Viața lui Dolores nu este ce ar trebui să fie. Când fratele ei moare la naștere, fetița rămâne singurul copil al unei mame vulnerabile și depresive și al unui tată infidel și abuziv. Mutată împreună cu mama înapoi la bunica, nici acolo nu are parte de alinare sau stabilitate. În atmosfera sufocantă de acasă, găsește liniștea în mâncare, dar este o liniște mincinoasă, care ascunde traumele, nu le vindecă. Când se hotărăște într-un final să-și părăsească zona de confort și, totodată, de oprimare, pe Dolores este împovărată atât de greutatea trupului, ci și suferința de rănilor din copilărie și adolescență și a vinovăției.
Dolores se destramă, tradusă în 2023 în română de Ioana Filat și publicată la editura ART, este romanul de debut al autorului american Wally Lamb. Publicat în 1992, romanul a fost tradus în 18 limbi și a câștigat mai multe premii și a fost inclus pe lista de cărți notabile a New York Times.
Născut în Connecticut, Lamb a fost profesor de engleză la un liceu local și apoi profesor universitar la Universitatea din Connecticut. Printre alte titluri publicate de el se numără și I Know This Much Is True, ecranizat în 2020 sub formă unei mini-serii pe HBO MAX, care spune povestea a doi gemeni, dintre care unul suferă de schizofrenie paranoidă.
Citește mai jos un fragment din volum lui Dolores se destramă.
În fiecare dimineaţă după micul dejun, mami stătea la masa din bucătărie, fumând ţigară de la ţigară, şi se uita pe anunţurile de angajări din gazetele de Easterly şi Providence. Mi-a spus că o sperie să-şi caute de lucru, însă hotărâse să nu fugă de riscuri.
— Asta înseamnă să trăieşti, Dolores, a zis ea. Să te caţări pe aripa avionului şi să te arunci în gol.
Bunicăi nu-i convenea deloc că mama îşi caută de lucru, pentru că deja îi găsise ea o slujbă de menajeră în casa parohială de la St. Anthony.
— Uite ce e, i-a spus mama bunicii. Acolo m-au învăţat că te pârleşti cu mâna ta când te îngrădeşti.
— Păi, şi ce-o mai fi însemnând şi asta?
Mami ne-a lăsat să aşteptăm cât şi-a aprins ea înc-o Salem.
— Înseamnă că nu trebuie să-mi câştig pâinea spălând veceuri şi împăturind izmene bărbăteşti dacă n-am chef. Asta am făcut treisprezece ani la rând şi uite ce-am ajuns.
Bunica s-a uitat repede speriată la mine, apoi a coborât glasul.
— Avem cu noi o elevă de şcoală parohială sau ai uitat? a zis ea. Nu cred că se cuvine să discutăm despre izmenele preoţilor de faţă cu anumite domnişoare.
Mama a oftat, scoţând fum pe amândouă nările.
— Pierce Street, numărul doi-şase-doi, a mormăit ea. Casa reprimării.
Bunica a luat un prosop de bucătărie şi l-a fluturat ca să alunge fumul ţigării lui mami.
— Urăsc putoarea asta. E ieftină. Toată casa miroase ieftin.
— Of, mai dă-o încolo de treabă, mami. Dacă o femeie fumează, nu înseamnă…
— Văd c-ai ajuns şi să înjuri, domnişoara Cu-Nasul-pe-Sus.
— Mami, „mai dă-o încolo de treabă“ nu e o înjurătură. Întreabă-l pe părintele Duptulski.
— Ei, pe vremea mea, femeile îşi ştiau lungul nasului.
Mama şi-a dat ochii peste cap, spre tavan sau spre Dumnezeu, apoi s-a întors spre mine.
— Poţi să fii doar una din două dacă eşti femeie, Dolores. Fie Betty Crocker, fie ştoarfă. Vezi-ţi de lungul nasului, nu contează că îţi vine să mori.
— Cum de le ştii tu acum pe toate, ia zi-mi şi mie? a pufnit bunica.
— Mami, unde crezi că am fost astea şapte luni? La Disneyland?
Eu şi bunica ne-am ferit amândouă privirea.
— S-o luăm pe săraca Marilyn Monroe ca exemplu, a continuat mama.
Bunica a făcut ochii cât cepele de furie.
— Ia-o tu pe Marilyn Monroe! a zis ea. Eu una nu vreau să aud de ea. Nici ca exemplu, nici ca nimic.
Moartea lui Marilyn Monroe – care se sfârşise din pricina propriilor păcate – era printre subiectele de discuţie preferate ale bunicii. După mentalitatea bunicii, locul lui Marilyn Monroe era la gunoi, ca şi al Robertei de peste drum.
— Bine, mami, chiar nu vezi? Sărmana a căzut în capcană. S-a îngrădit în aşteptările tuturor. Era o carte despre ea la biblioteca spitalului. În adâncul sufletului, a fost doar o fetiţă speriată.
