unde se fac avorturi, mi s-a spus că nu am acces, că este o zonă între spital şi exterior, întrucât nu e de competenţa mea. Atunci trebuia să fiu atent la ce mame trec şi să le identifici, sunt foarte uşor de identificat cele care sunt în drum spre ambulator la avort. Şi eram mai cu reţinere, pentru că nu ştiam unde se va ajunge. Între timp am gasit o soluţie mai eficientă, să stea acolo o persoană de sex feminin, un voluntar de-al nostru, un asistent social bine pregătit, care să le abordeze, şi în funcţie de disponibilitatea fiecăruia să vină în biserică să discutăm problema amănunţit.”

Preotul mai povestește în interviul din 2013 că, „după şapte ani de slujire la biserica cu hramul „Naşterea Domnului” din curtea spitalului, comunicarea cu medicii s-a îmbunătăţit.” Putem presupune că în anii ce au urmat comunicarea părintelui Damaschin cu medicii s-a îmbunățit și mai mult, pentru că în prezent Maternitatea Cuza Vodă refuză să mai facă avorturi.

„Întreruperi de sarcină nu se fac în spital. Încercați la un cabinet particular”, mi-a spus cineva din personalul medical al maternității când am sunat în octombrie anul trecut să întreb care e procedura pentru a te planifica un avort.

„Nu se fac întreruperi de sarcină în spital. Nu știu de ce insistați. Nu se fac întreruperi de sarcină și atât! Nu pot să vă spun mai mult. Nu se fac. De mult timp, nu de acuma.”

Am spus că nu îmi permit să merg la particular. „Nu e problema noastră ce vă permiteți dumneavoastră și ce nu. E problema dumneavoastră.”

Deși a fost o discuție simulată, am simțit instant un gol în stomac. Dar dacă discuția ar fi fost pe bune? Cum e să auzi vorbele astea, „Nu e problema noastră”, când ai nevoie de o întrerupere de sarcină?

Am comparat atitudinea celor două femei, cea din spatele Telefonului Vieții, respectiv angajata de la Maternitatea Cuza Vodă. Angajata a vorbit fără nicio urmă de compasiune, cu o răceală care te propulsează în mijlocul unei singurătăți uriașe. Prin comparație, vocea de la Telefonul Vieții a fost caldă și înțelegătoare. Dar într-un fel, ambele femei au transmis același mesaj, doar că în moduri diferite. Nu facem întreruperi de sarcină/ Nu ar trebui să faci întreruperi de sarcină.

Întrerupea de sarcină este un serviciu public legal în România. Dar cât de mult mai putem vorbi de libertatea de alegere atunci când o maternitate de stat refuză să presteze un serviciu public, neoferind nicio explicație, în timp ce singurul helpline care promite sprijin și informație femeilor însărcinate îți spune că avortul e o crimă?

Misionarii

Peste 30 de centre de consiliere pentru criza de sarcină funcționează în prezent în România, aflu parcurgând lista de pe site-ul Marșului pentru Viață, ediția din 2019. Multe dintre ele desfășoară și programe de educație sexuală pentru adolescenți, în care abstinența sexuală e prezentată ca singura metodă contraceptivă.

Descopăr că doar câteva dintre aceste centre aparțin Bisericii Ortodoxe Române, care a intrat târziu pe terenul drepturilor reproductive. Cele mai multe centre sunt ale unor ONG-uri înființate de americani misionari neo-protestanți ori de români emigrați în SUA. De exemplu, Fundația Clinica Pro Vita din Cluj a luat naștere în anii ‘90, cu sprijinul a două organizații americane: Pregnancy Resource Center International și Global Partners Inc. Ultima e condusă de Mike Menning, fost senator republican în statul Minnesota.

Americanii au fost cei care au venit cu expertiza și cu resursele. Au adus materiale video și broșuri, au deschis case maternale și centre de consiliere pentru criza de sarcină, au făcut lobby în Parlament.

