Suntem obișnuiți să asociem începuturile științei moderne cu Europa, însă autorul englez James Poskett ne provacă să ne uităm altfel la poveștile pe care credem că le știm. În cartea sa Orizonturi acesta spune o istorie a științei în care dezvăluie eroi necunoscuți, dar și faptul că cele mai importante descoperiri științifice au avut loc prin schimbul de idei al diferitelor culturi din întreaga lume. Poskett reformulează istoria științei, dezvăluind contribuțiile vitale pe care oamenii de știință din Africa, America, Asia și Pacific le-au adus acestei povești globale.
James Poskett este profesor asociat în istoria științei și tehnologiei la Universitatea din Warwick și are un doctorat la Universitatea din Cambridge. A scris, printre altele, pentru The Guardian, Nature și BBC History Magazine. A fost selecționat pentru BBC New Generation Thinker Award și a câștigat premiul Newcomer of the Year de la Asociația Scriitorilor Britanici din domeniul Științei.
Citește mai jos un fragment din cartea sa Orizonturi.
Lui Antonio Pigafetta aproape că nu i-a venit să își creadă ochilor. În iunie 1520, în extremitatea sudică a continentului american, exploratorul italian s-a întâlnit față în față cu un „uriaș“. Cu nouă luni mai devreme, Pigafetta se alăturase unei expediții spaniole în jurul globului. Primul obstacol al călătoriei conduse de Fernando Magellan a fost traversarea Atlanticului și ocolirea Americii de Sud. Sosise deja iarna când echipajul a ajuns într-un golf de pe teritoriul de astăzi al Argentinei, pe care-l au botezat Port San Julián. „Am petrecut două luni acolo fără să întâlnim picior de om“, își amintea Pigafetta. Dar apoi, „într-o zi, am zărit pe malul portului un bărbat gol, de o statură uriașă, care dansa, cânta și își arunca țărână pe cap“. În mod improbabil, Pigafetta a estimat că bărbatul avea o înălțime de 2,40 metri. „Era atât de înalt, încât cel mai înalt dintre noi abia dacă îi ajungea până la brâu“, a notat Pigafetta în jurnalul său. „Uriașul“ avea fața „vopsită complet în roșu și doar în jurul ochilor era vopsit cu galben“. Inițial, exploratorii europeni au încercat să facă gesturi de pace. L-au invitat pe corabie și i-au oferit mâncare și băutură. Dar nu a durat mult și întâlnirea amicală a luat o întorsătură violentă. Peste câteva zile, Magellan a ordonat echipajului său să captureze doi „uriași“, pe care să-i trimită în dar, ca trofee, regelui spaniol. Au izbucnit lupte, un marinar spaniol a fost ucis și, potrivit relatării, „uriașii“ au fugit „mai repede decât caii“.
Interacțiunile de pe continentele americane i-au pus pe europeni față în față cu o nouă viață animală și vegetală. Dar pentru mulți, aspectul cel mai frapant al Lumii Noi au fost oamenii ei. Jurnalul lui Pigafetta este doar una dintre numeroasele relatări despre contactul dintre locuitori necunoscuți ai Americii și europeni în secolul al XVI-lea. Descrierile despre canibalism și sacrificii umane au aprins imaginația publicului, popoarele Lumii Noi apărând în piesele de teatru și poeziile epocii, inclusiv în Furtuna lui Shakespeare. Și, deși Magellan nu a reușit să ia prizonieri, o serie de alți exploratori au adus indigeni din America în Europa, de obicei cu forța. Columb însuși a capturat șase insulari din Caraibe, pe care i-a prezentat în 1493 la curtea reginei Isabela și a regelui Ferdinand al Spaniei. La rândul lui, în 1528, Cortés a luat șaptezeci de prizonieri azteci în Tenochtitlan și i-a transportat în lanțuri peste Atlantic. Printre ei se aflau și trei dintre fiii lui Montezuma, care au fost înfățișați, alături de papagali și un jaguar, la curtea regelui Carol al V-lea din Madrid.