Bunica a strâns atât de tare din buze, că i s-au albit cu totul. S-a ridicat încet, s-a dus la tava de plastic pe care-şi ţinea pilulele şi a luat o pastilă de tensiune. Când a prins în sfârşit glas, parcă vorbea cu aragazul.
— Poftim ce spune despre finfa asta care a jucat în trei filme înfierate de Legiunea pentru Virtute Naţională. Poftim ce spune despre femeia asta care n-a avut nici măcar atâta pudoare încât să se omoare cu halatul pe ea.
Mami şi bunica nu şi-au mai vorbit câteva zile. Bunica a stat mai mult posacă în faţa televizorului, uitându-se la westernurile şi serialele ei siropoase sau s-a ţinut după mama cu spray-ul Glade în mână. Odată, când s-a dat o reclamă la ţigările Salem, bunica a scos limba şi s-a burzuluit la televizor. Dacă voia să-i zică ceva mamei, îi transmitea prin mine.
— Dolores, zi-i burlanului pufăitor că verişoară-mea, Florence, are iar probleme cu fierea.
Sau:
— Dolores, zi-i bunei amice a lui Marilyn Monroe că doctorul spune că am tensiunea mărită până la Dumnezeu.
*
N-a sunat-o nimeni de la posturile solicitate de mama. În fiecare seară după cină, îşi îmbrăca paltonul de lână, îşi înfăşura la gât fularul în dungi, îşi punea acoperitoarele pentru urechi şi-şi fixa pedometrul la adidas.
— Vrei să te plimbi cu mine? mă întreba.
Chiar nu voiam. Îmi făceam pe ascuns munca de detectiv, strângând la dosar fiecare ciudăţenie cât de mică: cum îşi pune acum două pliculeţe în ceai, nu unul, cum zice „Se rezolvă“, deşi nu-i ceruseşi nimic. Lipsea mai bine de o oră, după care se întorcea roşie la faţă şi cu nasul curgându-i de frig. Întotdeauna mă lua prin surprindere când se deschidea uşa din spate şi o auzeam tropăind prin cămară.
De câte ori ieşea, mă pregăteam sufleteşte să aud că bunica sau şomajul o duseseră la clacaj şi că plecase cu o mașină de ocazie înapoi la spital, să-şi vadă de nebunia ei. Nu puteam să mă plimb cu ea. Pur şi simplu nu puteam.
*
Cândva în cursul anului şcolar începuse să umble vorba că părinţii mei erau amândoi morţi. Nu m-am sinchisit să corectez pe nimeni. Nu era treaba nimănui în ce stare era mama sau ce iubită avea tata. Eram a treia din clasă la St. Anthony, după Liam Phipps şi Kathy Mahoney. (Domnişoara Lilly ţinea clasamentul celor treizeci şi unu de elevi pe un colţ de tablă cu titlul „A nu se şterge“. Însă de câte ori ne punea domnişoara Lilly să lucrăm în echipă, eu, Rosalie Pysyk şi bubosul de Walter Knupp eram lăsaţi la coadă de căpitani. Era preţul pe care-l plăteam pentru viaţa retrasă pe care o duceam.)
Într-o seară mami mi-a bătut la uşă, cu scrumiera în mână.
— Ocupată? m-a întrebat.
— Învăţ lexicul. Domnişoara Lilly ne dă câte o lucrare de control surpriză în fiecare vineri.
— Se rezolvă, a spus ea și s-a dus până la colajul cu doctorul Kildare să-l privească de aproape. Asta a fost camera mea când eram de vârsta ta, ştii?
— Mi-a zis bunica, am spus.
Mi-a venit să trag sertarul scrinului şi să-i arăt inscripţia cu Alan Ladd, însă m-am răzgândit.
— Poţi să mă verifici dacă ştiu toate cuvintele dacă vrei.
Mi-a luat lista şi s-a uitat în gol la ea. Avea lacrimi în ochi.
— Locul ăsta nu-mi face deloc bine la nervi, a spus. Bunica îmi vrea binele, însă…
— Nu le lua în ordine. Amestecă-le.
— Bine, a zis. „Jovial.“
— „Vesel.“
— „Mişel.“
— „Ticălos.“
— Bun. „Panaceu.“
— „Leac universal.“
A lăsat caietul.
— Noi două o să ne mutăm în altă parte, Dolores, de cum o să-mi permit. Îţi promit.
— „Leac universal“, am repetat.
— „Leac universal“, da… E nostim, ştii? După ce că stau ruptă de lume mai bine de jumătate de an ca să-mi pun ordine în creier şi să-mi dau seama că toată căsnicia mea n-am făcut decât să-mi cer scuze, unde mă pomenesc după aia? Tot aici, unde a început tot buclucul. La volanul porcăriei de Cadillac de la Baba Masicotte. Chestia e că…
— Ce faci, nu mă verifici la cuvinte?
— Scuză-mă. „Paradox?“
— „Paradox?“
— „Paradox.“
— Sari peste ăsta, am spus. O să văd mai târziu ce-i cu el.
