Ninon e o tânără îndrăgostită de Gino, un băiat care-și câștigă traiul vânzând haine la tarabă în piață. Cei doi urmează să se căsătorească. Nuntă însă e marcată de o tragedite, Ninon suferă de SIDA și potrivit medicilor, mai poate spera la cel mult trei ani de viață.
Povestea celor doi stă la baza unui roman excepțional despre durere sfâșietoare și despre speranță, Către Nuntă, scris de John Berger în 1995 și tradus în română de Ioana Văcărescu pentru editura Vellant, unde va apărea în această lună în colecția Endorfiction.
Uite ce spune traducătoarea despre carte:
„Berger a scris o carte despre o moarte inevitabilă, însă fără deznădejde. Despre răul pe care și-l fac oamenii unii altora, însă fără încrâncenare. Despre iubire și familie, însă fără vreun strop de patetism. O carte care ne (re)dă încrederea în omenire, însă fără să ne arunce în capcana optimismului orb. A scris o carte al cărei narator chiar este orb, dar vede aproape totul.
Iar scenele pe care le-am văzut prin ochii lui orbi au să rămână cu mine multă vreme: bătrâna care cerșește un pachet de biscuiți, conversația purtată de tată cu un cioban, pe un drum de munte, inventându-și o limbă comună și cuprinzând toată înțelepciunea omenirii, mama care merge la coafor, ca să arate bine și, astfel, fiica ei să aibă o grijă mai puțin. Și, cel mai important, scena ospățului de nuntă, care ar putea fi, la fel de bine, scena creării lumii. Și a sfârșitului lumii.
Lucrând la Către nuntă, am simțit la fiecare pas că Berger ascunde în proza din romanul ăsta multă poezie și că, printre rândurile aparent simple, dezleagă misterul vieții și al morții, al iubirii. Nu pot decât să sper că am reușit să pun pe hârtie, traducând, cheia pe care ne-o oferă și la care putem reveni, iar și iar, ca la un refren obsedant. Sau ca la o rugăciune.”
Romancier, poet, eseist, dramaturg şi critic, John Berger a fost unul dintre cei mai influenți autori ai ultimilor cincizeci de ani. Născut în 1926, la Londra, și-a început cariera ca pictor, expunând într-o serie de galerii londoneze, ca apoi ca apoi să se reorienteze către critica de artă. Eseul său de teorie a artei Ways of Seeing (Feluri de a vedea, Vellant, 2018), care a însoțit seria de televiziune omonimă de mare succes difuzată de BBC în 1972, a intrat în bibliografia universitară esențială, fiind socotit printre cele mai inovatoare scrieri despre artă publicate vreodată. Romanul său G. (Vellant, 2022), un portret plin de compasiune al Europei dinainte de izbucnirea Primului Război Mondial, a câștigat Premiul Booker în 1972. În ultima parte a vieții a publicat eseuri având ca subiect fotografia, arta, politica și memoria, dar și povestiri în The Threepenny Review și The New Yorker. Romanul său From A to X a fost inclus pe lista lungă a nominalizărilor la Premiul Booker în 2008. S-a stins din viață pe 2 ianuarie 2017, în Franța, unde se stabilise din 1974.
Citește mai jos în avanpremieră un fragment din romanul său Către nuntă.
Către nuntă
Mi-a povestit Marella că doctorul Gastaldi nu fusese chiar rău când mersese la el cu un genunchi umflat. Eu m-am dus fiindcă nu-mi mai trecea herpesul de la gură. Mi-a dat niște alifie și a zis c-ar vrea să-mi facă niște analize de sânge. Pe tăblia biroului său era o pictură în relief ce înfățișa niște cămile și piramidele. A scos dintr-un buzunar al vestei o lupă cu care mi-a studiat unghiile. Vi le roadeți? m-a întrebat. Nu i-am răspuns, vedea și singur.
O să se vindece curând, mi-a spus dr. Gastaldi, băgând în buzunar cele zece mii.
*
La est de Torino, unde drumul urmează malul sudic al râului Pad, cineva a scris numele RITA cu vopsea albă, pe un perete înalt, din cărămidă. Jumătate de kilometru mai departe, numele apare iarăși, scris de data asta pe peretele fără ferestre al unei case. A treia oară, cuvântul RITA e pe jos, pe asfaltul dintr-o parcare. Multe locuri poartă nume de oameni. Numele se schimbă odată cu frământările istorice. Drumul pe care e scris numele Ritei va fi mereu drumul Ritei pentru omul îndrăgostit de ea, cel care a ieșit într-o noapte – un pic beat, sau un pic disperat, cum se întâmplă să fii atunci când ești îndrăgostit de Rita – cu o pensulă, o șurubelniță pătată cu alb pe mâner și o cutie de vopsea albă.
