Maria Ressa este una dintre cele mai cunoscute jurnaliste din lume. Lupta ei împotriva corupției a început acum câteva decenii, în Filipine, când portalul de știri online fondat de ea, Rappler, a ajuns criticat și atacat de, atunci, președintele Rodrigo Duterte, cunoscut pentru atacurile asupra democrației din țara și războiul său brutal împotriva drogurilor. Ea este crtică și față de noul președinte al țării, Bongbong Marcos, fiul dictatorului Ferdinand Marcos.
Maria Ressa a continuat să denunțe rețelele de dezinformare ale guvernului, chair dacă asta a însemnat că a fost urmărită, amenințată și în cele din urmă condamnată la mulți ani de închisoare. În prezent se află în libertate, dar nu poate părăsi țara. Investigațiile ei au scos la iveală legăturile dintre regimurile autoritare și giganții tehnologici, o rețea globală de interese care se întinde de la războaiele drogurilor ale lui Duterte la Capitol Hill, de la Brexit la războaiele cibernetice ale Rusiei și Chinei, din Silicon Valley la click-urile și voturile noastre. Ale tuturor.
În 2021 a primit a Premiului Nobel pentru Pace (2021), pentru munca ei de apărare a libertății de expresie și a democrației. A fost numită Person of the Year (Personalitatea anului) de revista TIME în 2018 și a câștigat UNESCO World Press Freedom Prize în 2021. Printre numeroasele premii primite se numără: Golden Penof Freedom Award, acordat de World Association of Newspapers and News Publishers; Knight International Journalism Award, acordat de International Center for Journalists; Shorenstein Journalism Award, acordat de Stanford University; Sergei Magnitsky Award pentru jurnalism de investigație. A crescut în Filipine și Statele Unite, iar în prezent trăiește la Manila.
Cum să înfrunți un dictator: Lupta pentru viitorul nostru este o carte despre minciunile care ne alimentează frica, furia și ura împotriva celuilalt, un strigăt de avertizare pentru cititorii occidentali. Democrațiile sunt mai fragile decât credem, iar amenințările la adresa lor trebuie recunoscute ca atare înainte de a fi prea târziu.
Citește un fragment din volumul său mai jos. Cartea va fi lansată pe 14 martie la libărira Humanitas Cișmigiu.
„Jurnalismul, ca instituție, trebuie reinventat pentru secolul XXI”, mi‑a spus (N. red.: Shoshana Zuboff, profesor emerit la Harvard Business School). „Cum se face jurnalism într‑o lume digitală? Nu e capitalism de supraveghere – nu ești în competiție cu capitaliștii de supraveghere pentru aceleași dividende de supraveghere. Asta fac ei acum. Este singurul lucru pe care știu să‑l facă.”
„Iar noi hrănim asta, folosind butoanele lor de distribuire în social media, și astfel le oferim cea mai prețioasă resursă a noastră – relațiile pe care le avem”, am răspuns, gândind cu voce tare. „Iar asta diminuează și calitatea jurnalismului nostru.” Spuneam, de mult timp, că a reduce jurnalismul la numărul de pagini vizualizate ne transformă munca într‑o marfă și că, din moment ce jurnalismul era distribuit prin social media, care recompensează stimulente contrare, raza noastră de răspândire e inevitabil limitată, pentru că nu vom putea concura niciodată cu conținutul alimentat de indignare. E împotriva standardelor și manualelor noastre de etică. „Jurnalismul e forțat să se autooptimizeze pentru social media.” Shoshana mi‑a dus gândul la capăt. Social media remodela jurnalismul – cum s‑a întâmplat când Facebook le‑a spus publicitarilor și editorilor că orice material video va fi distribuit cu prioritate, așa că grupurile de presă din întreaga lume au concediat oamenii de editorial și au angajat echipe video, iar agențiile de publicitate au făcut, pentru Facebook, reclama video. Doar că Facebook a mințit: a umflat numărul de vizualizări video cu până la 900% și, potrivit documentelor sale interne, a mințit și în legătură cu greșeala sa, pe care a ținut‑o secretă mai bine de un an.
