Un bărbat își caută dragostea în timp ce ascunde un secret – asta e intriga uneia dintre povestirile Adrianei Jderu din volumul ei de debut Spații mici, publicat la editura Humanitas. Cu o voce caldă și un ochi pentru detalii, autoarea te poartă prin astfel de mici povești care creează fiecare propriul univers.
Născută în 1987 în București, Adriana Jderu a absolvit Facultatea de Litere la Universitatea din București, unde a fost interesată în mod special de teoria literaturii și de conceptul de narator necreditabil.
Citește mai jos un fragment din Pluș, una dintre prozele scurte din volum.
E conștient că arată ridicol. E un ditamai bărbatul care nu cumpără nimic altceva din magazin decât un iepure de jucărie, gri și moale, și un costum dintr-o bucată, cu fermoar în față și glugă cu urechi. Când doamna de la casa de marcat se uită spre el cu un zâmbet din ruj cleios și îi face semn cu mâna să se apropie, Valentin știe că e prea târziu s-o mai evite.
— Bună ziua! Sunteți vecinul de la opt, nu-i așa? Vă știu de la ședința de bloc.
— Da, sărut-mâna, ce mai faceți? spune el și așează cu grijă pe banda neagră cele două produse.
— Muncă și iar muncă. Ce să facem? De-abia am început tura.
Femeia trece prin dreptul aparatului de scanare eticheta prinsă în cusătura de pe fundul iepurelui. La al doilea țiuit al aparatului, ea își apleacă bărbia și îl privește curioasă peste lentilele ochelarilor.
— Nu știam că aveți copil.
— Nu, nu am. Sora mea are. E pentru nepoțica mea, că e ziua ei mâine. Îi plac iepurașii.
— Ce drăguț! Așa sunt copiii, au perioadele lor. Și fi-mea îmi cerea întruna când era mai mică să-i cumpăr girafe. Vă dau pungă? Toată ziua, mami, mami, ia-mi girafe.
— Da, vă rog, spune el, apoi scoate un card bancar din portofel și achită suma de plată.
— La culori la fel. Acum e în perioada mov. Are haine mov, camera toată i-am vopsit-o tot mov, spune femeia în timp ce așteaptă să curgă bonul fiscal din casa de marcat. Acum vrea să-și facă și șuvițe mov în păr. Asta e, bătaie de cap. Ce să facem?
Printre cuvintele vecinei, fâșâitul de ambalaje și forfota de pungi, țipetele de copii care cer lucruri, replicile strigate între angajații supermarketului, printre cutiile masive de carton și baxurile care bufnesc pe podeaua unui raion, printre zornăitul de bani cu valoare mică și trepidatul metalic de cărucioare comerciale cu roți nesigure, printre toate astea, Valentin aude două femei râzând. Se uită în jur, dar nu le vede. Râd cumva de el?
Vecina cu ruj îi întinde bonul fiscal.
IEPURE JUCARIE DE PL 36,65 D
1 BUC X 36,65
COSTUM FETE ONESIE I 104,99 D
1 BUC X 104,99
PUNGA BIO 34 XI 0,10 D
1 BUC X 0,10
În urma lui, o tânără grăbită, cu manichiura albastră, așează cumpărăturile pe bandă într-un echilibru precar și îl presează pe Valentin cu privirea.
— Mulțumesc. Sărut-mâna!
— Numai bine, vecine! Să-ți trăiască nepoțica!
— Mulțumesc, spune bărbatul și îndeasă cele două produse în punga de plastic jenant de transparentă.
Valentin intră în apartament și abandonează cheile pe un pantofar îngust împreună cu un mănunchi de bonuri fiscale mototolite găsite în buzunarul de la blugi. Se uită la ceas. Nu mai are mult timp.
Pe telefon se afișează cu două note înalte mesajul de la Iris care îi spune că s-a urcat în taxi și ajunge într-un sfert de oră. Scoate din punga de plastic iepurele de pluș și costumul pufos, le aruncă în grabă pe patul din dormitor și închide ușa. Bărbatul trece o dată cu mâna peste părul tuns periuță, își dă cu parfum pe piept cu o apăsare scurtă a unei sticluțe negre și își schimbă tricoul pentru a treia oară în aceeași zi.
E prima oară când se întâlnesc la el acasă, nu la un restaurant. Apartamentul e acum destul de curat. În frigider stau aliniate pe un raft cinci sticle de vin. La prima întâlnire, Iris a menționat în treacăt că în ultima vreme a încercat mai multe feluri de vin, dar cu siguranță cel mai mult îi place roșu. A menționat și câteva mărci preferate, dar el nu le-a reținut fiindcă denumirile erau în franceză sau spaniolă și nu le mai auzise în viața lui, dar mai ales pentru că, imediat ce le-a rostit, Iris a spart sufleul de ciocolată din farfuria ei, apoi a gustat din crema fierbinte lăsând lingurița să-i alunece încet printre buze. Mintea lui Valentin a zburat atunci în altă parte.
