La sfârșitului lui 2019, scriitoarea și antropologa Raluca Nagy se mută în Vietnam, unde criza sanitară mondială și alegerile proprii o vor ține aproape doi ani. De aici se nasc textele din Despre memoriile femeii și alți dragoni. Prin scriitura ei Nagy te imersează într-un spațiu cultural nou, plin de contexte și situații necunoscute, care ajung să scoată la iveală tot felul de descoperiri personale și universale. Un text din această carte a fost publicat, într-o primă varintă pe Scena9 și se uită la relația scriitoarei cu Vasilică, o șopârlă gecko.
Raluca Nagy s-a născut la Cluj-Napoca în1979 și este antropologă şi scriitoare. Din 2005, a publicat texte de popularizare a antropologiei, eseuri și povestiri în majoritatea revistelor culturale din România (inculusiv la noi) și în mai multe volume colective.
Un cal într-o mare de lebede (Editura Nemira, 2018), primul său roman, a obţinut premiile pentru debut „Sofia Nădejde“ şi „Observator cultural“ și a fost nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry, Franța. (Poți citi un fragment aici.)
Citește mai jos prologul volumului Despre memoriile femeii și alți dragoni.
Prolog
Dragă Dragon,
Azi e ziua ta. Am vorbit puțin, de dimineață, ți-am urat „La mulți ani!“ și mi-ai spus, surprins, că uitaseși, apoi că trebuie să fugi la școală. Am încercat să fug și eu undeva, dar din propriul cap nu prea ai unde. M-am apucat de curățenie, dintr-aia cu spălat cuptorul (pe care îl folosesc o dată pe lună). Cât poți freca la un cuptor? Până la urmă, a trebuit să mă confrunt exact cu ceea ce încerc de atâtea luni să evit cu disperare.
De la sfârșitul verii lui 2021, când ne-am văzut ultima dată, am abandonat textul ăsta și am revenit la el de mai multe ori. Poate pentru că lumea, așa cum e ea azi, nu prea e un loc generator de optimism. Sau această a treia carte mă face să-mi fie groază de procesul ăsta, ca de fiecare dată când scriu, de faptul că voi zgândări o rană cicatrizată până sângerează iar. Deși nu este un volum trist, mă întoarce pe dos.
Poate toate astea sunt din cauza felului în care ne-am despărțit sau, mai precis, a celui în care m-am despărțit eu de tine și de țara ta: abrupt. Mă forțez din răsputeri ca acel context să nu-mi umbrească cei doi ani minunați. Nu-mi propusesem să plec, așa s-a întâmplat, și poate de-asta am rămas cu senzația că sunt blocată undeva în spațiu-și-timp. Există, îl simt, trece pe lângă mine cu o viteză uluitoare, viața (mea) merge înainte, dar îmi dau seama că este învăluită de o vrajă.
Uneori am impresia că sunt suspendată în imponderabil. Altfel, cum aș putea simți Japonia mea atât de departe, de străină, în așa măsură încât nici nu-i pot vorbi limba, pe care o știu? Pricep ce-mi spun oamenii din jurul meu, deschid gura, dar cuvintele nu ies. M-au liniștit apropiații, să nu-mi fac griji, limbile se uită, mai ales dacă nu le folosești. Dar cred că e vorba de altceva, pentru că situația nu s-a ameliorat, nici nu pare că se va ameliora, dimpotrivă. Japoneza mea ruginise oricum de la an la an, au trecut aproape doi de data aceasta. O abandonez, săraca, după o frază. Ceva ce nu îmi este deloc caracteristic, pe vremuri aș fi murit cu ea de gât, m-aș fi luptat cu neuronii până făceau niște șpagate Comăneci și îmi ieșea ce voiam să întreb. Dar, de data asta, pur și simplu nu-mi pasă.
Mi-e cu atât mai greu cu cât n-am crezut că voi trăi vreodată așa ceva. Până să ajung în Vietnam, mi se părea că nimic de pe Planeta asta nu se apropie măcar de Japonia. Acum, iată-mă într-un fel de exil pe insula cea mai nordică a arhipelagului nipon, Hokkaido. Nu mă înțelege greșit, iubesc în continuare viața mea aici, dar mă simt ca cineva într-o relație nouă, cu lucruri nerezolvate din cea anterioară.