„În final, capitalismul de supraveghere este cel care decide ce tip de jurnalism supraviețuiește”,a concluzionat Shoshana. Companiile de tehnologie nu se mulțumesc doar să distrugă democrația; dacă nu vor fi controlate, vor provoca distrugeri și mai mari. În timp ce eu mă luptam, la propriu, pentru libertatea și siguranța mea, operațiunile de informații ciopârțeau și rescriau trecutul țării. Era, în văzul lumii, moartea istoriei printr‑o mie de incizii. Și nicăieri metanarațiunile și chiar minciunile sfruntate împrăștiate prin social media n‑au jucat un rol mai însemnat decât în ascensiunea fiului unui dictator.
Marți, 8 februarie 2022, la 36 de ani de când familia Marcos a fost forțată să se refugieze în exil după protestele Puterii Poporului, Ferdinand Marcos Jr., principalul candidat la președinție, și‑a lansat campania folosind cuvinte, sloganuri și cântece din timpul represivului regim al tatălui său. Pe o scenă uriașă, în fața unor gigantice ecrane LED, imnul legii marțiale al lui Marcos din anii 1970, „Bagong Lipunan” („Noua națiune”), a fost aranjat pe un nou ritm și lansat pentru o nouă generație:
„Vom renaște / Vom avea o nouă viață / O nouă țară, o nouă cale / Într‑o Nouă Societate!” Marcos‑tatăl a numit toate astea „autoritarism constituțional” și a susținut că acesta ar fi necesar pentru realizarea de reforme și pentru a crea o „nouă societate”. Chiar și astăzi Marcos‑tatăl deține recordul mondial Guinness pentru „cel mai mare jaf făcut de un guvern” – pentru că a sifonat până la 10 miliarde de dolari, printr‑o complexă cleptocrație, perfect simbolizată de colecția de pantofi a Imeldei. Până la sfârșitul lui 2020 fuseseră recuperate doar 3,4 miliarde de dolari. Pe frontul drepturilor omului: 70.000 de persoane reținute, 34.000 torturate, 3.240 ucise.
Două imagini mi‑au rămas întipărite în minte cu unicul fiu al lui Ferdinand și al Imeldei Marcos, chiar înainte ca familia să fugă în exil: tânărul Bongbong în balconul palatului, cu o armă ascunsă în pantaloni; și Bongbong petrecând pe iahtul prezidențial, cu steagul filipinez pictat pe obraz. Iată‑l acum pe scenă, în vârstă de 64 de ani, literalmente îmbrăcat cu hainele tatălui său, având o cămașă, pantaloni și o tunsoare în stilul anilor 1960. Evenimentul electoral de aproape trei ore a „bastardizat” istoria, atât trecutul, cât și prezentul. Marcos a spus puține lucruri de substanță, dar a reluat îndemnurile materne la „unitate”, un cuvânt filipinez pe care l‑a menționat de 21 de ori în 20 de minute, inclusiv folosind fraze pe care le auzisem de la mama sa. Momentul prezent al trecutului a fost unul înspăimântător, pentru că ne‑a arătat cum tehnologia informației poate alimenta ascensiunea oricărui populist digital, în special a unuia asociat cu un trecut represiv.
Care erau calificările lui Bongbong? Până și tatăl său s‑a plâns, în jurnalul lui, de comportamentul risipitor și indisciplinat al fiului. Cu toate astea, tatăl a făcut ca Bongbong, la vârsta de 22 de ani, să fie ales guvernator în provincia sa natală, Ilocos Norte, aflată la aproximativ 440 km nord de Manila. Sora lui mai mare, Imee, s‑a plâns în glumă de fratele său șomer; în afară de politică, se pare că Bongbong nu a avut, vreme de 14 ani, niciun loc de muncă. A câștigat mai întâi un loc în Congres în 1992, apoi a devenit guvernator. În 1995, a candidat și a pierdut alegerile pentru primul său post la nivel național, însă în 2010 a devenit senator. În 2016, Bongbong a candidat pentru funcția de vicepreședinte, pe care a pierdut‑o cu o diferență de peste 200.000 de voturi, ceea ce însă l‑a pregătit de minune pentru candidatura la prezidențiale. Mama sa, Imelda, a spus fără ocolișuri că este „destinul” lui Bongbong să devină președinte: ascensiunea sa la putere a fost meticulos pregătită, pe teren, prin alianțe bazate pe un clientelism care n‑a dispărut cu adevărat niciodată și care au primit impulsul de care aveau nevoie via social media.
