Născută în Franța, jurnalista Sonia Devillers reconstituie povestea familiei Deleanu, a cărei descendentă este. La începutul anilor ’70 familia Deleanu, fostă Greenberg, pleacă din România pentru a se stabili în Franța. Nu emigrează însă, ci, la fel ca altor evrei, li se acordă vize de ieșire din țară în urma unui troc în care statul român primea la schimb, după caz, animale domestice de rasă, instalații automatizate pentru ferme sau mașini-unelte moderne.
Deși după venirea la putere a lui Ceaușescu, afacerea e sistată temporar, lucrurile nu rămân mult timp așa și statul roman își reia obiceiul de a vinde bună parte din cetățenii de origine evreiască statului Israel. Asemenea unor mărfuri, aceștia vor fi evaluați și vânduți în străinătate pe valută forte – practic, exportați.
Exportaţii, prima carte a lui Devillers publicată în 2022 la Flammarion și tradusă în 2023 la editura Polirom se uită la această istorie, îmbinând destinul unei familii cu destinului unei populații și al unei țări.
„În 1940, România, pradă unei imense bulversări, a suferit cea mai cruntă dintre umilințe. Frumoasele provincii care îi fuseseră realipite la sfârșitul Primului Război Mondial i‑au fost smulse brutal în urma pactului germano‑sovietic. Aceste teritorii, populate în mare parte de evrei, urmau așadar să treacă în mâinile rușilor. Și asta nu li se putea ierta evreilor, considerați mai întâi niște paraziți, iar apoi trădători. Jidanii și comuniștii aveau să pactizeze, nu mai era nici un dubiu. Naționalismul exacerbat nu putea fi egalat decât de ura față de „iudeo‑bolșevism”. Națiunea părea amenințată de dezintegrare. Psihoza ajunsese la culme. În timpul retragerii din regiunile de est, armata română a jefuit și a ucis, în drumul său, nenumărați evrei. Defulare, răzbunare. Și lucrurile erau abia la început.
La București, regele Carol al II‑lea i‑a încredințat în cele din urmă, în septembrie 1940, puterea generalului Ion Antonescu, care, în schimb, l‑a alungat pe monarh. Antonescu l‑a instalat pe tron pe succesorul acestuia, un rege care nu avea nici măcar 20 de ani, și a instituit un regim totalitar antisemit. Astfel, România a intrat în război de partea lui Hitler. Evreii au suferit atunci o discriminare sălbatică: lipsiți de toate, alungați de pretutindeni. Dată afară de la liceul unde preda limba franceză, Gabriela nu a mai câștigat nici un ban. A învățat să coasă, dând apoi lecții de cusut pentru a supraviețui și, fără îndoială, pentru a nu se prăbuși. (…)
În schimb, Harry Greenberg s‑a pomenit dat afară din armată și obligat să facă munci de „utilitate publică”, precum curățarea străzilor Bucureștiului în timpul iernii. Zăpada întărită era adunată în metri cubi de gheață murdară și amenințătoare. Toate acestea sub privirea indiferentă a trecătorilor, chiar sub insultele lor. Pentru un bărbat de 35 de ani, ieșit cu grad din serviciul militar și având diplomă de inginer, munca s‑a dovedit a fi pe cât de umilitoare, pe atât de istovitoare. Trebuia să reziste ore întregi, la temperaturi extreme, cu o lopată de zăpadă în mână. Pentru a scăpa de această muncă, Harry ar fi trebuit să plătească taxe exorbitante. Altfel, risca pușcăria. În jurnalul său, Mihail Sebastian descrie convocările militare repetate, cozile nesfârșite și corvezile la care erau supuși bărbații evrei. El a fost supus acelorași tratamente ca și bunicul meu. Scriitorul enumeră de asemenea taxele, birurile și impozitele pe care evreii din capitală erau obligați să le achite. Zdrobiți de datorii, aceștia nu mai știau unde să găsească bani. Evreii au fost întotdeauna supuși la mai multe constrângeri decât „românii de sânge”.
În ceea ce privește Garda de Fier, aceasta a întreținut haosul care i‑a permis generalului Antonescu să răstoarne puterea. De aceea, legionarii i s‑au alăturat la guvernare. Răposatul Codreanu, „Căpitanul” executat pe vremea regelui, fusese ridicat la rangul de martir. În noiembrie 1940, gardiștii au cerut represalii. Noul lor lider a închis ochii. Pentru început, s‑au dezlănțuit în capitală. Două sute de echipe însetate de violență s‑au dezlănțuit în București, instaurând teroarea. Ținta lor erau evreii. Pentru a încununa această defulare sinistră, rămășițele pământești ale lui Codreanu au fost oficial exhumate și așezate într‑o criptă. S‑au organizat funeralii naționale. Jurnalista americană Rosie Waldeck, aflată în misiune în România, a participat la această ceremonie. Ea a evocat fastul, sumedenia de flori albe, procesiunea nesfârșită și toate puterile Axei prosternate și unite pentru ultima dată.