Care au fost motivațiile lor? Un articol din 2003, publicat în Baptist Press, spune că misionarii creștini „muncesc din greu în România pentru a stopa practica uciderii copiilor nenăscuți”.

Sharon Herrera, o misionară din Nashville, Tennessee, care a înființat centre de criză de sarcină în mai multe orașe din România, finanțate în primii ani cu banii unor donatori din SUA, explică în același articol că avortul este folosit ca metodă contraceptivă în România, și că cele mai multe românce care avortează o fac din motive economice.

„Cea mai tânără chiuretată are 12 ani”, „Din cauza chiuretei, medicii au făcut bătături în palmă”, „Elevii Capitalei cer interzicerea avorturilor”, sunt câteva dintre titlurile unor articole despre avort, publicate în Evenimentul Zilei în iunie-decembrie 1992. Consultând arhiva ziarului din perioada aceea la Biblioteca Centrală Universitară din București, observ tonul catastrofic, dar și cinic în care se vorbea despre întreruperile de sarcină. Medicii, societatea, elevii au de suferit. Perspectiva femeilor, în schimb, e absentă. Ele sunt „chiuretatele”. Numărul mare de întreruperi de sarcină este pus în legătură cu legalizarea avorturilor, prin Decretul-Lege nr. 1 din 26 decembrie 1989.

Dar în timp ce parcurg arhiva, dau și peste alte titluri. „La farmaciile de stat din București nu există niciun fel de tablete anticoncepționale” se spune într-un material publicat pe 19 septembrie 1992. La distanță de două luni apare un alt articol despre lipsa mijloacelor contraceptive, „Nu se mai găsesc nici prezervative”, publicat pe aceeași pagină cu articolul „Senatorul Ioan Alexandru a pledat pentru interzicerea avorturilor”. Cu doi ani în urmă, Ioan Alexandru, poet și membru fondator PNȚCD, înființase prima organizație pro-vita din România.

Lipsa de contracepție și numărul mare de avorturi par două piese uriașe dintr-un puzzle pe care oamenii nu știu să le pună laolaltă. Sau pe care nu vor să le asocieze, din motive financiare sau ideologice. Un material publicat de către New York Times în 1996 arăta că mulți doctori din România se împotriveau planificării familiale, pentru că era mai profitabil pentru ei să facă avorturi, datorită șpăgilor primite. Iar pentru organizațiile creștine, contracepția e văzută ca o formă de crimă. Centrele Iochebed din România, înființate de misionara din Nashville, Tennessee, propun ca antidot la numărul mare de avorturi „un stil de viaţă moral” și abstinența sexuală. Ca majoritatea centrelor de criză de sarcină, resping contracepția.

În afară de resurse materiale, misionarii americani au mai adus în România discursul mișcării pro-viață din SUA. Termeni precum criza de sarcină au intrat treptat în limbajul mișcării de aici. Și ulterior, au fost la un pas de a intra în lege.

În 2012, cabinetele de consiliere pentru criză de sarcină aproape că au devenit obligatorii în România. Totul a pornit de la o propunere de lege a doi deputați liberali, Marius Dugulescu și Sulfina Barbu, cu susținerea a zece organizații non-guvernamentale anti-avort. S-a numit „propunere legislativă privind înfiinţarea, funcţionarea şi organizarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină”.

Proiectul prevedea ca orice femeie care dorește să facă un avort să fie obligată să treacă mai întâi pe la un cabinet de consiliere pentru criza de sarcină și să îi prezinte medicului ginecolog un certificat de consiliere, primit de la acest cabinet. Iată ce cuprindea, printre altele, modelul de certificat de consiliere obligatoriu, pe care femeia trebuia să îl semneze:

„Am fost informată că avortul înseamnă încetarea unei vieți, deoarece fătul este o ființă umană vie chiar din momentul concepției sale.

Am fost informată asupra alternativelor la avort și am primit o listă cu instituții și organizații ce oferă asistență și sprijin în timpul sarcinii și după naștere.”