Marcos neagă, până astăzi, orice legătură cu „trolii”, în ciuda datelor pe care noi, cei de la Rappler, le‑am expus în 2019 într‑o serie în trei părți despre propaganda Marcos. Deloc subtil, mesajele postate pe conturile sale de social media au început prin rescrierea trecutului. Mai întâi a mințit în mod repetat cu privire la educația pe care ar fi dobândit‑o la Universitatea Oxford și la Wharton. După ce i‑am devoalat minciuna printr‑un articol exclusiv Rappler, angajații biroului său de la Senat i‑au modificat discret CV‑ul, însă el a mințit în continuare, ceva ce mulți, inclusiv Donald Trump și Mark Zuckerberg, au văzut că funcționează foarte bine mulțumită social media
Rețeaua sa de dezinformare a bombardat, de asemenea, pagini populare și grupuri de presă cu comentarii copy‑paste, care au distrus încetul cu încetul moștenirea familiei Aquino, percepută de mult timp drept inamic al familiei dictatorului – reabilitând, în același timp, imaginea și rolul jucat de familia Marcos. Rețeaua, care a înglobat site‑uri web, pagini și grupuri de Facebook, canale YouTube și personaje influente în social media, a pompat masiv propagandă pentru a minimaliza sau chiar pentru a minți de‑a dreptul cu privire la excesele regimului Marcos, la cleptocrație, la încălcările drepturilor omului, dar și pentru a exagera realizările regimului Marcos și pentru a‑și denigra criticii, rivalii și presa tradițională. Numărul de pagini pro‑Marcos nou‑create a început să crească în 2014, la scurt timp după ce Imelda Marcos a făcut aluzie la posibilitatea revenirii unui Marcos la președinție. Într‑o postare din 2014 pe populara pagină de Facebook Pinoy Rap Radio, Marcos Jr. a susținut că nu există nicio dovadă privind averea furată de familia Marcos și că mama sa a „câștigat toate procesele legate de corupție” care i s-au intentat. Ambele afirmații sunt minciuni.
Totuși, acea postare pe Facebook a fost distribuită de 331.000 de ori și a adunat peste 38.000 de comentarii și peste 369.000 de reacții înainte să fie descoperită și verificată, la 15 noiembrie 2018, de Rappler. Minciunile s‑au răspândit necontrolat timp de patru ani în cadrul a ceea ce a devenit o cameră de ecou populată de oameni care și astăzi cred acele minciuni. Articolul în care am făcut fact‑checking a avut performanțe deplorabile: 3.500 de distribuiri și 2.100 de comentarii. De aceea sunt atât de eficiente rețelele de propagandă pentru rescrierea istoriei: distribuirea, răspândirea unei minciuni e cu mult mai mare decât a fact‑checking‑ului care o demontează, iar în momentul în care minciuna este devoalată, cei care au crezut‑o refuză adesea să‑și schimbe opiniile, în concordanță cu impactul social media asupra comportamentului uman în alte părți ale lumii.
Rețelele lui Marcos au lucrat mână în mână cu rețelele de dezinformare și propagandă ale lui Duterte, folosind teme commune pentru a‑și atinge obiectivele comune. În 2018, centrul ecosistemului informațional filipinez pe Facebook era deja dominat de rețelele Marcos‑Duterte, care au marginalizat organizațiile de presă. Multe dintre afirmațiile postate pe aceste rețele s‑au dovedit false la fact‑checking, iar în 2018, unele dintre ele au fost eliminate de Facebook pentru „comportament inautentic coordonat”. Unul dintre site‑urile cu cea mai rapidă creștere pe Facebook în acel an a fost Daily Sentry; legăturile sale cu dezinformarea rusească au fost dezvăluite, înainte ca acesta să fie dezactivat, de Rappler (nu întâmplător, site‑ul a fost principalul canal de atac împotriva Rappler). În 2020, Facebook avea să elimine și operațiunile de informații din China care cosmetizau imaginea lui Marcos și ne atacau pe mine și pe alți jurnaliști. Cu toate acestea, rețeaua Marcos continuă să crească, producând și amplificând conținut la o scară care o depășește cu mult pe cea a presei mainstream din Filipine. În momentul în care Marcos a anunțat, în 2021, că va candida la președinție, rețelele Marcos dominau deja social media.