Când aude soneria de la ușă, deschide și zâmbește cât poate el de relaxat. Lui Valentin îi plac femeile cu nume delicate și mai ales nume de flori, femeile cu buze pline, dar care nu se dau cu ruj, cu manichiura mereu făcută, dar niciodată în culori dubioase ca verde sau albastru, femeile care poartă sandale la rochii și nu adidași, femeile care râd, dar nu prea tare, femeile înțelegătoare, drăguțe, spontane. De asta poate spune cu siguranță că îi place mult de Iris. Ar adăuga pe lista lui de preferințe și femeile care îl acceptă exact așa cum e el, dar nu e un criteriu pe care să-l fi bifat cineva până acum, așa că preferă să nu se gândească prea mult la asta.
— Bună, Vali!
— Bună!
Iris își dă jos pălăria de paie bej cu panglică albă și o agață în cuier. El îi urmărește mișcarea și amândoi observă în același timp deasupra pantofarului un bon fiscal care stă să cadă.
JUCARIE DE PLUS IEPUR 29,99 D
1 BUC X 29,99
ANIMAL PLUS TEX 19,54 D
1 BUC X 19,54
Valentin îi cuprinde fața între palme și o sărută pe buze.
— Îmi place apartamentul tău, se uită Iris de jur împrejur. Toată mobila asta e așa, cum să zic, minimalistă.
— E minimalistă fiindcă am făcut-o eu. Cuierul ăsta, dulapul de haine, biblioteca. E doar funcțional. Nu cred că aș ști cum să fac ceva mai decorativ. A fost chiar mai ieftin decât dacă le-aș fi cumpărat de-a gata. Și cred că sunt mai rezistente decât alea de la magazin.
— Da, ți-au ieșit foarte bine.
— Mersi, spune el cu privirea în podea. Vrei să bei ceva? Avem la alegere.
— Sigur, ce ai…
— Păi, nu știam exact ce îți place și am luat mai multe sortimente, dar toate de vin roșu. Ia-o pe care o vrei.
Intră amândoi în bucătărie și Valentin ține deschisă ușa frigiderului.
— Nu știu tu cum luai decizii când erai mic, dar eu ziceam așa: An-tan-te-di-ze-ma-ne-pe / Trei lei pe lună / Și-o bătaie bună / Și-o cafea amară / Ieși te rog afară, râde ea. Hai s-o încercăm pe asta.
Valentin fixează tirbușonul în dopul de plută al sticlei în timp ce ea aduce mai aproape două pahare cu picior pe care el le-a lăsat la vedere pe masa din bucătărie.
— Ai mai fost la înot? întreabă ea.
— Da, ca de obicei. Merg o dată pe săptămână doar la bazin, dar mai merg și de două ori după ce-mi fac exercițiile la sală.
— Se vede, zâmbește ea.
După un ciocnit de pahare, iau amândoi câte o înghițitură uitându-se unul la celălalt. Valentin încearcă să plimbe lichidul roșu prin gură prelungind inevitabilul. E un gust care îi lasă urme amărui pe limbă și simte cum dinții capătă o peliculă grea. În cele din urmă înghite încercând să nu se strâmbe.
— Mmm, e bun, spune ea.
— Mda, ai ales bine. Vrei și niște apă?
— Nu, mersi.
— Eu o să-mi pun, spune el și toarnă apă minerală într-un pahar scund.
— Mă duc puțin până la baie, da?
— Sigur.
Iris iese din bucătărie și se îndreaptă spre ușa din capătul holului cu hotărârea unei persoane care nu a văzut niciodată un apartament în care baia să fie amplasată oriunde altundeva. Când deschide ușa, femeia se dă cu un pas înapoi surprinsă. Un costum de iepure stă întins pe pat așa cum un bărbat ar așeza pentru femeia iubită o rochie de ocazie cu așteptarea ca ea să o poarte. Lângă costum, stă un iepure gri cu burtica albă în formă de inimă. Expresia feței ei se schimbă din seriozitate într-un fel de angoasă și dezgust. Deasupra pernelor, pe trei rânduri, sunt așezați ca într-o armată pufoasă, peste treizeci de iepuri de pluș, de toate mărimile și culorile.
În spatele ei, Valentin încremenește dându-și seama că e prea târziu ca să-i indice care este ușa corectă. O urmează pe femeie în timp ce ea se apropie tot mai mult de jucării, parcă incapabilă să nu se holbeze la ele.
Ea se întoarce cu o rotire precaută spre Valentin.
— Ai copii?
— Nu. Trebuie să-ți explic, spune el.
Inspiră adânc și se uită la Iris. E ceva în privirea ei care îi dă de înțeles lui Valentin că ea nu mai percepe corpul lui masiv ca pe o atracție, ci ca pe o amenințare. Își lasă umerii să cadă și se dă ușor într-o parte ca femeia să nu creadă că el stă intenționat între ea și ușă.
— Costumul nu l-am cumpărat pentru mine. E un cadou.
— Pentru mine?
— Nu, nu pentru tine.
— Știi, e puțin ciudat. De fapt e foarte ciudat…
— E pentru nepoata mea, o să fie ziua ei de naștere. Mâine de dimineață merg la soră-mea și nu am avut când să îl cumpăr decât azi înainte să ajungi. L-am lăsat pe pat. Nu credeam că o să intri aici.
Nu e sigur cum să treacă mai departe.
— Și iepurii?
Bărbatul se uită în pământ.
— Iepurii sunt ai mei.
Imagine principală preluată de pe Pexels.
