Dacă tot suntem în preajma zilei în care, cel puțin teoretic, toți copiii lumii ar trebui sărbătoriți, vă propunem o călătorie pe Muntele cu uși, un teritoriu al fanteziei pe care cel mai bine se pricep să-l exploreze copiii. Vârsta e însă, după cum bine știm, o convenție, așa că nu vă sfiiți să citiți această carte nici dacă ați trecut de 30+ sau dacă nu aveți copii alături de care să străbateți povestea. Mai ales că Muntele cu uși e scrisă de Cătălin Pavel, arheolog și autor de volume de (non)ficțiune pentru adulți, și ilustrată de Oana Ispir, ale cărei imagini intră în dialog cu oricine, indiferent de vârstă. Mai jos, vă invităm să faceți o probă de lectură cu un avanpremieră din cartea pe care autorul o descrie drept „50 la sută mister și 50 la sută râs”. Cartea va fi lansată la Bookfest pe 1 iunie.
După ce s‑a stins lumina, Sara a numărat în gând până la o sută. Când a ajuns la o sută, mama ei a adormit. Atunci ea a coborât din pat, s‑a încălţat, s‑a îmbrăcat și a tras, cât a putut de silenţios, masa în faţa patului. Se uita din când în când la mama ei, care însă dormea adânc. Poate visa că era copil. În orice caz, arăta altfel decât în timpul zilei. Părul ei cârlionţat era acum mai cuminte. Sara a spus în sinea ei: Sper să nu te superi pe mine, și, odată rezolvată această problemă, a ieșit în curte.
Acolo l‑a găsit pe domnul câine așteptând, așa cum le fusese înţelegerea. E drept că nu avusese răbdare să stea în căsuţa lui de sub copac, ci îl găsi mergând încoace și încolo în faţa intrării, frământat de întrebări. Dar când o văzu pe Sara, toate grijile de până atunci îi dispărură, și începu să sară ca un ponei. Sara a trebuit să‑l roage să dea dovadă de mai multă maturitate. Nu prea știa ea exact ce însemna asta, dar din felul în care auzea în general folosit acest cuvânt, maturitate însemna să nu mai dai așa mult din mâini sau din picioare.
Muntele cu uși
În cameră, ea și‑a cules rucsacul, a ajutat câinele să ajungă sus și a urcat ea însăși treptele. Apoi, fără să mai piardă nicio clipă, a dat pânza la o parte și a intrat în tunel, în patru labe. Altfel nici nu se putea, deschiderea era prea joasă. Uneori drumul spre glorie începe în patru labe, iar cu acest lucru domnul câine era, cum să vă spun, cu totul și cu totul de acord. De‑abia au făcut primii pași că… Dar oare se pot numi pași când mergi de‑a bușilea!? De‑abia au făcut primii buși, hai să zicem așa până una‑alta, că tunelul a devenit din ce în ce mai spaţios, și Sara s‑a putut ridica în picioare. Era în continuare întuneric, dar de departe, din adâncul stâncii, venea o mică lumină albastră. Ciudat, în partea opusă, de unde de‑abia veniseră, intrarea părea deodată chiar mai departe decât lumina albastră.
Pereţii de granit erau uscaţi, nu vedea nicăieri umezealape care o văzuse, cu câţiva ani în urmă, într‑o peșteră. Și nu simţea nici frigul de acolo, din contră, aici aerul era cald și proaspăt, deși avea un miros neașteptat. Sara și domnul câine porniră spre lumina albastră, către care podeaua cobora lin.
După o vreme, tot auzind zgomotul ciudat pe care îl făceau labele câinelui și încălţările ei, Sara atinse cu mâna această podea și își dădu seama că, pe măsură ce coborau mai mult, pe jos era tot mai mult nisip. Spaţiul din jurul lor devenea tot mai vast, iar lumina se prefăcea într‑o ceaţă violet. Câinele s‑a oprit, auzind ceva ce Sara încă nu putea auzi. Ca și cum însă nasul ei ar fi vrut să compenseze ceea ce urechile nu erau în stare să facă, atunci a recunoscut și ea mirosul din jur – flori! Flori ca într‑o grădină, vara. Poate dacă nu ar fi fost atât de mirată de această descoperire, n‑ar mai fi fost luată prin surprindere. Căci zgomotul metalic, pe care îl mai auzise, a răsunat deodată distinct și, în faţa celor doi călători înmărmuriţi, din ceaţa care se risipea s‑a întrupat o dihanie imposibil de închipuit. Partea de jos semăna cu o meduză întunecată mișcându‑se pe patru filamente subţiri cu noduri aurii. Deasupra meduzei creștea însă corpul unei mumii pe jumătate desfășurate din giulgiurile ei, iar sus de tot, din mumie ieșea pălăria roșie și imensă a unei ciuperci otrăvitoare.
În faţa acestui animal cu trei etaje, domnul câine a scos un urlet de disperare și s‑a ascuns după Sara. Iar ei i‑a îngheţat inima de frică, uitându‑se cu capul dat pe spate la dihanie. În același timp însă, mintea continua să funcţioneze și să pună întrebări. Și iată ce întrebare a pus mintea ei mai întâi: Oare cum dansează creatura asta? Câteva clipe bune, Sara a reflectat asupra anumitor aspecte ale problemei. Dacă cele patru filamente s‑ar fi putut coordona pe ritm de salsa, sau măcar într‑un vals. Dacă fâșiile albe ale mumiei nu s‑ar fi încurcat cu cele ale partenerului. Dacă pălăriile imense nu s‑ar fi ciocnit la orice încercare de apropiere. Și așa mai departe.
Dar era riscant să cauţi răspunsuri acum. Și într‑adevăr, pentru că nici ea, nici câinele nu făceau nicio mișcare, creatura a făcut câţiva pași către ei. Totuși nu e deloc sigur că asemenea filamente de meduză puteau face ceea ce noi numim de obicei pași. Să zicem deocamdată că a făcut câţiva fiși. (…)
Lumina a sporit dintr‑odată, și abia atunci au înţeles cei doi călători gravitatea situaţiei. În faţa lor se afla o cămilă cât toate zilele, cu picioare subţiri împodobite cu clopoţei de aur. Cămila se uita la ei cu o expresie arogantă, mestecând gumă. Dacă s‑ar fi văzut în oglindă, și‑ar fi dat seama că aroganţa aia nu era deloc potrivită când purtai ciucuri la urechi, unul albastru și celălalt portocaliu. Călare pe cămilă era un războinic din Mauretania Caesariensis, cu arc și săgeţi. Pe mânecile tunicii avea franjuri albi, incredibil de lungi, pe care Sara îi luase la început drept bandajele unei mumii. Era drept ca bradul, iar chipul lui era nobil, deși străin de toate chipurile pe care le mai văzuse vreodată. Pe cap purta în echilibru perfect un coș uriaș, roșu, atât de plin cu flori, încât aproape se revărsau din el: lalele, frezii, trandafiri, crizanteme, garoafe, dalii și crini.
— Vrei să cumperi flori? a auzit atunci Sara vocea tunătoare a războinicului venind de deasupra ei.
