17 ani, atât a a practicat Walter Bonatti alpinismul de performanță. În acești ani a avut expediții de la Grand Capucin până la Pilierul Central din Mont Blanc, Grandes Jorasses și Matterhorn, a ajuns pe K2, Gasherbrum IV, Rondoy Nord și vârfurile din Patagonia.
Născut în 1930 la Bergamo, Bonatti s‑a dedicat alpinismului extrem de tânăr şi la 19 ani deja a escaladat o succesiune de munţi dificili, fiind considerat de mulţi cel mai important alpinist italian al vremii. În 1954 a contribuit la succesul echipei ţării sale la escaladarea în premieră a vârfului K2, cel de‑al doilea optmiar (un vârf de peste 8.000 de metri) al lumii. În 1965, la 35 de ani a realizat o ascensiune solitară pe timp de iarnă pe faţa nordică a Matterhornului, după care a decis să abandoneze alpinismul.
Într-o perioadă de mari schimbări pentru alpinism, Bonatti a rămas un apărător al alpinismului practicat fără suport logistic şi tehnologic artificial. A colaborat cu reportaje la revista Epoca şi a călătorit ca explorator în cele mai sălbatice şi îndepărtate colţuri ale lumii. A fost medaliat în repetate rânduri de guvernele Italiei şi Franţei şi a primit diverse trofee în Germania şi SUA. Este autorul mai multor bestsellere de alpinism şi aventuri. A murit în 2011 la Roma.
Cartea sa de memorii, Munții din viața mea, fost tradusă în română de Mihai Tănase și publicată la editura Polirom. Citește mai jos un fragment din ea.
Ideea de a escalada iarna fețele nordice ale vârfurilor din Lavaredo are legătură, într‑un fel, cu ziua în care m‑am prezentat în fața comisiei de recrutare.
Am să‑mi amintesc întotdeauna că, după ce am trecut așa‑numitele probe de aptitudine și după ce mi‑am exprimat dorința de a face serviciul militar la vânătorii de munte, am fost repartizat – incredibil verdict – la detașamentul motorizat de la Cecchignola. De fiecare dată când mă gândesc la asta, mă umflă râsul, dar pe moment nu a fost deloc cazul. M‑am răzvrătit chiar, în așa fel încât curând m‑am aflat din nou printre munții mei, în regimentul VI de vânători de munte, și în plus cu misiuni speciale, datorită cărora îmi petreceam cea mai mare parte a timpului cățărându‑mă. Au fost pentru mine cincisprezece luni extraordinare, una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea.
Nu există sector al Alpilor pe teritoriul italian pe care să nu‑l fi vizitat pe atunci. Cursurile de alpinism se succedau și mă plimbau din Dolomiți până în Alpii tirolezi și din masivul Ortles până în Mont Blanc. Antrenamentul intensiv pe care‑l făceam a schimbat pentru mine sensul cuvântului „imposibil”, aplicat în mod natural dificultăților alpine.
Într‑o zi, pe la jumătatea lui septembrie 1952, împreună cu un prieten, locotenentul de vânători de munte Oscar Bucciarelli, m‑am dus la baza piscurilor din Lavaredo cu intenția de a face traseul clasic Comici‑Dimai de pe fața nordică a lui Cima Grande. Dar în acea zi tovarășul meu nu se simțea prea bine și, după ce am urcat vreo optzeci de metri, am coborât în rapel. Câteva ore mai târziu, am hotărât să escaladăm Spigolo Giallo de pe Cima Piccola, un itinerariu cu adevărat splendid. Dar, în tot timpul care a precedat această alegere, am hoinărit prin grohotișurile de la baza fețelor nordice, uitându‑ne mereu în sus, fascinați de atâta verticalitate. Și astfel, între admirație și visare, s‑a ivit inspirația. M‑am decis să revin în scurt timp ca să mă măsor cu acei giganți, într‑o manieră demnă de acel peisaj auster: adică în plină iarnă, când pereții nordici nu primesc nici cea mai mică rază de soare și când acolo nu domnesc decât gerul și solitudinea. Iată cum se poate naște o nouă concepție asupra „imposibilului”.
Am fost eliberat din armată și iarna a sosit, cu foarte multă ninsoare la început și foarte geroasă apoi. În afara duminicilor, pe care le petreceam regulat pe munte indiferent de vreme, toate celelalte zile erau pentru mine lipsite de sens, făcute din aceleași lucruri care se repetau în același fel, într‑un mediu imuabil. Cum să duci o viață atât de banală și de tristă? Și când te gândești că majoritatea oamenilor sunt obligați astăzi să trăiască astfel. Dar, și mai grav, cei care fac această alegere se trezesc mai apoi că sunt victimele ei.
