Ne bucurăm să fim aproape de lansarea în lume a primului roman al lui Bogdan Răileanu, „scriitor de timpul liber” care a publicat anul trecut Tot spațiul dintre gândurile mele, un volum de proză scurtă botezat „debutul anului” în Dilema veche și luat în brațe de critică și de cititori (scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari a zis chiar pe coperta a patra că s-ar putea să-i facă pe oameni mai buni cu cei din jur !). Dinții ascuțiți ai binelui (Editura Humanitas, 2018) e un roman țesut cu umor negru, poezie și personaje puternice (&foarte vulnerabile) despre cum se strecoară răul în inima binelui și binele în inima răului. Un interlop și niște fețe bisericești își duc intrigile vieților lor sub ochii noștri, iar România apare printre rânduri ca un peisaj deznădăjduit al neputinței. Lansarea e joi, 10 mai, la Librăria Humanitas Cișmigiu, de la ora 19.00, și e urmată de o sesiune de autografe. Veniți să citiți.
„Am vrut să scriu despre destinul teribil al unui cămătar și despre căință. Am inclus aici probabil toate fricile și speranțele mele. Am avut coșmaruri și am visat frumos în același timp construind în minte drumul unui om. Nu am fibră de interlop în mine, recunosc. Mi-ar fi greu să dorm liniștit noaptea, dar cred că în fiecare interlop există o coardă a binelui care vibrează. Pentru că în lumea lor e nevoie de echilibru, nu poate fi doar rău și amăgire. La fel cum, în oglindă, în lumea celor care se ocupă în mod evident doar cu binele, răul apare și echilibrează balanța ca un parazit de care un ecosistem are nevoie ca să funcționeze.” – Bogdan Răileanu
Fragmentul de mai jos e din primele capitole ale romanului, din care aflăm cine e părintele Vladimir și de ce-a fost trimis el de la București tocmai în vârf de munte, la mănăstirea Scărarului.
În camera sa nouă, părintele Vladimir își deschise valiza și începu să scoată din ea lucrurile pe care le adusese cu sine de la București. Mitropolia trimisese încă un om în recunoaștere pe vârful Nebunu Mare, de data asta aleseseră un preot tânăr cu studii în psihologie și teologie, despre care se spunea că avea păreri prea directe despre lucrurile tainice pe care le slujea Biserica. Una dintre aceste păreri a fost exprimată la prima predică de Paște pe care părintele Vladimir a ținut-o într-o biserică din București unde le-a prezentat credincioșilor lumânarea stinsă cu care fusese adusă Lumina Sfântă de la Ierusalim.
- Dragi frați și surori întru credință, aceasta este lumânarea cu care a fost adusă săptămâna aceasta Lumina de la Sfântul Mormânt de la Ierusalim. După cum puteți vedea ea este stinsă. O să vă întrebați de ce e stinsă? Și-am să vă răspund că, probabil, după ce Patriarhul a oferit oamenilor lumina de Înviere, unul din preoții care slujeau în altar a lăsat lumânarea nesupravegheată în dreptul unei ferestre deschise. Cel puțin asta îmi imaginez că s-a întâmplat, pentru că eu așa am găsit-o azi de dimineață înainte să vin aici pentru slujba de Paști. Ce vrea să spună acest fapt? Un lucru foarte simplu, dragii mei. Lumina Sfântă nu este efectul unei minuni care se întâmplă anual în Mormântul Sfânt. Este știut că de sute de ani, patriarhul întră în Sfântul Mormânt singur și aprinde o lumânare de la o candelă care arde acolo în permanentă. Acesta este adevărul. Și toată lumea ar trebui să îl cunoască pentru că lumina adevărată nu este lumina pe care o luăm de la preot în noaptea de Înviere. Această este doar un simbol care ne unește vizibil în credință. Lumina adevărată este nevăzută și stă aprinsă în noi și această este singură care contează. Dar să revenim la această lumânare. Flacăra din Sfântul Mormânt este dată mai departe până ajunge către toți creștinii ortodocși. La noi ajunge cu un avion care străbate special distanța Ierusalim-București. Dus-întors. Anul acesta eu am fost preotul care a călătorit cu avionul până la Ierusalim și înapoi și pot să vă spun că ceremonia de la Sfântul Mormânt a fost înălțătoare și emoționantă. Există o energie în acel loc pe care nimeni nu are cum să o nege, dar dincolo de acest lucru decolarea avioanelor către orașele creștine în care oamenii se pregătesc să vină să ia lumina este un alt lucru impresionant. Desigur că guvernele țărilor creștin ortodoxe fac un act de caritate și ajută Biserica să împrăștie lumina de la Sfântul Mormânt, dar gândiți-va că această lumina nu ajunge până în ultimul sat din România. Fizic este imposibil. Și atunci lumina pe care o iau oamenii care trăiesc în locuri mai izolate, este mai puțin sfântă decât cea venită de la Ierusalim? Suntem noi mai importanți că ei? Sunt eu, cel care am simțit căldură acestei lumânări arzând în mâinile mele mai special decât un copil care merge la biserica din sat să ia lumină? Nu, nu sunt. Preoții de la Sfântul Mormânt se prefac că iau parte la un miracol de teamă că oamenii își vor pierde credința dacă vor află adevărul. Dar eu cred că adevărul întărește omul și îi dă forța să caute răspunsuri în el însuși și să creadă în minunile care se întâmplă în jurul lui.
