Sfârșitul lumii e un tren, de Daniela Rațiu, spune povestea emoționantă și șocantă a unei foamete despre care istoria românească nu s-a grăbit să vorbească. E o poveste despre disperare, dar și despre dârzenia umană în fața celor mai crunte adversități. Romanul are în centru o familie cu cinci copii din Moldova, în perioada unei foamete extremă, provocată de secetă și de ocupația sovietică. Sursele documentare pentru această carte sunt, după cum spune autoarea în nota de la finalul volumului, poveștile mamei și mătușii sale care au trecut prin foamete, dar și alte surse istorice.
Daniela Rațiu s-a născut la Brașov în 1968 și a studiat jurnalismul și dreptul la Timișoara. Ca jurnalistă a scris la Ziua de Vest, Evenimentul Zilei - Ediția de Vest, Ziare.com sau Adevărul. Acum o găsești și pe Sunmedia.ro. A debutat cu volumul de poezie Ciorap cu firul dus în 2005, iar în același an a publicat și romanul Ochelari de damă. Urmează romanele In Vitro (2007), Măcelarul îi citea pe ruși (20016) sau Ultimul an cu Ceaușescu (2022). Rațiu a realizat și eseuri video pe care le găsești pe pagina ei de YouTube.
Poți citi aici un fragment din ultimul ei volum Sfârșitul lumii e un tren. Pe 28 martie va avea loc un eveniment de lansare a cărții la Sibiu.
În mijlocul uliței, hoitul unui soldat. Va fi mâncat. Roiuri de muște se așază pe fața lui. I-au acoperit gura albă, uscată, buzele crăpate și însângerate, ochii deschiși. O privire nedumerită. Ultima privire. Va fi mâncat de semenii lui. Mai târziu însă, atunci înserarea se va amesteca cu noaptea. Arșița a uscat tot. De doi ani și mai bine nu a mai plouat. Nu latră niciun câine. Nu e nicio urmaă de câine în satul acesta. Au fost mâncați de oameni. Care n-au fost mâncați, au fugit. Se ascund prin pădurile din împrejurimi. Atacă. Câinii îi atacă pe oameni. Oamenii îi atacă pe câini. Pădurile sunt departe de sat, e greu să ajungi până acolo, să te ascunzi de urgia dogoritoare. Căldura te înnebunește. Îți poți da duhul pe drum, să devii un hoit. Un hoit înseamnă carne, hrană, la îndemână. Un hoit nu mai e om sau câine. Sau pisică. Un hoit se poate mânca. Mintea e îngălată de foametea care a pus stăpânire pe toate ținuturile astea, de aci și până dincolo de Prut, dincolo de Siret. Supraviețuirea ocupă și ultimul gând. Mintea a devenit un hoit. Difuză, la limita dintre animal și om. Mintea e animal. Foametea e atotputernică aici și până departe hăt, foarte departe. Moldova de aici, iar peste Prut, Basarabia, și mai departe, Ucraina. Și mai departe. Departe. Până-n Siberia, la capătul lumii.
Hoitul va fi mâncat. Uniforma militară e jegoasă, prăfuită. Duhnește a transpirație și a sânge. Bâzâitul muștelor. I-au acoperit fața. Nările. Urechile. De aici, de la nivelul capului acoperit de muște, ulița se întinde până spre capătul satului și departe se vede cerul roșu. Soarele asfințește. Niciun zgomot în tot satul. În liniștea asta nefirească, tremurul celor care vor târî hoitul de cum se va lăsa întunericul. Îl vor târî prin colbul uliței, printre pietre. Vor lua și arma, și ranița. Îl vor târî pe neînturnat. Soarele a asfințit. Înserarea a cuprins tot satul. Contururile lucrurilor se întunecă. Case, uluci, copaci, oameni. Se aud pași apropiindu-se. Muștele s-au făcut una cu hoitul. Bâzâitul lor e tot mai stins. Mâinile apucă ranița și arma. Alte mâini trag de picioarele hoitului. Corpul e tras prin mijlocul uliței. Capul se lovește de pietre. Mâinile țin ranița și trag de armă prin colb. N-are vlagă să o pună pe umăr, soldățește. Țac-țac-țac, zgomotul pe care îl face arma trasă printre pietre. Țipătul unei păsări. Ascuțit. Țipătul însoțește grupul celor trei bărbați care trag hoitul după ei. Bărbatul care trage arma în urma mortului se uită pe sus de parcă ar putea descoperi unde o fi pasărea care țipă în întunericul care s-a lăsat peste sat. Se împiedică de capul soldatului și se prăvălește cu ranița și cu arma peste hoit. Nimeni nu spune nimic. Ceilalți doi întorc privirea și-l văd pe bărbat prăvălit cu totul peste capul mortului, peste trupul fără suflare. Trupul soldatului e înțepenit în ghearele morții. Se opresc.
— Hai. Ridică-te.
Bărbatul e lungit peste trupul rece al mortului. Miros de sânge. Sânge vâscos pe fața soldatului. Gustul sângelui și al pielii. Sărat și împuțit. Se ridică. Se șterge cu mâneca peste față. Pornesc din loc trăgând corpul. Capul zdrelit lasă dâre de sânge în urma lor. Liniștea nopții. Toți simt un tremur difuz în stomac. Amețeală amestecată cu rău de stomac. Niciun cuvânt. Hoiturile se iau noaptea pentru că noaptea nu se văd ochii celuilalt. Noaptea nu se spun cuvinte. Hăcuirea e mecanică, în lipsa privirii. Nu se grăbesc, nu au putere să se grăbească. Nu s-ar grăbi oricum, știu că trag după ei corpul unui om mort. E ca un cortegiu. Mai e gândul ăsta conștient, o urmă din el, dar e. Se opresc din când în când. Își trag sufletul. E zăpușeală. Ascultă aerul nopții, dacă se aud zgomote, dacă se apropie careva. Mai pot trece soldați, mai pot trece ruși.
Fotografie principală realizată de Plato Terentev și preluată via Pexels.
