Am făcut cunoștință cu povestea lui Christopher McCandless prin filmul Into the Wild, care m-a bântuit multă vreme. McCandless, student premiant și sportiv cu un viitor strălucit înainte, dispare într-o zi fără urmă, după ce și-a donat tot ce avea. După doi ani, a fost găsit fără suflare undeva în Alaska, în mijlocul sălbăticiei - cauza cea mai probabilă a morții: foamea. Povestea tânărului american care, în loc s-o apuce pe drumul bătut al carierei și-al vieții ordonate, a ales să-și facă de unul singur un drum, care în cele din urmă i-a adus moartea, a circulat rapid, mai ales după ce Jon Krakauer a publicat un articol despre el. În 1996, Krakauer a publicat și cartea Into the Wild, în care documentase extrem de minuțios viața lui McCandless și încercase să afle ce l-a determinat să facă o alegere așa de radicală.

Cartea a fost tradusă în limba română - ​În sălbăticie - și de curând reeditată la Editura Humanitas Fiction. În 2007, Sean Penn a adaptat cartea în filmul cu același nume, pe care l-a și regizat. Din nou, traseul emoționant și dureros pe care și l-a construit un tip de 22 de ani, a stârnit o discuție globală. De ce-ai lăsa siguranța universității, a jobului, a familiei, a orașului și, în cele din urmă, a sistemului social cu rotițele unse, ca să trăiești ca un vagabond și, în cele din urmă, să mori de foame? Ce fel de ideologie te poate conduce spre pasul ăsta și cât de adâncă e criza la care răspunde? Ce-are sălbăticia așa de fascinant pentru omul civilizat? Și, în același timp, ce-are povestea lui McCandless așa de fascinant, încât ne face pe noi, oameni așa de diferiți din te miri ce colțuri ale lumii, s-o urmărim și dezbatem cu patos? Într-un fel, seamănă cu cazul documentat de Werner Herzog în Grizzly Man, în care un bărbat sfârșește tot undeva în Alaska, după ce se retrage în pădure să învețe viața cu urșii. Ambele exemple ne fac pe noi, orășenii care-am pierdut legătura cu natura sălbatică, să pompăm fantasme, să ne activăm fricile nou dobândite, să reflectăm la siguranță, alegeri, idealism, compromisuri, să tragem linii ambigue între aventurieri admirabili și nebuni de legat. Chiar dacă ați văzut sau nu filmul, recomandarea mea ar fi să citiți cartea, fiindcă e poate mai puternică (mintea e liberă să-și facă propriul teatru de umbre în pădurile nord-americane), fiindcă e nuanțată și contextualizează mai bine povestea prin fragmente din biografia autorului, și fiindcă e cea mai fidelă cheie cu care se poate descuia misterul vieții și morții lui Candless. Mai jos, vă propun să citiți un fragment din ediția românească. (Andra Matzal)

Prefață

În aprilie 1992, un tânăr dintr-o familie bună de pe Coasta de Est a făcut autostopul până în Alaska şi a pătruns de unul singur în sălbăticia din nordul muntelui McKinley. Patru luni mai târziu, trupul lui descompus a fost găsit de un grup de vânători de elani.

La puţin timp după descoperirea cadavrului, redactorul-şef al revistei Outside mi-a cerut să scriu un material despre circumstanţele bizare ale morţii băiatului. S-a aflat că se numea Christop her Johnson McCandless. Fusese crescut şi educat într-o suburbie bogată a Washingtonului, având o situaţie şcolară foarte bună şi fiind un sportiv de elită.

Imediat după absolvirea Universităţii Emory, în vara lui 1990, McCandless a dispărut. Şi-a schimbat numele, şi-a donat economiile în valoare de 24 000 de dolari în scop caritabil, şi-a abandonat maşina şi majoritatea lucrurilor personale, şi-a ars toate bancnotele din portmoneu. Şi-a inventat o nouă viaţă, la periferia societăţii, colindând America de Nord în căutarea unor experienţe insolite, ieşite din comun. În tot acest timp, familia n-a ştiut nimic despre el; până când rămăşiţele i-au fost găsite în Alaska.