Acum are sens de ce, după fiecare misiune, diplomații sunt trimiși cel puțin un an înapoi la bază. Mi se pare că aveam nevoie de o vreme în care să pot procesa Vietnamul, înainte să mă reîntorc în Japonia. Sau să diger Anglia, înainte să ajung în Vietnam. Sau Belgia, înainte de Anglia. Așa, de fiecare dată rămâne ceva, care se rostogolește ca un bulgăre, se tot amplifică. Cartea asta este, de fapt, chiar despre cea mai recentă poveste neîncheiată, pe care nu știu dacă voi reuși să o „rezolv“ scriind.
Cotidianul meu pare trăit de o sosie, de versiunea mea somnam- bulă. Din mijlocul celor 50 de centimetri de zăpadă căzuți din cer într-o singură noapte la Sapporo, unde locuiesc acum, Vietnamul pare un-vis-după-care-am-fost-alungați-din-Paradis. Senzația s-a acutizat, poate și pentru că, printr-un mister al tehnologiei, am pierdut aproape toate pozele pe care le-am făcut acolo. Poate că așa trebuia, viselor nu le poți face poze.
În timp ce-ți făceam ție cu mâna din taxiul care ne ducea pentru ultima oară spre aeroportul din Saigon, nu știam că spun la revedere unei lumi față de care dorul mă va împietri. Eu plâng sistematic, așa, ca un fel de igienă, dar mi-a luat nouă luni să pot plânge cu adevărat după ce am plecat. Cred că povestea cu Adam și Eva (deși nu sunt convinsă că tu ai învățat-o la școală) nu e un mit, fix așa a fost atunci când oamenii au simțit nevoia, naiba știe de ce, să treacă de Tropice. După acel paradis unde viața pare ușoară și fără griji, ca o copilărie infinită, doar așa te poți simți când pleci: alungat, înfrigurat, împietrit.
Suntem o specie tropicală, am trăit în tipul ăsta de climă cea mai mare parte din istoria evoluției noastre. Știu că faptul că a plecat de la Tropice a schimbat mentalul omului fiindcă am simțit asta pe pielea mea, la propriu – cum te transformă frigul, de la cum trebuie să te îmbraci ca să-l gestionezi, cu straturi peste straturi, de atât de multe feluri, de haine, încălțări, hrăniri, frici, doar ca să supraviețuiești, până la cum ți se paradesc oasele și pielea, derutate și bruscate după acel hot yoga natural și continuu al climei tropicale; nu degeaba mulți expați care s-au mutat la pensie în Vietnam îmi ziceau că parcă au cu 20 de ani în minus. În cartea sa Stay True – A Memoir (2022, Editura Doubleday), americanul de origine taiwaneză Hua Hsu de- scrie asta foarte frumos: ,,My parents grew younger in Taiwan; the humidity and food turned them into different people“. Și eu întinerisem cu vreo două decenii, crescusem într-un alt om. Soarele, lumina, endorfinele, cafeaua și fructele mă făceau fericită, nu-mi trebuia nimic. Între timp am recuperat toți anii, pârâi din încheieturi fizice și mentale, am nevoie de atâtea chestii doar ca să pot supraviețui, să mă mișc prin viață.
Am simțit și cum, odată cu trecerea peste Tropic, mentalul s-a mutat de la trăitul în prezent, aici și acum, la presiunea necruțătoare a viitorului, a planificării, o chestie care te ține mereu pe punctul de a fi depășit de situație. Bine, ești obosit oricum pentru simplul fapt că faci homeostaza aia mult mai greu, și asta îți omoară energia.
Cum mai poți să accepți un cotidian care îți mănâncă sufletul, când ai văzut cum e să nu?
Dar să o luăm cu începutul, despre care tu știi mai puțin, pentru că ai asistat doar la sfârșit.