Poate că acesta a fost motivul pentru care la început nu a cheltuit niciun ban pentru publicitate pe Facebook și pentru care a refuzat dezbaterile și interviurile cu jurnaliștii despre care credea că‑i vor pune întrebări incomode. Nu avea nevoie să convingă pe nimeni, avea deja un public captiv. La urma urmei, spunea el, vremea discuțiilor despre probleme vechi de 35 de ani trecuse. Discursul de 20 de minute prin care a dat startul campaniei nu a avansat nicio platformă, niciun fel de „cum și de ce” și, desigur, n-a conținut nicio vorbă despre miile de oameni uciși sub regimul tatălui său, despre milioanele de oameni care și‑au pierdut locurile de muncă, despre datoria națională de mii de miliarde de pesos contractată ori despre scandalurile de corupție asociate acesteia. În schimb, a zugrăvit insistent un viitor strălucit și a promis să reclădească măreția Filipinelor.
Problema globală a ecosistemului nostru informațional era deja clară la acea dată. Mare parte din anul 2020 mi‑am petrecut‑o încercând să‑mi dau seama cum aș putea lupta împotriva tehnologiei care ne dădea lumea peste cap. Am înțeles că restul lumii avea posibilitatea, și de data asta, să afle despre experiența Rappler în Filipine și că o putea folosi pentru a‑și înțelege propriul context politic și propria situație pentru a riposta. Speranța mea este ca alții să poată replica, pentru a lupta și pentru a construi viitorul, cei trei piloni ai noștri: tehnologia, jurnalismul și comunitatea.
În primul rând, trebuie să cerem tehnologiei să‑și assume responsabilitatea. Acest lucru trebuie să înceapă prin acțiuni guvernamentale, de vreme ce companiile de social media consideră că sunt în siguranță și pot ignora presiunea și protestele publice. Dar, în afară de legislație, singura cale de a lupta împotriva tehnologiei este tehnologia. Un lucru pe care l‑am făcut la Rappler a fost să construim și să lansăm Lighthouse, o platformă de tehnologie construită de jurnaliști, în încercarea de a menține discursul public în zona faptelor. Al doilea pilon este protejarea și dezvoltarea jurnalismului de investigație. O inițiativă globală – a cărei copreședintă sunt – este International Fund for Public Interest Media, o soluție imediată, pe termen scurt și mediu, pentru a contracara scăderea veniturilor din publicitate ale organizațiilor de presă din întreaga lume. Dacă ești un guvern care crede în democrație, pune‑ți banii acolo unde îți sunt valorile – în fine, asta a fost ideea, de a crește procentul de 0,3% al fondului Official Development Assistance (ODA) pentru a genera bani pentru jurnalism.
După finanțare, jurnaliștii au nevoie de protecție, începând cu legea. Impunitatea trebuie să înceteze. Colaborarea mea cu Amal, Caoilfhionn și echipa Covington mi‑a arătat cât de fragile sunt protecțiile juridice pentru jurnaliștii din întreaga lume. În multe privințe, avocații participă și ei la un joc de tip whack‑a‑mole și, ca și în cazul fondurilor de asistență oficială pentru dezvoltare din partea națiunilor democratice, trebuie să existe un efort sistemic concertat în dreptul internațional. Este logic că, dacă nu avem fapte, nu putem avea lege și nici democrație.
Dincolo de lege există pericolele din lumea veche: hărțuirea fizică și violența, misoginismul și discursul instigator la ură. Autocrații folosesc acum mai bine tehnologia, spionându‑i cu impunitate pe jurnaliștii și pe activiștii pentru drepturile omului. Și învață unii de la alții, perfecționând un manual al dictatorului, apărându‑se reciproc în fața măsurilor învechite din setul de pârghii folosit de Occident. Sancțiunile economice își pierd din putere atunci când țări precum Rusia și China se grăbesc să sară în ajutorul autocrațiilor, cum au făcut, printre altele, pentru Belarus, Myanmar, Venezuela ori Turcia. Avem nevoie de noi paradigme din partea țărilor care apără valorile democratice, întrucât națiunile iliberale își folosesc puterea colectivă pentru a slăbi instituții internaționale precum ONU și UNESCO. Pentru cel de‑al treilea pilon, am continuat să construim comunități de acțiune din ce în ce mai mari. Mantra noastră: colaborați, colaborați, colaborați. În primul rând, colaborați la nivel global pentru a‑i proteja pe jurnaliștii din prima linie.
