„Poveștile personale pot fi o cheie către sufletele oamenilor, așa înțelegem lucruri despre lume, povestindu-ne viețile și experiențele“, spune Ioana Burtea spre finalul cărții Fără instrucțiuni de folosire. Fraza funcționează ca un laitmotiv al volmului, pentru că fiecare eseu este o poveste personală care încearcă să ne facă să înțelegem lumea un pic mai bine, să fim un pic mai puțin singuri. Fie că vorbește despre abuz sexual, dragoste, muncă, prietenie sau familie, Burtea o face îmbinând particularul cu universalul, având mereu grijă să-l țină aproape pe cititor.
Ioana Burtea s-a născut în 1988 și a terminat Jurnalismul în Marea Britanie, unde a absolvit și un master de Scriere Creativă (non-ficțiune). Lucrează de 15 ani în presă, trecând de la cotidiene la reviste lunare sau trimestriale de jurnalism narativ. Și-a început cariera la agenția Mediafax din București și a scris timp de peste șapte ani la DoR (Decât o Revistă). E posibil să-i fi citit articole despre fostul procuror-șef DNA Laura Codruța Kövesi, o jurnalistă din Teleorman sau eseurile personale (pe care o să le regăsești și în carte) despre abuz sexual și o relație iubire care nu se termină cu fericiți până la adânci bătrânețe.
Fără instrucțiuni de folosire este volumul său de debut.
Citește mai jos un fragment din eseul „Cel mai bun produs”.
Auzisem, de la colegii de teren, situații horror: muncă la negru, contracte pe șase luni, care nu se știa dacă se vor prelungi sau nu, concedieri prin SMS, certuri în fața întregii echipe, știri dictate în funcție de interesele momentului. Așa ceva era de neconceput la Mediafax.
Odată ce m-au acreditat la Ministerul de Interne, a crescut și volumul muncii, dar și venitul, ceea ce era, din nou, un privilegiu în domeniu. Pentru că eram în continuare plătită la bucată, ca atunci când scriam două-trei știri pe zi, lucrurile s-au schimbat semnificativ când am început să public câte 10. Făceam 3-4.000 de lei în 2010, an de recesiune, în care redacțiile românești se înjumătățeau sau, mai rău, dispăreau. Când fostul președinte Traian Băsescu a impus măsurile de austeritate, care au redus salariile bugetarilor cu 25% și au eliminat sporurile și stimulentele, câștigam mai mult decât mama, care era director într-o agenție guvernamentală. Și nu aveam niciun gând de pauză, pentru că zilele de concediu nu erau plătite – un sacrificiu mic, mă gândeam, pentru luxul de a avea un loc de muncă bine plătit în criză.
Am renunțat la facultate, m-am dedicat cu totul muncii, colegilor și cultivării relațiilor cu sursele, iar serile au devenit încet-încet acaparate de telefonul pe care nu-l plătea agenția, pentru că nu erau bani de telefoane de muncă sau laptopuri. Așa că mi-am luat un plan tarifar de la Vodafone cu cinci numere favorite. Numărul unu era mama. Numărul doi era Christian Ciocan, controversatul purtător de cuvânt al Poliției Capitalei, cel cu telefonul aurit din zilele protestelor de la Flaros. Ar fi ușor să reduc acei ani la faptul că am fost inundată de responsabilități și că răspundeam la telefon și noaptea, în club. Dar și eu am vrut acea viață și nu am ascultat pe nimeni care striga „exploatare“ în urechea mea: pe mama, pe iubitul meu, care lucra și el în presă, pe prietenele care își dădeau ochii peste cap când trebuia să plec din nou de la masă sau să ies din bar pentru că fusese vreun accident rutier sau o bătaie între clanurile bucureștene. Îmi plăcea să sprijin borduri și scări murdare cu reporterii de teren înaintea vreunei declarații de presă sau în așteptarea unor numărători la alegeri. Îmi plăcea când purtătorii de cuvânt mă sunau pe mine prima, nu pe cei de la televiziuni, cu care era aproape imposibil să concurez. Îmi plăcea când alergam după inculpați în fața vreunei clădiri de poliție și oamenii de redacție mă lăudau pentru că mă vedeau la televizor și eram „înaintea tuturor“. Îmi bătea inima mai tare când, venind seara obosită din redacție, vedeam mașini de poliție trecând în viteză pe Colentina și, în loc să-mi văd de drumul spre casă, sunam la purtătorul de cuvânt, să afle ce s-a întâmplat și unde se duc, poate era un subiect.