Presat de termenul-limită de predare, am scris un articol de 9 000 de cuvinte, care a fost publicat în numărul din ianuarie 1993 al revistei, dar fascinaţia mea pentru McCandless a rămas vie multă vreme după ce numărul respectiv al revistei a fost înlocuit pe tarabe de altele, cu subiecte jurnalistice mai actuale. Am fost bântuit de amănunte legate de înfometarea băiatului şi de paralele vagi şi neclare dintre evenimentele vieţii lui şi cele ale propriei mele vieţi. Nedorind să mă despart atât de curând de McCandless, mi-am petrecut mai mult de un an trasând sinuosul drum care l-a dus spre moarte în taigaua din Alaska, vânând fiecare detaliu al peregrinărilor sale cu un interes ce friza obsesia. Încercând să-l înţeleg pe McCandless, am ajuns, în mod inevitabil, să reflectez asupra unor subiecte mai largi: fascinaţia pe care o are sălbăticia asupra imaginarului american, vraja pe care o exercită activităţile pline de risc asupra tinerilor de o anumită structură, legătura complexă şi foarte încărcată emoţional dintre taţi şi fii. Rezultatul acestei anchete dificile este cartea pe care o aveţi în mână.

Nu pretind că aş fi un biograf imparţial. Povestea ciudată a lui McCandless a atins o coardă sensibilă, care a făcut imposibilă relatarea faptelor fără a mă implica emoţional. Am încercat – şi cred că în mare parte am şi reuşit – să rămân o voce discretă pe tot parcursul povestirii. Dar să-l avertizăm pe cititor: am întrerupt povestea lui McCandless pentru a introduce fragmente dintr-o povestire legată de propria mea tinereţe. Am făcut-o în speranţa că experienţa mea va arunca, indirect, puţină lumină asupra enigmei lui Chris McCandless.

A fost un tânăr extrem de puternic, având o doză de idealism ce nu se împăca uşor cu existenţa modernă. Atras de scrierile lui Lev Tolstoi, McCandless admira mai ales felul în care marele romancier renunţase la o viaţă plină de belşug şi de avantaje, alegând să trăiască printre cei nevoiaşi. În timpul liceului, McCandless a adoptat ascetismul lui Tolstoi şi rigoarea lui morală într-un mod care la început i-a surprins, apoi i-a alarmat pe cei apropiaţi. Când băiatul a pornit spre sălbăticia din Alaska, nu îşi făcea iluzii că va ajunge într-un tărâm unde curge lapte şi miere. Pericolele, greutăţile şi renunţarea tolstoiană erau exact ceea ce căuta. Şi asta a şi găsit, cu asupra de măsură.

În cea mai mare parte a celor şaisprezece săptămâni chinuitoare, McCandless s-a descurcat mai mult decât bine. Fireşte, dacă n-ar fi făcut una sau două greşeli mărunte, ar fi ieşit teafăr din păduri, în august 1992, la fel de anonim pe cât intrase în aprilie. Dar greşelile lui nevinovate s-au dovedit cruciale şi ireversibile, numele lui a ajuns în tabloide, iar familia,răvăşită, a fost lăsată să strângă cioburile unei iubiri teribile şi dureroase.

Un număr surprinzător de mare de oameni au fost afectaţi de povestea vieţii şi a morţii lui McCandless. În săptămânile şi lunile care au urmat publicării sale, articolul din Outside a generat mai multă corespondenţă decât orice alt material publi cat vreodată de revistă. Cum era de aşteptat, aceste scrisori reflectau puncte de vedere cu totul diferite. Unii cititori nutreau o admiraţie imensă pentru curajul şi ideile nobile ale băiat ului; alţii tunau şi fulgerau, susţinând că fusese un idiot nesăbuit, un ţicnit, un narcisist care a murit din ignoranţă şi prostie, şi că nu merita atât de multă atenţie din partea presei. Părerile mele în legătură cu acest subiect vor fi cunoscute în cele ce urmează,  dar îl voi lăsa pe cititor să-şi formeze propria opinie despre Chris McCandless.

