Programul FRAME10 se întoarce cu a doua ediție, dedicată artelor performative. De-a lungul a 10 întâlniri lunare cu artiști și performeri, programul dezvoltat de Rezidența9 își propune să creeze o punte între generații de artiști, cât și un spațiu pentru dialog și reflecție asupra artelor performative de după anii 90. Ediția este curatoriată de Mihai Mihalcea, coregraf, director de programe și proiecte CNDB, care ne trece mai jos printr-un mic rollercoaster al evoluției artelor performative în București.
În anii petrecuți în spațiile de la etajele 3 și 4 din fosta clădire a Teatrului Național din București, de unde ne bucuram privind nestingheriți Piața Universității și celebra bornă a „kilometrului zero al democrației”, acolo unde a funcționat în primii săi ani de existență (2005-2011) Centrul Național al Dansului București (CNDB), m-am gândit într-o zi că noi - dansatorii, coregrafii și ceilalți artiști care ne însoțeau -, funcționăm ca niște filtre. O realitate materială cât se poate de concretă îmi reda imaginea unei stări de fapt cu putere simbolică. Sistemul de ventilație din Sala Rondă - spațiul destinat spectacolelor și prezentărilor publice la CNDB, avea o problemă de funcționare. În loc să absoarbă și evacueze aerul perimat și să introducă aer proaspăt, sistemul aducea în spațiul nostru aerul evacuat, de jos, de la sala mare a TNB, deasupra căreia eram așezați. Inspiram, de fapt, aerul îmbâcsit de pe „cea mai mare scenă a țării”, recunoscută la acea vreme pentru una dintre cele mai prăfuite politici repertoriale din teatrele bucureștene. Îmi imaginam cum, simultan, pe aceeași axă verticală se suprapuneau Apus de soare, de Barbu Ștefănescu-Delavrancea și, la doar câțiva metri mai sus, The Last Performance, de Jerome Bel, într-o disonanță năucitoare, care reflecta multitudinea de constrângeri, contradicții și tensiuni cu care ne confruntam, în general, în societatea în care trăiam.
Literatura științifică ne spune că inhalarea pe termen lung a unui aer perimat, plin de dioxid de carbon, poate duce la efecte nefaste asupra funcțiilor cognitive și alterarea performanței psihomotrice. Pentru a forța în mod ludic și speculativ interpretarea, mă gândesc că doar această asfixiere indusă explică reacția noastră viscerală de a ne scutura de spectaculos, de butaforie și reprezentare. Doar lipsa oxigenului a putut duce la reacția de respingere brutală a corpului văzut ca un producător infinit de virtuozitate, delectare a simțurilor și divertisment.
Sufocarea ne făcea să refuzăm festivismele și inadecvărea preferând forme și conținuturi artistice care funcționau și drept critică socio-politică, vitală pentru noi, și propuneau noi moduri de a ne raporta la cultura din care provenim, la societate și la arta pe care o producem. Ne foloseam corpurile pentru a filtra critic aerul greu al culturii în care încercam din greu să ne facem loc, iar apoi expiram cu vitalitate și îndrăzneală în spațiul public idei, practici și proiecte artistice lipsite de complezență și inerție.
La școală nu ne vorbise nimeni despre performativitate, performance și arte performative, dar în ambientul laboratorului continuu numit CNDB am vorbit pentru prima dată despre corpuri neascultătoare, nesupuse, despre existența celor trei festivaluri de performance AnnArt, Zona și Periferic, și de corpurile radicale, care încercau să submineze mecanismele culturii de consum. În acest aer rarefiat al culturii cu C mare au apărut Miercurea lejeră, Săptămâna grea, Zilele strâmbe, Romanian Dance History, Candidatul la Președinție, performance-urile din Afi Palace și de la OTV, CNDB Ocupat, Caragialiana, If You Don't Want Us, We Want You și multe alte propuneri foarte curajoase, care încet-încet s-au dus dincolo de Bienala de la Veneția. Toate acestea au adus împreună artiști care nu țineau la granițele inutile dintre arte, medii, practici, dar țineau la o oarecare solidaritate, la priviri extinse și practici colective și hibride, la conștiința politică a gesturilor artistice și extensiile acestora în spațiul larg, social.
La distanță de mulți ani, acum când CNDB împlinește 20 de ani de la înființare, mi-am propus să invit în FRAME10 o mică parte dintre acei artiști din sfera dansului contemporan, a artelor vizuale, teatrului și filmului, care îndrăznesc, propun transformări, scurtcircuitează inerțiile și generează cunoaștere funcționând ei înșiși ca filtre sensibile ale contemporaneității.
Mihai Mihalcea este performer și coregraf. Prin activitatea artistică a contribuit la recunoașterea internațională a dansului contemporan românesc și, totodată, a avut o contribuție majoră la înființarea și activitatea unor structuri și instituții devenite repere ale acestei arte: Grupul Marginalii, Centrul Multi Art Dans, Festivalul IndepenDans, subRahova, Căminul Cultural (inițiat împreună de Manuel Pelmuș și Brynjar Bandlien). Este co-fondator al Centrului Național al Dansului București (CNDB), al cărei director a fost în perioada 2005-2013. În perioada 2010-2019 a creat un proiect de ficționalizare a propriei biografii devenind „Farid Fairuz”, identitate sub care a performat în spațiul public. În anul 2014, a co-curatoriat alături de echipa Hebbel am Ufer Berlin (HAU) Festivalul “Good Guys Only Win in Movies” care a avut loc la Berlin. În ultimii ani a performat în lucrările Alexandrei Pirici și ale lui Manuel Pelmuș, prezentate la Tate Liverpool, Tate Modern, The State Russian Museum, Sankt Petersburg, Art Basel, New Museum NY, Theatre de la Ville, Paris, National Gallery Prague, NTU CCA, Singapore, Kunsthalle Wien, Museum of Contemporary Art Kiasma, Helsinki, și altele. Din 2019 Mihai Mihalcea a revenit la numele său real și totodată în echipa Centrului Național al Dansului, în poziția de Director de Programe și Proiecte (cndb.ro).
FRAME10 a fost inițiat de Rezidența9 în 2020. Prima ediție a programului a explorat noul val al fotografiei românești, împreună cu Michele Bressan.