Nu pot să zic că mi-a displăcut nici când piesa de teatru a unui fost iubit s-a suprapus cu o luare de ostatici în Afumați și, evident, m-am dus acolo. Eram îmbrăcată cu o rochie de cocktail și purtam tocuri, fără mănuși sau fular, într-un februarie geros. Am petrecut ore în șir pe o stradă neasfaltată, cu picioarele adâncite în mâl combinat cu zăpadă, în timp ce colegii și câțiva purtători de cuvânt mă sunau să facă mișto de mine, pentru că mă vedeau în fundal când se făceau transmisiuni în direct: „Măi, prințesă, da’ arăți minunat. Pantofii ăia sunt fix ce trebuie“, mi-a râs în receptor purtătoarea de cuvânt a Poliției Române, care în rest nu ne dădea nicio declarație despre luarea de ostatici. Dar era funny, era adrenalină. Mi-am păstrat, la limită, și degetele de la picioare, erau albastre când am ajuns acasă și am plâns cu ele în apă caldă, pentru că mă dureau de credeam că o să-mi cadă. „Ioana, o să ajungi în spital cu Mediafaxul tău!“, mi-a spus mama.
Puține chestii mă deranjau cu adevărat, cum ar fi când Ciocan mă suna beat, la 02:00, să-mi spună ce banc i-a zis Ilie Năstase în aeroport sau să mă invite într-o croazieră de trei zile pe Dunăre cu lăutari; nu eram singura căreia îi făcea asta și învățasem din prima zi regula de aur: nu te duci singură la el în birou. Mă mai deranja că lumea se prinsese că sunt rapidă și ajunsesem să fac știri din domeniile altora, care se trezeau târziu. M-am încruntat când am realizat că, la majoritatea televiziunilor, existau mai mulți reporteri acreditați pentru o instituție, iar la cea mai mare agenție de știri din țară, pentru cel mai stufos minister, era doar Burtea. Dar ce loc de muncă e fără de cusur
„Cel mai bun produs al Mediafaxului“, se mândrea Momo cu mine în redacție și-n afara ei. Agenția era de mult considerată o „pepinieră“ sau o școală eficientă în formarea de jurnaliști, de oameni de comunicare. Cei care plecau din Mediafax ajungeau să aibă cariere împlinite: purtători de cuvânt, consultanți, oameni de publicitate, câțiva politicieni.
Nu mi se părea nimic greșit în faptul că eram văzută ca un produs sau ca un omuleț format după chipul și asemănarea trustului. Dădeam din coadă. Aveam 20-21 de ani și nu știam despre mecanisme de traumă și validare, despre dezavantajele capitalismului și multe altele. Părea că nici oamenii din jurul meu nu știau.
***
La DoR primau, mai presus de nevoile lumești, dragostea față de meserie și grija față de echipă. Când intrai acolo, îți asumai nu doar un job de câteva ore pe zi, nu doar o responsabilitate față de cititori, ci o misiune și un set de valori. Nu au fost mereu bine definite sau stabile acele valori, dar au fost mereu ținte înalte: grijă față de public și față de colegi, standarde mai ridicate decât în restul presei, texte documentate în profunzime, o anumită conduită în redacție și implicare în toate zonele acesteia, de la curățenie la mâncat prânzul împreună măcar de câteva ori pe săptămână și împărtășit experiențe personale la ședințele lungi de redacție. La primele astfel de ședințe, care uneori erau pe teme editoriale sau organizaționale, alteori erau un fel de workshopuri de idei de subiecte sau de analizat munca altor jurnaliști din afară pe care-i admiram, mă simțeam incredibil de anxioasă și îi spuneam asta lui Cristi. Colegii – deși, ca să fim corecți, eram aproape numai femei – erau foarte calzi și primitori, dar eram șocată de nivelul de intimitate la care ajungeau poveștile lor. Știam, înainte să termin cafeaua de dimineață, ce se întâmplă în familiile lor, în relațiile lor, în sufletele lor și eram terifiată că se aștepta același nivel de deschidere de la mine. Cristi râdea de timiditatea mea, așa se simțea toată lumea inițial, îmi spunea, pentru că nu suntem instruiți să ne aducem tot sinele la muncă și să ne tratăm joburile ca mai mult decât o sursă de venit. Dar munca asta poate să fie salvatoare nu doar pentru subiecții despre care scriem sau pentru cititorii care sunt mișcați de povești, ci și pentru noi, jurnaliștii.