Pentru europeni, existența în America a unor populații indigene a ridicat serioase semne de întrebare cu privire la natura umanității. Erau aceștia oameni? Sau monștri? Dacă erau oameni, descindeau din Adam, așa cum susținea Biblia? Sau fuseseră creați separat? Și dacă erau originari din Europa, cum ajunseseră în America? Răspunsul la aceste întrebări a impus o concepție cu totul nouă despre omenire. Încă o dată, textele antice și au dovedit limitele. La urma urmei, Pliniu nu luase în calcul existența unor oameni necunoscuți, în timp ce Aristotel negase posibilitatea ca un loc precum America să fie locuit. Pentru prima dată, savanții europeni au început să studieze oamenii în același mod ca și istoria naturală, colectând dovezi și testând ideile în raport cu experiența. Pe măsură ce au făcut acest lucru, oamenii au ajuns să fie considerați într-o măsură tot mai mare ca făcând parte din lumea naturală, în loc să fie priviți în continuare ca o entitate separată de ea. Secolul al XVI-lea a fost așadar martorul dezvoltării primelor științe umane, nu ca reacție la schimbările religioase sau intelectuale din Europa, ci mai degrabă ca răspuns la interacțiunile din America. Descoperirea Lumii Noi a reprezentat totodată şi descoperirea speciei umane.
Descrierea lui Antonio Pigafetta despre „uriașii“ din America de Sud era tipică pentru multe dintre primele interacțiuni cu locuitorii Lumii Noi. Europenii erau extrem de dispuși să creadă că America era locuită de ființe monstruoase. Când a ajuns în Cuba, Columb a spus că văzuse „oameni cu un singur ochi și alții cu bot de câine, care mâncau ființe umane“. În mod similar, Amerigo Vespucci a menționat că oamenii din Brazilia erau „acoperiți cu un strat superficial de pene“ și puteau „trăi chiar și o sută cincizeci de ani“. De fapt, aceste credințe proveneau dintr-o tradiție străveche. Pliniu descrisese lumea de dincolo de Mediterana ca pe un loc plin de minuni — uriași, pigmei și troglodiți. Această convingere a fost înglobată ulterior în ideea creștină potrivit căreia oamenii deveneau din ce în ce mai monstruoși pe măsură ce se îndepărtau de Ierusalim. Dar, în ciuda acestor prime descrieri fantastice, exploratorii europeni au înțeles în scurt timp care era adevărul: oamenii din Americi erau oameni adevărați. În 1537, papa Paul al III-lea a soluționat problema, declarând că „indienii sunt într-adevăr oameni, care nu numai că sunt capabili să înțeleagă credința catolică, dar, conform informațiilor noastre, își doresc extrem de mult să o adopte“. Pentru europeni, acest lucru a fost într-un fel deranjant, deoarece dovedea încă o dată că filosofia antică se înșelase. Chiar și Biblia era îngrijorător de tăcută în această privință. José de Acosta, misionarul iezuit pe care l-am cunoscut mai devreme, a notat următorul lucru: „mulți antici credeau că în aceste părți nu există nici oameni, nici pământ, nici măcar cer“.
În mod clar, era nevoie de o abordare diferită. Acosta a evidențiat importanța experienței în studierea originilor americanilor. El s-a plâns că unii autori „afirmă fără dovezi că toate cele spuse despre indieni sunt cauzate de superstiții“. El și a propus să studieze oamenii la fel cum proceda cu plantele și animalele. De altfel, metoda lui Acosta e sugerată chiar de titlul cărții sale: Istoria naturală și morală a Indiilor. Era o istorie „naturală“, dar și una „morală“, adică preocupată de oameni. Cele două aspecte mergeau așadar mână în mână. Acosta a explorat istoria omenirii alături de istoria lumii naturale. Și, încă o dată, a încercat să îmbine vechiul și noul. Ca misionar iezuit, punctul de plecare al lui Acosta era totuși Biblia. „Sfânta Scriptură ne învață în mod clar că toți oamenii au fost precedați de un prim om“, explica Acosta. Aztecii, incașii și alte popoare indigene întâlnite în călătoriile sale trebuiau să fie urmașii lui Adam.
Totuși, această variantă ridica o altă întrebare serioasă: cum ajunseseră acolo? Acosta a respins orice fel de explicație miraculoasă. „Nu trebuie să credem că a existat o a doua Arcă a lui Noe […], cu atât mai puțin că un înger i-a adus pe primii locuitori ai acestei lumi ținându-i de păr“, scria el. Acosta a respins și ideea că, în trecutul antic, oamenii din America ar fi călătorit din Europa traversând Atlanticul. „Nu am găsit dovezi în întreaga Antichitate despre un eveniment atât de important și de vrednic de a fi luat în seamă precum ar fi trebuit să fie aceasta“, a explicat el, sugerând în schimb că „țara Indiilor ar fi conectată cu alte ținuturi ale lumii sau, cel puțin, cu unele foarte aproape de ele“.