Acesta a fost motivul pentru care Committee to Protect Journalists, International Center for Journalists și Reporteri Fără Frontiere au reunit peste 80 de organizații pentru libertatea presei, mass‑media și societatea civilă, inițial pentru a sprijini Rappler – se numește Coaliția #HoldTheLine34 –, dar și alți jurnaliști din întreaga lume care au nevoie de sprijin. Ulterior, misiunea coaliției s‑a extins, aceasta propunându‑și să atragă atenția asupra nedreptăților suferite de activiștii pentru drepturile omului.
Am continuat să creăm coaliții în 2021: #CourageON a conectat grupurile pentru drepturile omului, multe dintre acestea fiind victime ale unor atacuri online care s‑au transformat în violență în lumea reală. Colaborarea celor peste 85 de organizații a dovedit cât de multă putere avem când ne unim glasurile. Iar la jumătatea anului ne‑am pregătit pentru alegeri prin coaliția #PHVote.
În noiembrie 2021 ne‑am dat seama că trebuie să facem mai mult. Aveam nevoie să „spargem sticla”*, așa că, pe baza datelor și cercetărilor pe care le vedeam și a ceea ce trăiserăm, am început să imaginez o abordare la nivelul întregii societăți pe care am numit‑o #FactsFirstPH35 cu un apel la acțiune lansat către comunitățile noastre. Să pornim de la fapte. Încă din 2016 am insistat ca marile organizații de presă să colaboreze pentru a apăra, împreună, adevărul factual. Nu s‑a întâmplat, din cauza competiției dintre acestea – în detrimentul nostru, al tuturor –, ceea ce a permis ca organizațiile de presă să fie marginalizate de rețelele de dezinformare Duterte‑Marcos, care au transformat operațiunile de informații în război informațional. Scopul era să încercăm să adunăm laolaltă amprentele noastre digitale colective. Ideea a început cu o schimbare în mentalitatea Rappler: în loc să acționăm doar în interesul propriei companii, am împărtășit lecțiile pe care le învățaserăm concurenților noștri – un risc pentru companie, dar o alegere morală corectă în lupta noastră comună pentru democrație. Așa am reușit să ajungem la peste 64% din publicul nostru prin intermediul motoarelor de căutare. Am făcut trecerea de la accesul la informație prin social media la cel prin motoarele de căutare de îndată ce ne‑am dat seama că social media scădea, de fapt, rankingul jurnalismului de calitate.
* În original, break glass. Expresia se referă la faptul că pentru a suna alarma – de incendiu, de exemplu – trebuie mai întâi să spargi sticla panoului. În sens larg, desemnează măsurile excepționale pe care cineva le ia în situații de urgență. (N. tr.)
(…)
„Lupta omului împotriva puterii”, scria Milan Kundera, „este lupta memoriei împotriva uitării”. Am râs la meme și ne‑am uitat istoria. Chiar și biologia noastră, creierul și inima au fost sistematic și insidios atacate de tehnologia care ne livrează știrile și care prioritizează distribuirea minciunilor în detrimentul faptelor – pentru că așa e construită.
Eu am trecut prin mai multe cicluri istorice și am scris cronica haoticelor oscilații ale pendulului, care, la un moment dat, se stabilizează și‑și găsește un nou echilibru. Când jurnaliștii erau gardienii ecosistemului de informații publice, oscilațiile durau decenii. De îndată ce tehnologia a preluat controlul, abdicând de la responsabilitatea pe care o are pentru siguranța noastră emoțională, istoria a putut fi schimbată în câteva luni. A devenit extrem de ușor să ne preschimbăm, prin intermediul emoțiilor, amintirile.