Cine din București putea să nu știe de această extravagantă punere în scenă a cultului fascist? Aș fi vrut să îi aud pe bunicii mei povestind despre acest eveniment. Ca să aflu o fărâmă, măcar o fărâmă din ceea ce au resimțit în fața unei asemenea demonstrații de forță, unei asemenea legitimări a furiei antisemite. În copilărie i‑am auzit vorbind câteodată despre Garda de Fier, despre rebeliunea legionară, despre ridicarea bunicului. Cuvintele erau însă plate. Cuvintele erau goale. Cuvintele erau rostite pe un ton detașat. Descriau o scenă fără nici o emoție. O anecdotă în plus. Nimic mai mult. Bunicii mei au trăit totul, au povestit aproape totul, însă e ca și cum nu ar fi simțit nimic. (…)
Pe 9 ianuarie 1941, exclamația „Evreul este un fel de scorpion: nu va înceta niciodată să te devoreze de viu, creștine!” figura pe prima pagină a ziarului Porunca Vremii, cotidianul de extremă dreaptă vândut în toate chioșcurile de ziare din București. În următoarea săptămână, Cuvântul, revistă condusă de cadre universitare, cerea „purificarea rasială a poporului român: o chestiune de viață și de moarte”. Demonizarea evreului, reprezentarea lui sub formă de parazit și, în plus, obsesia conspirației evreiești nu mai erau apanajul presei fasciste. De la încheierea alianței cu Germania nazistă, rezolvarea „problemei evreiești” era cerută chiar și în paginile revistelor literare la care era abonată bunica mea. Cu presa română la unison, opinia publică era perfect pregătită pentru explozia de ură ce avea să devasteze Bucureștiul între 21 și 23 ianuarie 1941 și să‑l arunce pe bunicul meu în epicentrul acestei sălbăticii. (…)
Când au fost aruncaţi din tren, ceilalți pasageri şi‑au întors privirile. Fără nici un cuvânt, bagajele le‑au fost azvârlite în zăpadă. Delenii număraseră fiecare kilometru care îi separa de Curtici. Acest post de frontieră era linia de orizont pentru toţi candidații la plecare, punctul de ieșire din România. Călătoria lor se încheia acolo, în mijlocul nopții și pe un frig năprasnic. Au trebuit să‑şi adune bagajele, să o sprijine pe bunica nesigură pe picioare. Ghetele bej alunecau, se înfundau în zăpadă, pielea lor se înnegrea văzând cu ochii. Puțin câte puțin, încălţările s‑au îmbibat de zloată. Fără să spună un cuvânt, Marina îşi trăgea valiza cum putea mai bine pe șinele înghețate, linii de oțel albite de chiciură și pustii. Lena, de obicei atât de cumpătată, a izbucnit în lacrimi. Plânsul s‑a transformat apoi în țipete.
În spatele lor, trenul s‑a pus din nou în mişcare și a dispărut. „Inima mea pleacă cu el”, a fost singurul comentariu smuls bunicului meu. (…)
Harry și Gabriela nu le‑au povestit niciodată fiicelor lor ce s‑a întâmplat în acea noapte. Mie însă mi‑au spus, fără a face mare caz. O înșiruire de fapte, atâta tot. Arestat, ridicat, recuperat, ascuns, salvat. Despre ce s‑a întâmplat la abator am citit doar în cărțile de istorie. Astfel, după 80 de ani, am la dispoziție foarte puține elemente pentru a reconstitui atrocitățile care au avut loc. Atâta pagubă. Ceea ce mă preocupă este altceva și constituie rațiunea existenței acestei cărți: aș vrea să înțeleg cum a fost posibil, în România anilor 1960, ca un evreu să fie vândut contra unor vite. Știu că, înainte de asta, a scăpat din abatorul unde ar fi trebuit să fie tranșat ca un animal, în cursul unui incident pe care Mihail Sebastian îl consideră în jurnalul său de o „ferocitate absolut bestială”. Multe bestii și multă bestialitate pentru un singur destin uman, cel al bunicului meu.”
Imagine principală preluată de pe Pexels.
