Patti Smith împlinește 70 de ani anul ăsta, iar de 50 de ani cântă. E supranumită „poeta laureată a punk-ului”, „zâna bună a rock’n’roll-ului”, „bunica rock-ului”. De la primul ei volum autobiografic încoace (Pe când eram doar niște puști, Polirom, 2014), a devenit și povestitoarea unei generații care dispare, încet-încet, și duce cu ea legendele unui New York care nu mai există: Andy Warhol, hotelul Chelsea, The Doors, Dylan, Robert Mapplethorpe, cluburi întunecoase, artă underground, poezie și punk. Patti Smith nu pare să plece nicăieri, încă. Continuă să cânte prin lumea-ntreagă, la cei aproape 70 de ani, tot în bocanci și pantaloni de piele. Gloria cântată la Glastonbury 2015 e, evident, altfel decât Gloria din 1975, dar încă mai are forța să-ți dea fiori.

Între Pe când eram doar niște puști și Trenul M au trecut, totuși, niște ani. Patti și-a spus deja poveștile tumultoase în prima carte. Sigur, mai are destule și pentru a doua, dar astea sunt de spus pe-un ton mai degrabă nostalgic decât tumultos. Unde primul volum autobiografic te plimba pe la petreceri suspecte și prin mansarde  de artiști săraci, al douilea stă cu tine la cafea și te-ndeamnă să te uiți în jur, să vezi lumea în tăcere. Trec prezențe fantomatice prin fiecare pagină – mama și tatăl autoarei, soțul ei, Fred „Sonic” Smith, fratele ei, Todd, Mapplethorpe. Smith rămâne singură și e conștientă de asta. Vorbește cu florile și cu pisicile, se uită la seriale cu detectivi – dar, dincolo de toate astea, de vârste și ani, rezerva de energie, pentru artă, activism și povești, nu i-a secat încă.

Café ’Ino

Patru ventilatoare de tavan se rotesc deasupra mea.

În Café ’Ino nu e nimeni, în afară de bucătarul mexican şi de un puşti pe nume Zak, care îmi pregăteşte comanda obişnuită: pâine neagră prăjită, ulei de măsline pe o farfurioară şi cafea neagră. Mă înghesui în colţul meu, cu haina pe mine şi fesul marinăresc pe cap. E ora nouă dimineaţa. Sunt primul client. Strada Bedford, în oraşul care abia se trezeşte. Masa mea, flancată de automatul de cafea şi de vitrina de la stradă, îmi oferă o sen­zaţie de intimitate, aşa că pot să mă retrag în propria‑mi atmosferă.

Sfârşit de noiembrie. Micuţa cafenea e cam răcoroasă. Şi‑atunci de ce se rotesc palele ventilatoarelor? Poate că dacă mă uit fix la ele vreme îndelungată, o să‑mi meargă şi mie mintea la fel.

Nu‑i deloc uşor să scrii despre nimic.

Parcă aud vorba tărăgănată a văcarului, lentoarea ei autori­tară. Îmi notez în grabă fraza lui pe un şerveţel. Cum poate cineva să te scoată din pepeni într‑un vis şi pe urmă să mai aibă şi tupeul să‑ţi stăruie în minte? Simt nevoia să‑l contrazic, nu doar ripostând cu o replică spontană, ci făcând un gest anume. Îmi privesc mâinile. Sunt convinsă că aş putea scrie la nesfârşit despre nimic. Măcar de‑aş avea nimic de spus.

După o vreme Zak îmi pune în faţă o ceaşcă nouă de cafea.

— Asta‑i ultima dată când vă servesc, îmi spune el pe un ton solemn.

Zak face cafeaua cea mai bună de‑acolo, aşa că mă întris­tează să aud aşa ceva.

— De ce? Pleci undeva?

— Îmi deschid o cafenea cu terasă la malul mării, pe pro­menada de scândură de pe plaja Rockaway.

