Un portret realist și detaliat al comunității de copii de la o școală-internat pentru copii cu deficiențe mintale din Tbilisi, Livada de peri, creează cu o voce calmă și puternică un univers în care prietenia și reziliența se nasc între abuzuri și nedreptăți.
Volumul este primul roman al Nanei Ekvtimishvili și a fost nominalizat la International Booker Prize în 2021. A fost tradus de Oto Peikrishvili în română la editua Black Button Books. Poți găsi cartea în libării după 20 noiembrie, și până atunci o poți comanda de pe site.
Nana Ekvtimishvili s-a născut în 1978 în Tbilisi, Georgia, unde a studiat la Facultatea de Filosofie a Universității de Stat. A absolvit Academia de Film Konrad Wolf din Potsdam-Babelsberg, Germania. A debutat cu povestiri publicate în reviste în 1999. După ce a lucrat la mai multe scurtmetraje și lungmetraje, în 2012, împreună cu regizorul Simon Gross, a realizat filmul გრძელი ნათელი დღეები (În floare), care a fost premiat la diferite festivaluri din întreaga lume, printre cele de la Berlin, Hong Kong, Paris, Sarajevo, Los Angeles și Tokyo. Filmul a fost propunerea Georgiei la Premiile Oscar 2014, la categoria Cel mai bun film străin.
Citește mai jos un fragment din romanul său Livada de peri.
Într-o suburbie a orașului Tbilisi, unde străzile nu au nume și cartierul este împărțit în microcartiere, există, totuși, o stradă care are nume: Strada Kerci. Aici nu veți găsi obiective turistice, clădiri istorice, monumente sau fântâni arteziene. Blocuri sovietice străjuiesc drumul pe ambele părți, iar ici-colo zărești clădiri precum Colegiul Tehnic de Industrii Ușoare, grădinița, școala generală numărul cutare, Direcția de Administrare a Fondului Locativ, alimentara, chioșcurile și, la capătul străzii, „Școala-internat pentru copii cu deficiențe mintale”, sau, așa cum o numesc localnicii, „Școala retardaților”.
[...]
Pe Strada Kerci nu există eroi. Nu încă. A durat treizeci și unu de ani ca orașul Kerci să-și primească titulatura de oraș martir. Poate că într-o zi un copil dintre pereții decrepiți și împuțiți ai internatului va primi aceeași titulatură. Dacă într-adevăr va sosi o astfel de zi, nu e nicio urmă de îndoială că primii eroi vor fi Kirile și Ira. Au trecut câțiva ani de când au părăsit internatul și, pe măsură ce trece timpul, pare din ce în ce mai greu de crezut că acești oameni deștepți și de succes au fost cândva rezidenți ai acestei școli.
Mai întâi a plecat Kirile. Cinci ani mai târziu, Ira.
Lela și copiii au auzit multe despre acești doi elevi de la profesorii lor. Înainte, Dali vorbea adesea despre ei și își aducea aminte de ei cu bucurie și dragoste.
O vreme, Kirile a ținut legătura cu internatul. Lela era mică când a plecat, dar își amintește când venea în vizită. Era un băiat rus înalt, slab, blond, adus de umeri, cu vocea calmă și cu gesturi domoale. Purta mereu pantaloni evazați și, de la depărtare, Lelei i se părea că seamănă cu solistul muzicienilor din Bremen dintr-un vechi desen animat sovietic. Lela nu-și putea scoate din minte această imagine: Kirile, venind pe stradă, adus de umeri, legănându-și greoi brațele, cu o pungă într-o mână. Părea un bătrân obosit care se întoarce acasă de la muncă. Toți copiii alergau către el, noi și vechi, cunoscuți și necunoscuți. Kirile zâmbea, saluta copiii, scotea dulciuri din pungă și le împărțea. Dali privea această scenă în lacrimi, mândră că Kirile a devenit o persoană atât de bună și integră. Povestea care-l făcuse celebru pe Kirile era că absolvise școala magna cum laude și intrase la facultate. Locuise la internat, fusese un elev atât de capabil, încât îl trimiseseră la o școală „normală”, în limba rusă, la care, absolvind-o cu onoruri, primise o medalie de aur. După ce a terminat facultatea, Kirile a primit un loc de muncă. Când venea la internat, nu stătea niciodată mai mult de o oră, avea o față obosită și un zâmbet trist, de parcă ar fi avut multe pe cap, de parcă ar fi avut o altă viață, viața lui, cu gândurile și grijile lui.