 

JON KRAKAUER

Seattle, aprilie 1995

Chesapeake Beach

Deodată totul se schimbase: tonul, aerul, nimeni nu mai ştia cum să gândească şi de cine să asculte. Parcă toată viaţa Lara ar fi fost dusă de mână, ca o fetiţă, şi deodată fusese lăsată în voia ei, să înveţe singură. Şi nu mai exista nimic, nici prieteni, nici autorităţi. În ase meneasituaţii vrei să te încrezi în ceva important, în forţa vieţii, în frumuseţe sau adevăr, pentru ca acestea, şi nu legile omeneşti, răstur nate, să te dirijeze, deplin şi fără milă, mai deplin decât în viaţa obiş nuită, pe care războiul a alungat-o în trecut şi a desfiinţat-o.

BORIS PASTERNAK, DOCTOR JIVAGO,

PASAJ SUBLINIAT ÎNTR-UNA DINTRE CĂRŢILE DESCOPERITE LÂNGĂ CADAVRUL LUI CHRIS MCCANDLESS. „NECESITATEA UNUI ŢEL“, SCRISESE MCCANDLESS LÂNGĂ ACEST FRAGMENT.

 

Samuel Walter McCandless, Jr., în vârstă de 56 de ani, este un bărbat taciturn şi bărbos, cu părul grizonant pieptănat pe spate. Înalt şi bine proporţionat, poartă ochelari cu rame metalice, care-i dau un aer profesoral. La şapte săptămâni după ce cadavrul fiului său a fost găsit în Alaska înfăşurat în sacul de dormit albastru pe care i-l cususe Billie, Walt priveşte spre un iaht care pluteşte dedesubtul ferestrei vilei sale de pe chei. „Cum este posibil“, se întreabă, uitându-se cu o privire goală către Chesapeake Bay, „ca un copil capabil de atât de multă compasiune să le provoace părinţilor săi atâta suferinţă?“

Reşedinţa familiei McCandless din Cheasapeake Beach, Maryland, este decorată cu gust, ordonată şi foarte curată. Ferestre mari, de la parchet până în tavan, se deschid înspre panorama înceţoşată a golfului. Un Chevy Suburban masiv şi un Cadillac alb sunt parcate afară, un Corvettte din 1969, recondiţionat minuţios, stă în garaj, un catamaran de croazieră, lung de nouă metri, e andocat pe chei. Patru panouri mari de placaj, acoperite cu zeci de fotografii din scurta existenţă a lui Chris, ocupă de mai multe zile masa din sufragerie. Mişcându-se în jurul lor, Billie mi-l arată pe Chris copil, călare pe un căluţ de lemn, Chris la opt ani, într-o haină de ploaie galbenă, absorbit de prima lui excursie, Chris în prima lui zi de liceu. „Cel mai greu e“, spune Walt, oprindu-se să-l privească pe fiul său într-o fotografie în care face pe bufonul, în timpul uneia dintre vacanţele petrecute în familie, vocea lui schimbân du-şi tonalitatea în mod aproape imperceptibil, „cel mai greu este pur şi simplu faptul că nu mai e aici. Am petrecut mult timp cu el, poate mai mult decât cu ceilalţi copii. Chiar îmi plăcea compania lui, deşi ne zădărnicea de atâtea ori planurile“.

Walt poartă pantaloni de trening gri, pantofi de tenis şi o haină de baseball din atlaz împodobită cu logoul Jet Propulsion Laboratory. În ciuda îmbrăcăminţii sport, răspândeşte un aer de autoritate. În domeniul său ezoteric de activitate – o tehnologie avansată numită radar cu deschidere sintetică sau SAR – este o somitate. SAR a devenit o componentă a tuturor misiunilor spaţiale importante începând din 1978, când primul satelit echipat cu SAR, Seasat, a fost plasat pe orbita Pământului. Coordonatorul de proiect al NASA pentru acea lansare în premieră a satelitului Seasat a fost Walt McCandless. Primul rând din CV-ul lui Walt este: „În prezent: Departamentul Apărării, Strict Secret“. Puţin mai jos, o prezentare a experienţei sale profesionale începe cu: „Execut lucrări de consultanţă, inclusiv pentru proiecte de sisteme de satelit şi senzor de comandă, precum şi sarcini de procesare a semnalului asociat, reduceri ale datelor, precum şi extrageri de informaţii“. Colegii spun despre el că are o minte sclipitoare.