Când toate astea s‑au întâmplat, vechile mecanisme de controlare și menținere a echilibrului puterii au fost distruse, iar asta ne‑a schimbat lumea. Am ales populiști incompetenți, care ne‑au exploatat spaimele, dezbinându‑ne și întorcându‑ne unii împotriva altora, alimentându‑ne frica, furia și ura și hrănindu‑se din ele. Acești oameni au numit funcționari publici care le semănau; scopul lor n‑a fost buna guvernare, ci puterea. În vreme ce termitele rodeau lemnul, noi încă nu aflaserăm că podeaua pe care stăteam se putea prăbuși în orice minut.
Absorbiți de jocurile lor de putere, acești lideri au ignorat problemele existențiale cu care ne confruntam – și care cereau măsuri la nivel global. Tehnologia n‑a făcut, singură, toate astea; a fost însă catalizatorul care a aprins jarul mocnit acumulat în deceniile de progress liberal. La urma urmei, fiecare acțiune generează o reacție de mărime egală, dar de sens contrar, spune a treia lege a lui Newton.
Cu cât am devenit mai progresiști – militând pentru drepturile femeilor, pentru căsătoriile gay, pentru societăți pluraliste –, cu atât mai mare a fost nostalgia pentru o simplitate care, de fapt, nu a existat niciodată cu adevărat. Victoria lui Barack Obama a generat o reacție egală și de sens contrar, furtuna perfecta care a catalizat reapariția fascismului sub un nou nume: teoria înlocuirii albilor. Nu trebuie decât să urmăriți, pentru a vedea la ce mă refer, o audiere a Comisiei speciale pentru investigarea atacului din 6 ianuarie asupra Capitoliului Statelor Unite.
Astăzi, valul emergent de lideri populiști de dreapta se folosește de social media pentru a arunca îndoieli asupra realității și pentru a o descompune, alimentând furia și paranoia care încolțesc în solul de minciuni cu distribuție exponențială. În acest fel, fascismul e normalizat și indignarea politică își dă mâna cu terorismul, vestitor al violenței în masă.
Acestea sunt idei care au reapărut recurent în istorie, cu consecințe violente, de la Benito Mussolini la Ku Klux Klan și până la Adolf Hitler, care a scris în Mein Kampf: „Această contaminare otrăvitoare a sângelui nostru, pe care sute de mii dintre concetățenii noștri nu știu s‑o vadă, este astăzi practicată sistematic de evrei. Sistematic, acești paraziți cu părul negru, care trăiesc pe spinarea poporului nostru, ne pângăresc copilele lipsite de experiență, provocând astfel ravagii pe care nimic nu le va putea compensa.”*
Iată și un ecou din zilele noastre, din mai 2022, al premierului Ungariei, Viktor Orbán, care a inclus în ideologia de stat teoria înlocuirii: „Văd marele schimb de populație europeană ca pe o încercare sinucigașă de a înlocui lipsa de copii europeni, creștini, cu adulți din alte civilizații – imigranții”.
În aceeași săptămână, Orbán a fost vorbitorul principal al Conservative Political Action Conference din SUA (CPAC), organizată pentru prima dată în Ungaria – un eveniment care a semnalat alianța mișcărilor de extremă dreaptă de pe ambele maluri ale Atlanticului. Într‑un sondaj de opinie făcut cu acea ocazie, 59% dintre membrii GOP* aflați acolo au declarat că, dacă ar fi să‑și exprime atunci votul, ar vota în alegerile primare pentru desemnarea lui Donald Trump drept candidat al Partidului Republican.
Semne prevestitoare? Atacurile armate în masă. Teoria înlocuirii e parte din manifestele autodeclaraților fasciști radicalizați prin internet – de la atentatul din Oslo, Norvegia, la cel care a avut loc în Christchurch, Noua Zeelandă, ori la cel din Buffalo, New York. Înainte să ne fie mai bine, ne va fi mai rău.
Așadar, cum să înfruntați un dictator?
Îl înfruntați raportându‑vă la câteva valori cristalizate de timpuriu – subtitluri ale capitolelor pe care le‑ați citit: onestitate, vulnerabilitate, empatie, controlul emoțiilor, acceptarea fricilor, credința în bine. Toate astea nu le puteți face singuri. Aveți nevoie să vă adunați o echipă, să vă fortificați zona de influență. Și apoi să conectați punctele luminoase; și să țeseți împreună o plasă, o rețea.