Livada de peri
Apoi Kirile, la fel ca mulți alți rezidenți ai acestei școli, a dispărut. A dispărut fără urmă. Unii spuneau că plecase în Rusia, alții că fusese ucis. Nimeni nu știa sigur. Încet, încet, miturile despre Kirile au fost uitate, iar, după un timp, chiar și Dali a încetat să-l mai pomenească.
A doua eroină ar fi Ira. Ira avea tată georgian și mamă rusoaică. Tatăl o părăsise pe mamă, mama își părăsise copiii, inclusiv pe Ira. Ira avea mulți frați și surori și putea spune pe de rost la ce internat sau orfelinat fusese trimis fiecare dintre frații și surorile ei. Era blondă, micuță, delicată, genul de fată care, dacă s-ar fi plimbat prin curtea blocului vecin, nimeni n-ar fi bănuit că are vreo legătură cu „Școala retardaților”. Ca și Kirile, a absolvit școala cu onoruri și a intrat la Facultatea de Drept. Dar apoi s-a întâmplat o minune, care a aruncat în uitare toate minunile lui Kirile. Ira și-a dat în judecată mama pentru drepturi parentale și, în mod miraculos, a câștigat. A obținut custodia celui mai mic frate, pe care, dintr-un motiv sau altul, mama nu-l dăduse spre adopție, și Ira l-a crescut singură. Dali adora povestea Irei. Îi dădeau lacrimile ori de câte ori vorbea despre ea.
Lela și-o amintește bine pe Ira. După un timp, Ira s-a căsătorit și s-a tuns scurt. Însă în continuare venea în vizită din când în când. Era la fel de veselă și de fermecătoare ca întotdeauna. De cum intra în curte, alerga către teren, să se joace fotbal cu copiii, pasând mingea și alergând către poartă în fusta ei scurtă din piele și tricoul scurt, râzând zgomotos și fără griji.
Până acum, Kirile și Ira sunt singurii viitori eroi pe care i-a dat internatul. Copiilor le plăceau aceste povești și întrebau: dacă Ira și Kirile erau retardați, la fel ca ei, cum de reușiseră să termine școala? Cum reușiseră să învețe? Copiii știau că până și celui mai răsărit copil de-acolo îi era greu să învețe. Profesorii le spuneau că unii dintre copiii de la școală, ca Stela sau Colia, nu erau deloc înceți la minte. Ei se aflau aici doar pentru că nu erau locuri în alte orfelinate, pentru că aici erau condiții mai bune, precum terenul de sport, curtea mare și cadrele didactice mai bune.
Însă există și alți copii care poate nu vor fi numiți niciodată eroi, dar care, în mod cert, au rămas în mintea Lelei și în istoria internatului.
Lela și-l amintește pe Marsel, de exemplu, un băiat de culoare din Batumi, de cincisprezece ani. Marsel era ca un mânz brun, neîmblânzit. Marsel era iute la mânie. Dacă scăpai de mâna lui, nu scăpai de flegma lui. Când simțea că victima îi aluneca printre degete, din câteva mișcări din fălci, strângea scuipat în gură și, cât ai clipi, îl nimerea pe fugar în ceafă sau în frunte. Marsel nimerea ținta și la distanțe mari. Copiii erau mai îngroziți de flegma decât de pumnul lui. Nu se știa cum ajunsese Marsel în Tbilisi, cine îl adusese la internat sau dacă avea rude. Marsel era ca un exponat dintr-un muzeu. Înainte de el, localnicii nu mai văzuseră o persoană de culoare decât la televizor. Veneau oameni din tot cartierul, se opreau la gardul internatului și se uitau la Marsel. Băieții mai mari păreau fascinați de el și îi strigau:
— Negruțule, treci încoa’!
Atunci, Marsel se apleca, lua o mână de pietriș și arunca în ei sau se prindea cu mâinile de gard, țipând și scuipând, până se împrăștiau.
Pe-atunci Lela avea 14 ani și era fascinată de Marsel. Marsel juca fotbal extraordinar, nu se temea de nimeni, nu-i asculta pe profesori și făcea tot ce voia.
Marsel a vorbit cu Lela doar de trei ori. De fiecare dată, într-o georgiană calmă, fluentă, cu un accent ușor rusesc.
Prima dată, Marsel s-a apropiat de Lela la cantină și a întrebat-o dacă bucătarul pune muște moarte în mâncare. Părea să fi văzut asta undeva. Nu, a spus Lela. A doua oară s-a apropiat de ea în curte, întrebând-o de traseul autobuzului. A treia oară a vorbit cu ea tot în curte, noaptea. Lela nu putuse să doarmă, așa că ieșise afară, mângâiase câinele și își aprinsese o țigară. La început nu-l observase, dar el a fluierat brusc și l-a văzut în întuneric, așezat sub molizi. Marsel i-a făcut semn să se apropie.