Dacă proiectul de lege nu ar fi fost respins, româncele care ar fi dorit să facă avort ar fi trebuit să semneze un document care le numea, într-un fel, criminale.

Mărturiile

La plecarea din Centrul Alexandra, Alexandra Nadane îmi face cadou o carte: „Mărturii despre criza de sarcină. Femei fericite că au născut, femei care regretă avortul”.

Volumul este tipărit cu ajutorul unei alte organizații americane, Saint Paraskeva Orthodox Charity, înființată de către Mariana Cuceu, o româncă emigrată în SUA, care predă la Universitatea din Chicago în cadrul unui program despre medicină și religie.

Cartea cuprinde 59 de mărturii sfâșietoare, multe dintre ele despre rușine și vină. Morala este că, dacă faci avort, îți vei trăi restul vieții regretând amarnic. Nu se spune însă nimic despre faptul că societatea hrănește rușinea asta, mai ales biserica. Am aflat, de exemplu, că la o mănăstire de lângă Cluj-Napoca, femeile care au avortat primesc canon să spună în fiecare zi, până la moarte, rugăciunea „Doamne, miluiește copiii mei, omorâți în pântecele meu.”

În carte nu se spune nici că multe femei nu regretă, de fapt, că au făcut un avort. Un studiu din SUA, desfășurat pe perioada a trei ani, arată că în 95% dintre cazurile studiate, femeile au spus că a fost decizia corectă pentru ele.

„Nicio femeie nu vrea să facă avort”, a explicat într-un interviu părintele Nicolae Tănase, unul dintre inițiatorii mișcării pro-vita în România. Criza de sarcină, scrie Alexandra Nadane în prefața cărții, este „acea scurtă perioadă din viața unei femei însărcinate în care avortul apare ca o altă opțiune pe lângă continuarea sarcinii și nașterea copilului”. Altfel spus, o femeie nu ar vrea niciodată să facă avort din proprie voință, pentru că este împotriva instinctului matern. Iar dacă pentru o scurtă perioadă vede avortul ca pe o posibilă alternativă, trebuie consiliată să depășească momentul.

Dar genul acesta de discurs uniformizează dorințele și situațiile de viață a milioane de femei. Și le contestă autonomia, capacitatea de a decide pentru propriile vieți.

Pentru femeile însărcinate care își doresc acel copil, dar care nu au sprijinul familiei sau al partenerului, centrele de consiliere pentru criza de sarcină pot să joace un rol benefic, dăruindu-le o vorbă caldă, un sfat, bani de chirie, de scutece. Dar în momentul în care acestea pretind că oferă informații obiective despre sarcină și sănătatea reproductivă, prezentând de fapt informații exagerate sau incorecte din punct de vedere științific, nu mai vorbim de informare și consiliere, ci de manipulare.

„Din punct de vedere al sănătății publice, aceste centre sunt periculoase pentru femei prin interpretarea greșită și prin denaturarea dovezilor medicale”, se arată într-un articol publicat anul trecut în AMA Journal of Ethics, o platformă științifică din SUA despre aspecte etice și profesionale în medicină.

În plus, așa cum s-a văzut în 2012, o parte dintre organizațiile care operează aceste centre au interesul să schimbe legislația privind avorturile.

Chiar dacă proiectul de lege nu a trecut atunci, nu înseamnă că nu vor exista alte încercări, mai ales ținând cont de legăturile dintre SUA și România. Iar în SUA, mișcarea pro-viață a reușit să mute lupta la nivelul legislativ și chiar să o câștige. La începutul lunii mai, avorturile au fost interzise în statul Alabama în aproape toate situațiile, chiar și în caz de viol sau incest, prin Legea Bătăii Inimii (Heartbeat Bill). Alte măsuri restrictive au fost adoptate în Arkansas, Georgia, Kentucky, Louisiana, Mississippi, Missouri, North Dakota și Ohio, printre alte state.

Dacă franciza criza de sarcină a prins în România, de ce nu ar prinde și franciza bătăii inimii?

În afara bulei / Extremism