Walt e obişnuit să aibă autoritate. Preia controlul în mod inconştient. Deşi vorbeşte calm, în cadenţa molcomă a Vestului american, vocea îi e tăioasă, iar conformaţia mandibulei trădează circulaţia nevăzută a unei energii nervoase. Chiar şi din cealaltă parte a camerei poţi simţi curentul de intensitate mare pocnindu-i prin filamente. Nu încape îndoială de unde îl moştenise şi Chris.

(…)

„Chris era înzestrat cu atât de multe talente“, continuă Walt, „dar, dacă încercai să-l antrenezi, să-i cizelezi îndemânarea, să scoţi la lumină cele zece procente finale, totul se termina. Se opunea instrucţiei de orice fel. Eu sunt un jucător pasionat de racquetball şi l-am învăţat şi pe Chris să joace încă de la unspre zece ani. Când avea cincisprezece sau şaisprezece ani, deja mă întrecea. Era foarte, foarte rapid şi avea multă forţă; dar când i-am sugerat că ar trebui să-şi corecteze lacunele din joc, a refuzat să mă asculte. Odată, într-o întrecere, a jucat împotriva unui bărbat de patruzeci şi cinci de ani care avea multă experienţă. Chris a câştigat o mulţime de puncte încă de la început, dar tipul îl testa în permanenţă, căutându-i punctul slab. Când şi-a dat seama care lovitură îi crea cele mai mari probleme, s-a folosit numai de ea, şi aşa s-a dus totul de râpă“. Nuanţele, strategiile şi nimic din ceea ce era dincolo de tehnicile elementare nu se lipeau de Chris. Singura modalitate prin care aborda o întrecere era să se arunce cu capul înainte, pe loc, folosindu-şi extraordinara energie într-un atac frontal. Prin urmare, era adesea învins. Totul până când s-a apucat de alergat, activitate ce răsplăteşte mai mult voinţa şi hotărârea decât viclenia şi fineţea, descoperindu-şi astfel chemarea pentru atletism. La vârsta de zece ani a participat la prima lui competiţie, o cursă de zece kilometri pe şosea. A terminat pe locul şaizeci şi nouă, învingând mai mult de o mie de adulţi, fiind definitiv cucerit de acest sport. În adolescenţă era deja unul dintre cei mai buni alergători de fond din regiune.

La liceul W.T. Woodson – o mare instituţie publică din Fairfax, Virginia, cu reputaţia unei pregătiri temeinice pentru facultate şi o echipă foarte valoroasă de atletism – Chris era căpitanul echipei de cros. Îşi savura rolul şi inventa exerciţii istovitoare de antrenament, pe care foştii lui colegi de echipă încă şi le amintesc bine.

„Milita, în mod evident, pentru depăşirea limitelor“, explică Gordy Cucullu, un membru mai tânăr al echipei. „Chris inventase un exerciţiu pe care-l numise Road Warriors. Ne conducea în curse criminale peste câmpuri sau şantiere de construcţii, locuri în care trebuia să ajungem tocmai în ideea de a ne rătăci. Alergam cât de departe şi cât de repede puteam, de-a lungul unor drumuri neştiute, prin păduri, pe oriunde. Scopul era să ne pierdem obişnuinţele şi să ne forţăm intrarea în teritorii necunoscute. Apoi continuam cu o alergare uşoară până găseam un drum pe care-l recunoşteam, şi străbăteam întreaga distanţă de acolo până acasă la viteză maximă. Într-un fel, aşa şi-a trăit Chris întreaga viaţă.“