— O cafenea pe plajă! Ei, ca să vezi, o cafenea pe plajă!

Îmi întind picioarele şi mă uit la Zak, care îşi îndeplineşte sarcinile matinale. N‑avea de unde să ştie că nutream cândva visul de a‑mi deschide eu însămi o cafenea. Cred că mi s‑a declanşat când am început să citesc despre traiul în cafenele al beatnicilor, suprarealiştilor şi poeţilor simbolişti francezi. În locurile unde am copilărit eu nu erau cafenele, dar ele existau în cărţile mele şi prosperau în imaginaţia mea. În 1965 venisem în New York City din South Jersey doar aşa, ca să mă vântur prin oraş, şi nimic nu mi se părea mai romantic decât să stau şi să scriu poezie într‑o cafenea din Greenwich Village. Într‑un târziu mi‑am făcut curaj să intru în Caffè Dante de pe strada MacDougal. Cum nu‑mi permiteam să iau masa acolo, am băut doar o cafea, dar nimeni n‑a părut deranjat. Pereţii erau aco­periţi cu ilustraţii reprezentând oraşul Florenţa şi cu scene din Divina comedie. Scenele acelea sunt şi azi tot acolo, decolorate după decenii de fum de ţigară.

În 1973 m‑am mutat într‑o cameră spaţioasă şi văruită în alb, cu o bucătărie mică, aflată pe aceeaşi stradă, la doar două cvartale de Caffè Dante. Puteam să mă strecor pe fereastra din faţă, să mă aşez pe scara de incendiu şi să pontez ce se mai întâmpla la Kettle of Fish, unul dintre barurile frecventate de Jack Kerouac. După colţ, pe strada Bleecker, era o tarabă mică la care un tânăr marocan vindea rulouri proaspete, anşoa în sara­mură şi buchete de mentă proaspătă. Mă trezeam devreme şi‑mi cumpăram provizii. Fierbeam apa şi o turnam într‑un ceainic umplut cu mentă, apoi îmi petreceam după‑amiezile bând ceai, fumând fărâme de haşiş şi recitind istorisirile lui Mohammed Mrabet şi Isabelle Eberhardt.

Pe vremea aceea Café ’Ino nu exista. Mă aşezam în dreptul unei ferestre joase de la Caffè Dante, ce dădea spre colţul unei mici alei, şi citeam Cafeneaua de pe plajă a lui Mrabet. Un tânăr vânzător de peşte pe nume Driss se întâlneşte cu un ins trăsnit, singuratic şi neprietenos, care are o aşa‑zisă cafenea, cu o sin­gură masă şi un singur scaun, pe o fâşie de ţărm stâncos de lângă Tanger. Atmosfera letargică din jurul cafenelei m‑a cap­tivat într‑atât, încât nu mi‑am mai dorit nimic altceva decât să stau şi eu acolo. La fel ca Driss, visam să‑mi deschid un local al meu. Mă gândeam atât de tare la el, încât mai c‑aş fi fost în stare să‑i trec pragul: Café Nerval, un colţ de rai unde poeţi şi călători puteau găsi simplitatea unui refugiu.

Îmi imaginam nişte covoare persane ponosite acoperind podele de scânduri late, două mese de lemn lungi cu bănci, câteva mese mai mici şi un cuptor de pâine. În fiecare dimineaţă aş fi şters mesele cu ceaiuri aromate, cum se face în Chinatown. Fără muzică, fără meniuri. Doar tăcere cafea neagră ulei de măsline mentă proaspătă pâine neagră. Pereţii împodobiţi cu fotografii: un portret melancolic reprezentându‑l pe tizul cafe­nelei şi o imagine mai micuţă cu Paul Verlaine, poetul damnat, cu pardesiul pe el, prăbuşit pe scaun în faţa unui pahar cu absint.