Dr. Gastaldi ține ușa deschisă și mă invită să iau loc. Apoi se așază în spatele biroului – de unde vede piramidele și cămilele așa cum trebuie, nu cu susul în jos – și, cu ochelarii pe nas, frunzărește niște hârtii ca și cum ar căuta un număr de telefon. Arată de parcă a avut o noapte grea.
Te aștept de câteva zile, zice.
Dar mi-a dispărut buba, îi spun.
Mă tem că trebuie să mergi la spital să mai faci câteva analize.
Îmi ating buza cu degetul și insist: Mi-a trecut, domnule doctor. Nu mai contează.
Mă tem că nu doar buza e problema. Dr. Gastaldi tot mai mormăie, căutând prin hârtii. Apoi ridică privirea spre mine și, în spatele ochelarilor, ochii lui sunt asemenea unor prune tăiate pe din două, și spune: Draga mea, analizele tale au fost un șoc, dar sunt obligat să-ți spun adevărul. Știi ce înseamnă să fii seropozitiv? HIV.
Nu m-am născut nici eu ieri.
Mă tem că asta indică analizele. Te-ai drogat vreodată? Cu injectabile?
Dumneavoastră v-ați masturbat vreodată, domnule doctor?
Știu că este un șoc cumplit.
Nu înțeleg ce vreți să spuneți.
Ai fost contaminată cu HIV.
E o greșeală. Probabil au încurcat fiolele cu sânge.
Mă tem că asta-i puțin probabil.
Bineînțeles că le-au încurcat. Trebuie să refaceți analizele. Mai apar și greșeli. Mereu apar greșeli.
Mă uit la piramidele cu susul în jos. Papa, mă auzi? Am douăzeci și trei de ani și o să mor.
Când trece Padul la San Sebastiano, unde râul e deja mai lat decât lungimea unui sat, impiegatul conduce încet, cu o singură mână pe ghidon. Nu e nicio mașină în fața lui.
Îi dau telefon Marellei și o rog să treacă pe la mine. Simt nevoia să vorbesc cu cineva. Îi spun ce s-a întâmplat. Isuse! zice ea.
*
După ce a trecut podul, impiegatul se oprește, lasă picioarele jos și ridică privirea spre cer, cu brațele atârnându-i moi pe lângă corp.
În dimineața asta, când m-am trezit, uitasem. Pentru câteva clipe. Pentru câteva clipe, am uitat. Nu mai știam. Doamne, Dumnezeule.
Impiegatul își încleștează mâinile pe ghidon, ambalează motorul și bagă într-a-ntâia.
Am întâlnire cu Gino în Verona și n-o să mă duc. Nu. Nici gând.
Impiegatul a dispărut în spatele unui dâmb cu stufăriș, acum merge repede, ca și cum s-ar fi răzgândit în legătură cu ceva.
Uite, Marella, uite ce zice Gino într-o scrisoare care a ajuns azi-dimineață: Port tricoul cu Vialli, scrie, fiindcă mi-ai zis că e fotbalistul tău preferat. Vrei să mergem marți la mare? Te văd întruna, Ninon. Îmi așez taraba în Piazza Marconi și te văd departe, în mulțime. Eu sunt în Parma și tu ești în Modena, și te văd de patru-cinci ori pe zi. Îți recunosc cotul și felul în care îți treci brațul prin baiera genții albe și rochia din mătase creponată chinezească, cea cu flăcări portocalii pe șoldul stâng. Te văd pentru că mi-ai intrat pe sub piele. Ieri, duminică, am vândut patruzeci și trei de cămăși Ricci. O zi bună. Profit de vreun milion și jumătate. O lună întreagă de vară ca asta, mi-am zis, și-o să mergem, eu și Ninon, să luăm bilete spre Paris. Te iubesc. Gino. Am rupt scrisoarea, Marella, am aruncat-o în toaletă și-am tras apa. N-a dispărut din prima. Hârtia a plutit.