McCandless vedea alergarea ca pe un exerciţiu spiritual intens, care se apropia de trăirea religioasă. „Chris se folosea de diverse aspecte spirituale ca să ne motiveze“, îşi aminteşte Eric Hathaway, un alt prieten din echipă. „Ne spunea să ne gândim la tot răul din lume, la toată ura, şi să ne imaginăm alergând împotriva forţelor întunericului, împotriva zidului răului care încerca să ne împiedice să înaintăm cât mai repede. Credea că starea de bine este o experienţă pur mentală şi că ţine de exploatarea tuturor energiilor disponibile. Pe noi, care eram nişte ţânci impresionabili de liceu, aceste discursuri ne lăsau cu gura căscată.“

Dar alergarea nu era doar o chestiune de spirit, ci şi de competiţie. Când McCandless alerga, alerga ca să câştige. „Chris nu glumea cu alergatul“, spune Kris Maxie Gillmer, o coechipieră care a fost, probabil, cel mai apropiat prieten pe care l-a avut McCandless la Woodson. „Îmi aduc aminte că stăteam pe linia de sosire, privindu-l cum aleargă, şi ştiam cât de mult îşi doreşte să termine primul şi cât de dezamăgit ar fi fost de nu s-ar fi întâmplat aşa. După o cursă proastă sau chiar după un timp slab la antrenamente, se supăra pe el însuşi. Şi nu voia să vorbească despre asta. Dacă încercam să-l consolez, se enerva şi mă repezea. Nu-şi exterioriza dezamăgirea. Se retrăgea undeva ca să se pedepsească.“

„Chris nu lua în serios doar alergatul“, adaugă Gillmer. „Trata totul cu multă conştiinciozitate. Nu trebuia să rumegăm chestii serioase în liceu. Dar eu o făceam, la fel şi el, de-asta ne-am şi împrietenit. Stăteam împreună în timpul pauzelor de masă, lângă vestiarul lui, şi povesteam despre viaţă, despre starea în care se află omenirea – chestii importante. Eu sunt de culoare şi nu înţeleg de ce toată lumea acordă atâta importanţă rasei. Chris vorbea cu mine despre astfel de lucruri. Înţelegea. Îşi punea mereu întrebări. Îmi plăcea mult de el. Chiar că era un băiat bun.“

McCandless era afectat de nedreptăţile vieţii. În timpul ultimului an petrecut la Woodson devenise obsedat de oprimarea rasială din Africa de Sud. Le spunea cât se poate de serios prietenilor săi că trebuie să ducă ilegal arme în această ţară şi să se alăture astfel luptei împotriva apartheidului. „Din când în când ne certam pe tema asta“, îşi aminteşte Hathaway. „Lui Chris nu-i plăcea s-o ia prin subterane, să se infiltreze în mă- runtaiele sistemului şi să aştepte momentul. Spunea: «Haide, măi, Eric, putem strânge destui bani ca să mergem în Africa de Sud pe cheltuiala noastră, chiar acum. Totul e să vrem». I-am explicat că suntem doar nişte copii, că nu vom reuşi să schim băm noi lucrurile. Dar nu te puteai certa cu el. Îţi răspundea ceva de genul: «Aha, deci să înţeleg că nu-ţi pasă de ce e rău şi ce e bine».“

În weekenduri, când colegii lui de liceu mergeau la concursuri de băut bere sau încercau să pătrundă în barurile din Georgetown, McCandless hoinărea prin cartierele rău famate ale Washingtonului, stând la taclale cu prostituatele şi oamenii străzii, cumpărându-le de mâncare, spunându-le pe un ton serios că trebuie să-şi schimbe viaţa.

„Chris nu înţelegea cum de li se permite oamenilor să flămânzească, mai ales în ţara asta“, spune Billie. „Critica aceste lucruri ore în şir.“ Odată, Chris a luat un vagabond de pe străzile din D.C., l-a dus acasă, în îmbelşugatul şi înfrunzitul Annandale, cazându-l în secret în rulota Airstream, pe care ai lui o parcaseră în spatele garajului. Walt şi Billie n-au ştiut niciodată că au găzduit un om al străzii.