În 1978 am pus mâna în mod neaşteptat pe o mică sumă de bani şi am reuşit să depun garanţia pentru închirierea unei clă­diri fără etaj de pe East Tenth. Pe vremuri acolo fusese un salon cosmetic, dar între timp rămăsese pustie, nu mai avea decât trei ventilatoare albe de tavan şi câteva scaune pliante. Fratele meu, Todd, a supravegheat lucrările de reparaţii, am văruit împreună pereţii cu alb şi am ceruit podelele de scânduri. Două lucarne late inundau spaţiul cu lumină. Mi‑am petrecut câteva zile sub ele, aşezată la o masă pliantă, bând cafea de la băcănie şi plani­ficându‑mi următoarea mişcare. Îmi trebuiau fonduri pentru o toaletă nouă, pentru un automat de cafea şi pentru mulţi metri de muselină albă, ca să pun perdele la ferestre. Lucruri practice, care de obicei se topeau în muzica închipuirilor mele.

Până la urmă am fost obligată să renunţ la cafeneaua mea. Cu doi ani în urmă îl cunoscusem la Detroit pe muzicianul Fred Sonic Smith. Fusese o întâlnire neaşteptată, care îmi modificase treptat cursul vieţii. Dorul de el se infiltra în toate – în poeziile mele, în cântecele mele, în inima mea. Suportam amândoi o existenţă paralelă, făcând naveta de la New York la Detroit şi înapoi, cu întîlniri scurte, care se terminau întotdeauna cu des­părţiri sfâşietoare. În timp ce eu schiţam locul unde urma să instalez o chiuvetă şi un automat de cafea, Fred mă implora să vin să locuiesc cu el în Detroit. Nimic nu mi s‑a părut atunci mai important decât să stau alături de dragostea mea, cu care eram sortită să mă căsătoresc. Luându‑mi la revedere de la New York City şi de la aspiraţiile pe care le includea, am împachetat ce‑aveam mai de preţ şi am lăsat în urmă tot restul – prin urmare, am pierdut garanţia şi cafeneaua. Nu mi‑a păsat. Orele pe care le petrecusem în singurătate, bând cafea la masa pliantă şi scăl­dată în strălucirea cafenelei mele din vis, îmi erau de ajuns.

Cu câteva luni înainte de aniversarea primului nostru an de căsnicie, Fred mi‑a spus că dacă îi promit că‑i dăruiesc un copil, înainte de asta o să mă ducă oriunde în lume. Am ales fără să ezit Saint‑Laurent‑du‑Maroni, un oraş de frontieră din nord‑vestul Guyanei Franceze, pe coasta nord‑atlantică a Americii de Sud. Îmi doream de multă vreme să văd ce mai rămăsese din colo­nia penitenciară franceză unde erau expediaţi cândva nelegiu­iţii înrăiţi înainte de‑a fi transferaţi pe Insula Diavolului. În Jurnalul unui hoţ, Jean Genet descrisese Saint‑Laurent ca pe un pământ sfinţit, iar pe cei încarceraţi acolo, cu o empatie evlavi­oasă. Scrisese în Jurnalul său despre o ierarhie a infracţionali­tăţii intangibile, despre o sfinţenie bărbătească înfloritoare, care îşi atinsese apogeul pe tărâmurile înspăimântătoare ale Guyanei Franceze. Urcase scara aceea treaptă cu treaptă – trimis la şcoala de corecţie, borfaş şi de trei ori perdant –, dar exact când îşi primea sentinţa, puşcăria pe care o privise cu atâta veneraţie se închidea, fiind considerată inumană, iar ultimii deţinuţi supra­vieţuitori erau trimişi înapoi în Franţa. Genet şi‑a ispăşit con­damnarea la închisoarea Fresnes, văicărindu‑se amarnic pentru că n‑avea să atingă niciodată măreţia la care aspira. Zdrobit, el scria: „Mi‑a fost furată dezonoarea”.

„Trenul M” de Patti Smith, traducere din limba engleză de Ona Frantz, e în curs de apariție în Seria Actual din Colecția Biblioteca Polirom, la Editura Polirom.