Încercați să nu judecați în termeni de „noi contra lor”. Puneți‑vă în locul celorlalți. „Toate câte voiți să vă facă vouă oamenii, asemenea și voi faceți lor!” Tehnologia ne‑a dovedit că lucrurile care ne leagă, ca oameni, sunt cu mult mai multe decât lucrurile care ne despart; platformele tehnologice manipulează insidios biologia noastră, a tuturor, indiferent de nație ori de cultură. Ideologia fascistă, fie că o numiți sau nu „marea înlocuire”, pune față în față ideea de omogenitate cu cea a dușmanilor din interior, care invariabil susțin democrația și idealurile sale. Se întâmplă nu doar în Occident, ci și în India, Myanmar, Sri Lanka, Filipine. Cu toții avem propriii Pol Pot** care ne îndeamnă la violență în masă, pe principiul „noi contra lor”.
În 2018 am făcut la Washington D.C. un apel către viitor, către guverne și politicieni: nu mai manipulați ce e mai rău în natura umană pentru a vă consolida puterea, pentru că astfel mutilați generația care vine. N‑au ascultat. De ce ar fi renunțat la o cale sigură către putere? Platformelor de social media le‑am spus: „Modelul vostru de afaceri a dezbinat societățile și a slăbit democrațiile. Personalizarea presupune că realitatea mea este diferită de a ta și așa putem avea fiecare propria realitate. Însă toate aceste realități trebuie să poată coexista în sfera publică. Nu ne puteți dezbina până într‑acolo încât să nu mai putem cădea de acord asupra faptelor.” N‑au ascultat, iar astăzi ne este tuturor mai rău. Jurnaliștilor și activiștilor le‑am cerut să reziste până la capăt, să-și păstreze direcția, așa cum și noi am făcut‑o – cu mari sacrificii.
În ce mă privește, am momente de zbucium. Pentru că am refuzat să‑mi abandonez meseria, mi‑am pierdut dreptul de a călători. Nu‑mi pot planifica viața pentru că mai am șapte dosare penale care m‑ar putea trimite la închisoare pentru tot restul vieții. Dar refuz să trăiesc într‑o astfel de lume. Cer ceva mai bun. Toți merităm ceva mai bun. În discursul meu de acceptare a Premiului Nobel am vorbit despre o apărare om‑la‑om a democrațiilor noastre – a libertății noastre, a egalității. Am încercat să detaliez totul în această carte: cum faptul de a riposta urcă de la nivel personal la nivel politic, de la valori individuale la o piramidă de acțiune colectivă.
Există soluții: pe termen lung, cel mai important lucru e educația, așa că începeți chiar acum; pe termen mediu, e vorba despre legislație și despre politici pentru restabilirea statului de drept în lumea virtuală – pentru a crea o viziune pentru internet care să ne unească, nu să ne dezbine. Pe termen scurt, acum, e vorba doar despre noi: să colaborăm, să colaborăm, să colaborăm. Iar asta începe cu încrederea. Nu ne va fi ușor. Veți simți impulsul de a abandona, de a vă băga capul în nisip, dar, dacă veți face asta, veți pune umărul la distrugerea lumii noastre, la manipularea copiilor voștri, la distrugerea valorilor lor și la pârjolirea lumii în care trăim.
Momentul pe care‑l traversăm e unul existențial. De câte ori am vrut să abandonez, eseul lui Twink m‑a trezit la realitate. Era pe moarte și tot a ales să lupte: pentru mine, pentru filipinezi, pentru binele general. Nu avem voie să ne plângem de milă. E momentul să facem ceva.
Cred în voi.
Cred în noi.
* Grand Old Party, denumire sub care este cunoscut Partidul Republican din Statele Unite. (N. tr.)
** Lider politic cambodgian care în perioada 1976–1979 a condus, ca premier, regimul totalitar comunist al Khmerilor Roșii. Sub conducerea lui Pol Pot, Khmerii Roșii au provocat, prin reforme sociale și agricole radicale – evacuări forțate ale orașelor, muncă forțată, înfometare, boală, tortură și execuții – moartea a milioane de oameni, conform estimărilor internaționale. (N. tr.)
Fotografie principală de Denniz Futalan, via Pexels.