Altădată, Chris a condus până la locuinţa lui Hathaway şi l-a anunţat că vor merge în oraş. „Mişto!“, se gândea la început Hathaway. „Era vineri seara şi bănuiam că mergem în Georgetown, să ne distrăm. În schimb, Chris a parcat pe Fourteenth Street, care pe atunci se afla în partea rău famată a oraşului. Şi a spus: «Ştii Eric, poţi să citeşti despre lucrurile astea, dar nu le poţi înţelege până nu le trăieşti. Asta vom face noi acum». Ne-am petrecut următoarele câteva ore prin locuri care-ţi dau fiori, discutând cu peştii, curvele şi alţii ca ei. Am fost, cum să zic, speriat.

Către sfârşitul serii, Chris m-a întrebat câţi bani am la mine. Am spus că cinci dolari. El avea zece. «OK, tu pui benzina», mi-a spus, «iar eu mă duc să iau ceva de mâncare». Şi-a dat cei zece dolari pe o pungă mare cu hamburgeri, după care ne-am întors cu maşina şi am împărţit mâncare indivizilor care dormeau pe gurile de canal. A fost cea mai ciudată seară de vineri din viaţa mea. Dar Chris făcea des astfel de lucruri.“

La începutul ultimului său an la Woodson, Chris şi-a anunţat părinţii că nu are de gând să meargă la facultate. Când Walt şi Billie i-au sugerat că are nevoie de o diplomă pentru a-şi clădi o carieră, Chris a spus că ideea de carieră era o nedemnă „invenţie a secolului XX“, mai mult un dezavantaj decât un câştig, şi că el se va descurca foarte bine fără aşa ceva, mulţumesc foarte mult. „Asta ne-a cam pus pe jar“, admite Walt. Şi Billie, şi eu provenim din familii de muncitori. O diplomă de facultate nu e un lucru lipsit de importanţă, şi am muncit din greu să ne putem trimite copiii la şcoli bune. Aşa că Billie s-a aşezat şi a spus: «Chris, dacă vrei să schimbi ceva în lume, dacă îţi doreşti să-i ajuţi pe cei mai puţin norocoşi, fă-ţi mai întâi o pregătire. Du-te la facultate, ia-ţi o diplomă în Drept, şi pe urmă vei fi în stare să faci într-adevăr ceva».“

„Chris avea note bune“, spune Hathaway. „Nu intra în belele, era foarte silitor, împlinea toate aşteptările celor din jur. Părinţii lui n-aveau de ce se plânge. Însă le intrase în cap chestia cu studiile şi nu ştiu ce i-au spus, dar a funcţionat. A sfârşit prin a se duce la Emory, deşi credea că e lipsit de sens, că e o pierdere de timp şi de bani.“

E pe undeva suprinzătoare cedarea lui Chris în faţa presiunii exercitate de Walt şi Billie, după ce refuzase să-i asculte în atât de multe alte privinţe. Dar n-a fost vorba de o criză în relaţia tânărului cu părinţii săi. Când stătea de vorbă cu Kris Gillmer, se înfuria adesea pe Walt şi Billie, descriindu-i ca pe nişte tirani lipsiţi de raţiune. Însă în faţa prietenilor săi băieţi – Hathaway, Cucullu, şi altei vedete a alergărilor, Andy Horowitz – aproape că nu se lamenta deloc. „Impresia mea este că părinţii lui erau nişte oameni foarte de treabă“, spune Hathaway, „deloc diferiţi de părinţii mei sau ai altuia. Doar că lui Chris nu-i plăcea să i se spună ce are de făcut. Cred că ar fi fost la fel de nefericit cu orice alţi părinţi. Avea o problemă cu ideea de părinţi“.

Personalitatea lui McCandless era complexă şi dificilă. Era foarte interiorizat, dar, în aceeaşi măsură, putea fi sociabil şi gregar. Şi, în ciuda conştiinţei lui sociale supradezvoltate, nu era un taciturn, un idealist care să se încrunte în permanenţă în faţa distracţiei. Dimpotrivă, îi plăcea să radă un pahar din când în când şi era un imitator incorigibil.