Pentru asemenea păreri personale înalții prelați ai Mitropoliei au primit numeroase sesizări din partea unor cuvioase doamne și pravoslavnici domni care asistaseră la predică, dar și câteva aprecieri din partea unor preoți reformatori care au aplaudat discursul confratelui lor. Întâmplarea a ajuns chiar și la urechile Patriarhului care a cerut informații suplimentare despre părintele Vladimir și a decis în semn de iertare să îl trimită departe de aglomerările urbane, undeva retras la o mănăstire unde să își clarifice prin rugăciune ideile pe care le avea despre Biserică. Astfel, părintele a ajuns la Mănăstirea Scărarului cu misiunea de a raporta bunul mers al rugăciunii în timpul postului mare și de a scrie o carte de bucate cu rețete călugărești de post, spre o deschidere mai mare a bisericii către credincioșii de la oraș, preocupați din ce în ce mai mult de o alimentație sănătoasă.
Părintele luase în serios reproșul Patriarhului și dintre prosoapele de la IKEA pe care le scosese din bagaj, ieșiră la iveală câteva cărți de bucate semnate de Jamie Oliver și Yotam Ottolenghi pe care dorea să le popularizeze și cu ajutorul lor să combine rețetele călugărilor cu ingrediente nemaivăzute până acum în mănăstire: coriandru, turmeric, ghimbir, curry, lemon grass, cardamom, garăm masala, piper roz, piper verde și șofran. Toate aceste condimente așteptau cuminți pe o măsuță de lemn din Mănăstirea Scararului la puţin peste 1000 de metri deasupra magazinului Mega Image din care fuseseră cumpărate cu câteva zile în urmă. Câtă risipă de materiale, își spuse părintele privind spre borcanelele de sticlă. Conținutul e mai ușor decât ambalajul, dar asta este legea firii, gândi. Casele erau mai grele decât conținutul lor. Bisericile erau mai grele decât oamenii care încăpeau în ele, fructul mărului era mai greu decât sămânța, vaca decât laptele și, ultimul, dar nu în ultimul rând, trupul omului, întotdeauna mai greu decât sufletul. Trupul tras de gravitație în jos. Sufletul tras de Dumnezeu spre cer. Ce forțe misterioase se întâlneau la suprafața pământului! Ce luptă se dădea între trup și suflet, între forța gravitațională și Dumnezeu! Și între aceste două forțe stătea ca într-o capsulă viața. Viața nu dădea voie sufletului să urce la cer și nici trupului să se prefacă în țărână. Rostul vieții era făcut pe acest gol interior, pe lipsa care trebuia umplută cu ceva, sufletul trebuia umplut cu iubire, stomacul cu mâncare, plămânii de aer, biserica de oameni, borcănelele de condimente, întunericul de lumină, frigul de căldură.
Cugetările părintelui Vladimir se pierdeau în aerul camerei parfumat de condimentele asiatice care atârnaseră atât de greu în bagajul său. Pleoapele îi căzură grele sub acțiunea gravitației combinată cu forța oboselii și părintele adormi pe patul tare. În somn îi apăru un câine uriaș care mergea în față lui pe scările de lemn. Câinele părea la fel de obosit ca și el de urcușul din pădure și respira greu cu limba scoasă de un cot lăsând în urmă bale lungi pe care tânărul părinte Vladimir aluneca. Gravitația îl trăgea în jos pe scara de lemn, iar câinele începu să latre. Nu dură mult. Bătăile insistente în ușa camerei sale îl treziră. Era călugărul Gavril, bucătarul mănăstirii, care îl anunța că începe slujba de seară. Se dădu jos din pat simțind încă sub picioare balele pe care alunecase în vis. Părintele se ridică și porni spre biserică. În urma lui confrații adulmecau aerul înmiresmat de arome pe care nu le mai simțiseră până atunci. Trecând pe lângă mormântul câinelui cu aripi din curtea mănăstirii, simți că misiunea lui va fi cu totul alta aici. Cărțile de bucate mănăstirești erau doar un pretext pentru a începe o lucrare mult mai mare, o lucrare pe care nu vor reuși prea mulți să o digere. Dar pentru asta mai trebuia să aștepte ani buni până când cancerul avea să își termine treaba cu starețul Daniel și însăși existența părintelui Vladimir avea să fie dată uitării de către marile fețe bisericești de la București.