Pe scurt, Acosta susținea că trebuie să existe o trecătoare terestră între Lumea Veche și Lumea Nouă, probabil undeva în nord. (După cum știm acum, avea dreptate. Oamenii au ajuns pentru prima dată în America pe o fâșie de uscat dintre Siberia și Alaska, în urmă cu aproximativ 15 000 de ani.) Această explicație, remarca Acosta, avea și avantajul că putea fi folosită pentru a lămuri existența plantelor și animalelor descoperite în Lumea Nouă — ca și oamenii, acestea au ajuns în America prin aceeași trecătoare. Originea americanilor nu era doar o problemă științifică, ci și una politică. În Europa secolului al XVI-lea a avut loc o mare dezbatere despre moralitatea cuceririi spaniole. Unii susțineau, pe baza credințelor false menționate anterior, că aztecii erau doar niște barbari și trebuiau alungați cu forța. Comparația tipică din acea vreme era cu cucerirea catolică a Spaniei musulmane, eveniment care a coincis cu colonizarea Lumii Noi. Alții sugerau însă că aztecii erau, în mod evident, o civilizație avansată. Băștinașii din Americi aveau teorii medicale sofisticate, construiseră orașe impresionante și dezvoltaseră sisteme juridice și politice complexe. Distrugerea Tenochtitlanului și înrobirea populației de către spanioli era așadar imorală. Și, deși puțini europeni susțineau că spaniolii ar trebui să se retragă cu totul din Americi, mulți considerau că indigenii trebuiau să primească mai multe drepturi. Unul dintre cei mai aprigi susținători ai acestui argument a fost preotul spaniol Bartolomé de Las Casas.
Las Casas avea doar nouă ani când a văzut prima dată un aztec. Tatăl său îl însoțise pe Columb în a doua sa călătorie în Americi, de unde s-a întors în 1499 cu un „indian“ și „mai mulți papagali verzi și roșii“, pe care i-a îngrijit în casa familiei din Sevilla. Inițial, Las Casas a urmat cariera de conchistador a tatălui său. În 1501 a călătorit în colonia spaniolă Santo Domingo, Republica Dominicană de astăzi, și a condus o mică plantație pe care lucrau băștinași din Caraibe luați în sclavie. Însă, în scurt timp, realitățile colonialismului spaniol l-au impresionat pe Las Casas. În 1523 s-a alăturat Ordinului dominican și a devenit unul dintre marii apărători ai drepturilor indigenilor.
În anii următori, Las Casas a călătorit de mai multe ori între Europa și America, străbătând pe jos Peru și Noua Spanie și încercând să înțeleagă culturile oamenilor pe care îi întâlnea. În 1550, Las Casas s-a întors în Spania pentru a participa la o dezbatere majoră organizată la Colegiul San Gregorio din Valladolid. Într-o tabără era teologul conservator Juan Ginés de Sepúlveda, care susținea că indigenii din America erau ființe iraționale care nu meritau să fie libere. „Cum ne am putea îndoi că acești oameni atât de necivilizați, atât de barbari și pătați de atâtea păcate și obscenități […] au fost cuceriți pe drept?“, a tunat Sepúlveda. Las Casas reprezenta tabăra opusă. În opinia lui, „băștinații din aceste Indii“ erau înzestrați „în mod natural cu o bună rațiune și o bună înțelegere“. Noțiunea cheie era „în mod natural“. Ca și Acosta, Las Casas începuse să creadă că oamenii erau un produs al lumii naturale. În timpul dezbaterii, Las Casas a enumerat „cauzele naturale ale raționalității indienilor“. Printre acestea se numărau „starea ținuturilor“, „alcătuirea părților și organelor simțurilor exterioare și interioare“, „clima“ și „desăvârșirea și caracterul nutritiv al hranei“. Pe scurt, Las Casas a oferit o explicație complet naturală atât pentru asemănările, cât și pentru deosebirile dintre populațiile umane.
Fără doar și poate, locuitorii Americilor semănau în multe privințe cu europenii. Erau inteligenți, construiseră orașe mari și — după cum scria în Biblie — trebuiau să fie descendenți ai lui Adam. Pe de altă parte însă, aztecii și incașii se comportau foarte diferit de europeni. În general, pielea lor era mai închisă la culoare, erau mai înalți și adesea imberbi. De asemenea, practicau sacrificii umane și se închinau Soarelui. În loc să caute răspunsuri în textele antice, Las Casas a explicat aceste diferențe prin condițiile de climă, mediu înconjurător și alimentație. Dieta aztecă era compusă în principal din „rădăcini, ierburi și roadele pământului“, remarca Las Casas, în timp ce, în general, spaniolii mâncau pâine și carne. De asemenea, clima caldă era cea mai bună explicație pentru care oamenii din America aveau pielea mai închisă la culoare, susținea Las Casas.
Imagine princiaplă preluată de pe Pexels.