— Ai o țigară? a spus el.
Cu țigara aprinsă în colțul gurii, Lela a băgat mâna în buzunarul de la piept și a scos încă două. I-a dat una lui Marsel și pe cealaltă a pus-o înapoi în buzunar. Marsel avea în mână o brichetă mare cu care se tot juca. Și-a aprins țigara.
— Stai jos, i-a spus Lelei.
Lela s-a așezat. Marsel fuma în tăcere. Fuma și Lela, și nu scotea niciun cuvânt. Marsel trăgea des și cu putere și a terminat repede țigara. Lela a scos cealaltă țigară din buzunar și i-a dat-o. Marsel a luat-o, s-a ridicat și a plecat. Nu a spus nimic. După un timp, s-a oprit lângă molizi, s-a întors și a întrebat-o pe Lela:
— Marea e departe de-aici?
Lela a clătinat din cap, dar, când și-a dat seama că Marsel n-o poate vedea în întuneric, i-a răspuns:
— Nu.
Marsel s-a întors și a plecat. Și asta a fost.
Peste câteva zile, Marsel a fost luat de la internat. Lela n-a știut niciodată unde l-au dus. Nimeni n-a știut. Poate la un alt internat, poate la părinți sau rude, sau poate înapoi la orfelinatul din Batumi.
Lela își amintește și de Felix, un băiat slab, tăcut, inofensiv, care nu manifesta prea multă dorință de împrietenire și apropiere cu nimeni și se plimba singur, cu capul jos. Felix nu se obosea să joace fotbal și nici nu concura cu nimeni la forță. Odată a găsit o mică roată de bicicletă. Poate că mai văzuse undeva sau poate c-a fost invenția lui, cert e că a făcut un cârlig lung de fier, a agățat roata de el și a început s-o rostogolească prin curte. Nu se plictisea niciodată. Câțiva copii din internat i-au urmat exemplul: au luat și ei roți aruncate la fiare vechi, le-au pus cârlige și l-au urmat pe Felix: niște monocicliști ciudați cu capetele aplecate în jos. Mulți s-au plictisit repede de acest joc monoton și au renunțat. Dar Felix se tot plimba, tot cocoșat, cu gâtul întins și conducea roata cu atâta pasiune pe terenul de sport, pe deal, pe drum, pe borduri și pe trotuare stricate, că aveai impresia că ține în mână un detector de metale și că va găsi o comoară. Roata mergea pe drumul ei și părea o creatură vie, nestăpânită. Pe
asfalt mergea lin, dar pe teren accidentat și-ar fi putut rupe ceva. Întreaga esență a priceperii lui Felix consta în înțelegerea perfectă a acelei creaturi vii pe care o conducea în siguranță pe toate drumurile. Când i se răsturna, se așeza, se uita pe rând la cârlig și la roată, apoi repara ceva și își continua drumul. De câteva ori i s-a oferit să i se schimbe cu o alta, mai nouă sau mai mare, dar el a refuzat. Cum ar fi putut să accepte propunerea, dacă făcuse din acea roată câinele lui mic și loial, cu care își petrecea toate zilele plictisitoare și monotone de la internat.
Într-o zi, lui Felix i s-a furat roata. Felix știa că micul lui cățel nu-l va putea găsi niciodată, pentru că nu putea nici să latre, nici să-și găsească drumul înapoi către stăpân
după miros. Felix știa că pe hoț nu-l interesa, de fapt, să plimbe roata. Voia doar să-l vadă pe Felix despărțit de acea creatură ciudată, iar acum probabil că roata era deja la gunoi.
Felix nu și-a mai căutat niciodată roata. A continuat să se plimbe singur, cu capul în jos, cu umerii lăsați, privind în pământ, sperând să găsească altceva, poate o altă roată, pe care s-o conducă mai lin și mai repede pe drumuri mai bune ale vieții.
Când a crescut, Felix a început să lucreze în grădinile vecinilor. Le-a câștigat încrederea multora, îi dădeau cheile de la grădină și de la șopron și, uneori, și niște bani.
Nu a trecut mult timp de când Felix a părăsit internatul. Nu a așteptat să termine școala, într-o bună zi a plecat și nu s-a mai uitat înapoi. Apoi a venit vestea că s-a angajat cărăuș la piața din Lilo. Se chinuia, trudea și, după cum spunea Dali, își câștiga pâinea prin muncă cinstită.
La internat, au existat și alți copii, care chiar nu pot fi uitați. Ca Sergo, care se odihnește acum în cimitirul din Avchala.
Fotografie principală realizată de Sabina Kallari, via Pexels.