Ideea era apetisantă pentru mine, aflată în mijlocul unei perioade de regăsire de sine și obsedată de procesul vindecării. Voiam să îl stăpânesc, să make it my bitch, să ies pe malul celălalt al vieții cu o medalie la gât. Să devin cea mai bună la acest sport. Așa că, după doi ani de colaborări mai mult sau mai puțin frecvente, am plonjat în DoR.
Când lumea mă întreabă de ce nu am colaborat și cu alte organizații media în acei ani, le răspund mereu același lucru: simt că la DoR am dat cea mai bună muncă a mea și că am avut mână liberă să fac orice. M-am angajat ca reporter, dar am ajuns și om de comunicare la The Power of Storytelling, și dădacă pentru vorbitorii străini invitați la eveniment, și co-organizatoare a zilelor de marți cu salată, când voiam să consumăm și altceva decât KFC. Am cărat și cutii, am făcut și pachete pentru abonați, am pus badge-uri de conferință pe lanyards, am adormit cu capul pe cadouri pentru participanți. Am cunoscut câștigători de Pulitzer, care acum îmi trimit felicitări de Crăciun, ceea ce nu aș fi visat niciodată și nici nu aș fi avut ocazia să întâlnesc acei oameni la alte organizații. Am învățat enorm din multiple domenii. Era locul ideal din peisajul românesc, nu doar ca standarde, ci și ca abordare a ideii de echipă.
În vreme ce în presa mainstream se umflau mușchi și se trânteau pulile pe masă, unde modelul de jurnalist bun (atât pentru bărbați, cât și pentru femei) era acest transmițător de țignal cu țigara la gură și paharul în aer, la DoR era OK să fii anxioasă și să te îndoiești că ești bună la ceva. Mi-a fost ciudat cu toată vulnerabilizarea aia, dar am apreciat că eram expusă altui model. Nu tot timpul, e drept, pentru că uneori mă frustra că mai mult discutam despre emoții în ședințe decât să repartizăm subiecte și să ne ținem naibii de ele, dar mi se părea util să învăț să fiu mai flexibilă, mai OK cu procese îndelungate. La urma urmei, aveam luxul de a lucra la o revistă care ieșea trimestrial.
„Nu pot să impun oamenilor ce subiecte să facă“, răspundea Cristi când îl întrebam de ce nu ne spune clar ce așteaptă de la noi. De ce nu îi spune lui X, care tocmai a renunțat la ÎNCĂ un subiect, să meargă să scrie despre Delia, dacă tot voia el să scrie cineva despre Delia? „Trebuie să aleagă singuri și să își asume.“ Are sens, dar are și limite abordarea asta. Nu scăpam de sentimentul că, în redacție, lucrurile erau uneori mai complicate decât era necesar, în speranța reacției sau inițiativei ideale de la echipă, care să fie ideea lor, nu ideea editorilor. Așa că stăteam două-trei ore în diferite ședințe, cu diferite scopuri – Pitch-uri de subiecte! Uite ce-a scris Gigel de la The New Yorker! Hai să ne uităm pe bugete, cu toții! –, și ne învârteam dureros în jurul unor soluții pe care intuiam că Cristi le are, dar nu vrea să le spună pe șleau. Poate de-asta eu nu am stofă de lider, deși și el spunea că nu a ales să fie unul și nici nu ar vrea, dacă ar avea alternative. Poate de-asta am simțit că nu și-a asumat rolul până la capăt.
Imagine principală realizată cu Midjourney A.I.