Drumul trece printre două ferme mari, fiecare cu gardul ei, cu intrarea ei și cu clădirile ei pătrățoase. În afara orașelor, toate așezările de pe câmpia aceasta sunt construite în formă pătrată, ca să poată ține piept spațiului nesfârșit, care face ca totul să pară minuscul. După ce trec impiegatul și motocicleta lui, în cele două ferme mari domnește liniștea.
Sunt pe o targă cu rotile, Papa, și oamenii ăștia mă poartă de-a lungul unui coridor, doi bărbați îmbrăcați în alb, care se gândesc la altceva, nu la mine. Unde mă duceți? îi întreb. Pe Secția de Endocrinologie, îmi răspunde amabil unul dintre ei. Nu înțeleg. E un detaliu, oricum, și tot pe o targă ca asta, cu roți care se învârt în toate direcțiile, o să fiu scoasă de aici.
În satul Crescentino, un alai funerar înaintează, unduit, dinspre biserică, iar impiegatul este obligat să meargă în urma lui, în ritmul lent al ultimului rând de îndoliați, bărbați cu pălării pe cap, care pășesc cu capetele plecate.
Mă sună Marella. Nu mai plânge, așa că nu mai plâng nici eu. Hai să nu-i zicem SIDA, îmi spune, între noi două, doar între noi două, hai să-i zicem STELLA.
Nu există ascunziș mai bun decât spațiile netede. Pe câmpia pe care merge acum impiegatul, omul nu știe de cruzimea de azi-noapte până în clipa în care se împiedică de cadavru.
Marella, am mai primit o scrisoare de la Gino: Ninon, zice, Ninon, nu înțeleg nimic. Îmi tragi clapa. Îmi dai înapoi inelul cu țestoasă. Mi-l lași în cutia de scrisori fără un cuvânt. Bați drumul până la Cremona și nu stai să ne și vedem. Nici măcar nu știu când o să primești scrisoarea asta. Dar o să te găsesc și o să te iubesc. Într-o dimineață, oriunde ai fi, ai să te trezești și ai să vezi în fața casei Mercedesul meu, cu VESTITI SCIC1 scris pe laterale. Și în dimineața aia, ai face bine să te întorci în pat. NINON + GINO = AMORE.
Pe asta nu o rup. Îi răspund cu o carte poștală pe care o pun într-un plic. Pe cartea poștală îi scriu lui Gino că trebuie să-și facă analizele, să afle dacă e seropozitiv. Despre mine nu spun nimic, pentru că nu e nimic de zis. E evident. Pe cartea poștală e Vialli, marcând.
Impiegatul trece acum prin niște câmpuri de orez care se întind până la orizont și sclipesc ca o sută de oglinzi inegale. Pe suprafața lor este un filigran verzui, alcătuit din lăstarii recoltei timpurii de orez. Orezăriile făceau parte din visul lui Cavour ca Italia să ajungă o țară bogată. Pentru câmpuri a fost construit un canal. Aici, în 1870, a fost cules și uscat, apoi pus în saci, primul orez italienesc lung, neted, lăptos, catifelat, care ți se topește în gură ca niciun altul.
Nu am nimic. Tot, tot, tot, tot, tot ce am avut mi-a fost luat.
*
Pe suprafața nemișcată a apei nu se clintește nimic. Oglinzile inegale reflectă lumina izvorâtă din cer. Nu sunt culori, nu sunt nori. Doar impiegatul, pe motocicleta lui, este în mișcare. Înaintează foarte repede.
Darul de a mă oferi pe mine însămi mi-a fost luat. Dacă mă ofer pe mine, ofer moarte. De-a pururi, până în ziua în care o să mor. Când merg pe stradă și se uită ragazzi după mine, îmi aduc aminte că în tot timpul ăsta eu sunt moartea. Apropie-te suficient de mult de mine, o dată, de două ori sau de o sută de ori și, dacă te iubesc, ai să mori. Nu și dacă folosești prezervativ, așa se zice. Cu prezervativ, între tine și moartea ta e un strat de latex, e latex între tine și mine. Singurătatea latexului. Singurătatea latexului de-acum și pentru totdeauna. Nu mai pot exista atingeri.
Traversează întinderea de apă argintie, de-abia reducând viteza când ia curbele, mișcându-se asemenea mercurului, rareori drept de spinare, adesea înclinat de parcă ar asculta pământul, întâi pe o parte, apoi pe cealaltă, aplecându-se să asculte cu milă.
Fotografie principală preluată via Pexels.