În ceea mă privește, în orice caz, hotărâsem deja că viața mea va arăta altfel. Până atunci – un pic din pasiune și un pic din revoltă –, mă gândeam tot mai des la fețele nordice ale vârfurilor din Lavaredo.
Antrenamentul pregătitor pentru tentativa mea s‑a desfășurat într‑un mod cu totul aparte. În fiecare sâmbătă seara, fără excepție, mă duceam cu un prieten la baza vreunui perete dificil de pe Grigna, pentru a‑l putea escalada în zorii zilei următoare, după o noapte petrecută sub cerul liber.
În opinia mea, nu exista metodă mai bună decât aceasta pentru a te măsura cu gerul și cu dificultățile reale ale muntelui și pentru a‑ți testa limitele păstrând o marjă de siguranță. Pentru a ne atinge țelul, ne impuneam, bivuac după bivuac, o reducere progresivă a echipamentului, alegând în același timp locuri din ce în ce mai neprimitoare și expuse intemperiilor. Bineînțeles, cu termometrul în mână, controlam variațiile de temperatură, ținând cont totodată de fiecare dintre reacțiile noastre la frig. La sfârșit, fără să ne fi expus vreunui pericol, acumulaserăm o experiență prețioasă.
Chiar de la primul antrenament, am întâlnit doi prieteni care, curioasă coincidență, începeau și ei un antrenament de acest tip în perspectiva unei întreprinderi hibernale. Unul dintre ei, originar din Lecco, era Carlo Mauri, care se bucura deja de un oarecare prestigiu în mica lume de pe Grigna și cu care aveam să realizez mai apoi alte ascensiuni, inclusiv în afara Europei. Eram prieteni buni și foști camarazi de regiment. În timpul serviciului militar făcuserăm împreună, în peretele Pomagagnon care domină Cortina, niște manevre dificile și aventuroase în cursul cărora fuseserăm puși în fruntea unei patrule de asalt care trebuia să cucerească o cotă strategică. Dar, pentru a reveni la Grigna, după această întâlnire neașteptată am hotărât să ne revedem în seara următoarei sâmbete și am luat obiceiul să ne întâlnim toți patru la fiecare sfârșit de săptămână.
După antrenamentul intensiv al celor două echipe, m‑am hotărât să înfrunt cu partenerul meu pilierul Tofana di Rozes ca repetiție generală. Acest perete era considerat unul dintre cei mai dificili din Dolomiți și, fiind orientat spre sud, putea să constituie o bună încercare înainte de ascensiunea mai dificilă pe fețele nordice ale vârfurilor din Lavaredo.
Astfel, în dimineața zilei de 8 februarie 1953, am început ascensiunea.
Rucsacurile foarte grele și hainele de puf pe care le purtam (le confecționaserăm noi înșine) ne împiedicau mult mișcările. Cu toate acestea, seara, când ne‑am instalat pentru bivuac, ajunseserăm deja la marile surplombe negre situate cam pe la jumătatea peretelui. Noaptea a fost calmă și glacială, dar în zori vremea s‑a schimbat și a început să ningă. A urmat o dificilă retragere în rapel.
Escalada de pe Tofana se soldase cu un eșec, dar experiența pe care am acumulat‑o acolo avea să fie prețioasă pentru noi. De exemplu, am înțeles că puteam reduce considerabil greutatea rucsacurilor luând cu noi mai puțină mâncare și mai puține haine: o pufoaică era suficientă în locul unui combinezon integral. (…)
Apoi începe lupta contra somnului, cu atât mai dificilă cu cât în ultimele zile a trebuit să fim mereu în stare de veghe. A adormi ar însemna să înghețăm sau cel puțin să ne lăsăm cu totul pe corzi, adică să smulgem ancorajul și să sfârșim jos după o cădere de trei sute de metri. Ne impunem deci să vorbim întruna, despre orice, să cântăm la nevoie, doar să rămânem treji. Dar, orice am face, ne surprindem nu o dată divagând cu ochii deschiși. Mauri, de exemplu, mă zgâlțâie de îndată ce‑și dă seama că vorbesc ciudat despre Madesimo, amestecându‑mi vorbele cu refrenul unui cântec de drumeție. La rândul meu, puțin mai târziu, îl apuc de braț când o ia razna și el cu o frază incoerentă însoțită de o mișcare bruscă. Pur și simplu avusese impresia că placa de zăpadă de dedesubt, luminată de razele lunii, se apropiase atât de mult, încât puteam să ne instalăm pe ea și să ne lungim.