Probabil că cel mai mare paradox în această poveste a fost legat de sentimentele lui faţă de bani. Walt şi Billie au cunoscut amândoi sărăcia în tinereţe şi, după ce s-au luptat să se ridice, n-au văzut nimic rău în a se bucura de roadele trudei lor. „Am muncit foarte, foarte mult“, subliniază Billie. „Când copiii erau mici, am făcut în aşa fel încât am pus deoparte bani pe care i-am investit cu gândul la viitor.“ Când, în cele din urmă, vii- torul a venit, n-au făcut paradă cu modestul lor avut, dar şi-au cumpărat haine frumoase, nişte bijuterii pentru Billie, un Cadillac. Apoi o casă în golf şi un iaht. I-au dus pe copii în Europa, la ski în Breckenridge, într-o croazieră în Caraibe. Iar Chris, după cum recunoaşte Billie, „era jenat de toate astea“.

Fiul său, adolescentul care-l citea pe Tolstoi, credea că bogăţia e ruşinoasă, corupătoare, rea în mod intrinsec – lucru ironic, deoarece era un capitalist înnăscut, cu o pricepere nefirească de a face bani. „Chris a fost tot timpul un întreprinzător“, spune Billie râzând. „Tot timpul.“ La opt ani cultiva legume în spatele casei din Annandale, pe care le vindea pe urmă bătând la uşile vecinilor. „Era un băieţel frumuşel, care împingea un cărucior plin cu fasole proaspătă, roşii şi ardei“, spune Carine. „Cum puteai să-i rezişti? Iar Chris o ştia. Expresia pe faţa lui parcă spunea: «Sunt al naibii de drăguţ! Nu vrei nişte fasole?» Când ajungea acasă, căruciorul era deja gol, iar el avea o grămadă de bani în mână.“ La doisprezece ani a tipărit nişte pliante şi a demarat o afacere, Chris’s Fast Copies, oferind colectare şi livrare gratuită. Folosind copiatorul din biroul lui Walt şi Billie, le plătea părin ţilor câţiva cenţi pe copie, încasa de la clienţi o taxă cu doi cenţi mai mică decât percepea magazinul din colţ şi scotea un profit bunicel.

În 1985, după primul an la Woodson, Chris a fost angajat de un antreprenor local să străbată împrejurimile şi să caute eventuale proiecte de izolare a caselor şi reamenajări de bucătării. Şi a avut mare succes, a fost un agent de vânzări fără pereche. În doar câteva luni îşi depusese în cont 7000 de dolari. O parte din bani a folosit-o ca să-şi cumpere Datsunul galben B210 la mâna a doua.

Chris avea un asemenea talent ca agent de vânzări, încât în primăvara lui 1986, apropiindu-se momentul absolvirii liceului, proprietarul companiei de construcţii a telefonat, oferindu-se să-i acopere cheltuielile de şcolarizare dacă Walt l-ar fi convins să rămână în Annandale şi să lucreze în paralel, în loc să-şi părăsească slujba şi să se mute la Emory.

„Când i-am zis lui Chris de ofertă“, spune Walt, „nici n-a vrut să o ia în considerare. I-a spus şefului său că are alte planuri.“ Cum va termina liceul, spunea Chris, se va urca la vol an şi-şi va petrece vara conducând prin ţară. Nimeni nu s-a gândit că acea călătorie avea să fie prima dintr-o serie de îndelungate aventuri transcontinentale. Nimeni din familia lui n-ar fi putut prevedea că o descoperire întâmplă toare din timpul primei sale călătorii îl va transforma într-un om din ce în ce mai introvertit, îndepărtându-l de ai lui şi aruncându-i până la urmă pe toţi într-o mlaştină de mânie, neînţelegere şi tristeţe.

---

„În sălbăticie”, de Jon Krakauer, traducere de Iulia Blaga, a apărut la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”, în 2018.