— Doar sunt femeie în toată firea, nu? Pot să fumez dacă am chef, nu?… N-am suportat să-l ştiu în slujba căţelei ăleia bogate. Însă n-am riscat să mă plâng. Mi-am ştiut lungul nasului, ce mai…
S-a ridicat şi a început să dea ture prin cameră, oprindu-se apoi ca să zâmbească în faţa tabloului ei cu piciorul zburător.
— Îţi place?
— Nu-i rău, am zis. E destul de mişto.
Şi-a plimbat degetul pe suprafaţa tabloului.
— Mi-au pus un alt tablou pe peretele sălii de mese de la spital. O natură moartă. Însă ăsta mi s-a părut mai bun. Ăsta era preferatul meu.
— Ce-i aia reprimare? am zis.
— Cum? a făcut ea trecându-şi ochii peste lista de cuvinte.
— Ai zis că locuim în casa reprimării. Ce înseamnă reprimare?
S-a aşezat pe patul meu, lăsându-se pe spate.
— Să ţii totul în tine. Să te simţi vinovată pentru orice. Doctor Markey, un doctor cu care am lucrat, mi-a spus că multe probleme mi se trag de la faptul că am crescut într-un mediu nesănătos. Că m-a constipat emoţional. Aşa că eu şi Tony… Bine, el aşa s-a exprimat.
— Să nu-i spui bunicii, am zis. O să turbeze.
A întins mâna şi m-a mângâiat pe obraz cu dosul palmei. Avea mâna rece.
— Ştii ce m-am temut că o să se întâmple cât am stat la spital? Că, până ies eu, o să arăţi schimbată. Însă nu arăţi. Eşti perfect neschimbată.
În lipsa ei le potolisem pe surorile Pysyk şi mă apucasem să scriu poezii de dragoste în jurnalul încuiat cu cheiţă. Când n-o mai suportam pe bunica, mă furişam peste drum, în atelierul de tatuaje al Robertei, ca să fumez şi să-mi blestem viaţa şi ghinionul. Mami nu ştia, nu vedea că mă schimbasem.
— Nu lăsa să ţi se întâmple şi ţie, Dolores.
— Ce să mi se întâmple?
— Nu lăsa lumea să se cace pe tine. Vezi să nu devii toaleta personală a vreunui bărbat, cum am devenit eu… Câte flori nu mi-a trimis ea după ce am pierdut copilul. Avea tupeu, ce-i al ei e-al ei.
— Cine?
— Baba Masicotte. „Nu-i scrii să-i mulţumeşti?“ îmi zicea el. Eu, care mă chinuiam să mai rezist o oră şi încă una, iar ei doi…
A ieşit din cameră, şi-a suflat nasul şi s-a întors.
— Dar ce-a fost a fost, nu? Unde am rămas? „Paradox.“
— O situaţie… O situaţie care… o situaţie care pare contradictorie, însă e totuşi adevărată. Ceva de genul ăsta.
Ne-am studiat una pe alta câteva clipe. Am hotărât să mă risc.
Am întins mâna şi i-am luat ţigara. S-a uitat cum trag adânc din ea şi îi suflu fumul peste umăr.
— Cunosc două fete, am zis. Rosalie şi Stacia Pysyk.
*
Într-o după-amiază de primăvară timpurie, măicuţa Margaret Frances ne-a întrerupt ora ca să ne anunţe prin difuzor că se confiscase un oracol. Lucrurile astea sunt de-a dreptul meschine, deloc creştineşti, ne-a informat măicuţa, şi total interzise la Şcoala St. Anthony. Dacă vreo elevă dă cumva aşa ceva mai departe, o să se căiască amarnic.
În următoarele zile m-am uitat cum circula caietul roşu cu cotor spiralat de-a lungul şirurilor de bănci imediat ce domnişoara Lilly întorcea spatele clasei. Afară în pauze şi după prânz, fetele se foiau şi se buluceau în jurul sanctuarului Sfântului Anthony, trecând caietul din mână în mână şi întorcându-se din clipă în clipă ca să localizeze măicuţa supraveghetoare. Cum mă ţineam deoparte, nu prea ştiam ce e ăla oracol, însă îmi închipuiam că are de-a face fie cu sexul, fie cu popularitatea.
— Dolores, nu vrei să-mi faci o foarte mare favoare? m-a implorat Kathy Mahoney vineri după ore.
Era roşie la faţă, până atunci nu-mi mai spusese pe nume. Măicuţa Margaret tocmai se apropia de noi din celălalt capăt al coridorului.
— Te rog? Ca o prietenă ce-mi eşti?
Tot weekendul am frunzărit oracolul pe care reuşise Kathy să mi-l vâre în ghiozdan. În capătul fiecărei pagini era scris mare numele unui coleg, cu carioca. Mai jos copiii îşi scriau opiniile anonime. Pagina lui Kathy, prima din caiet, era plină de notiţe laudative: „1 fată d nota 10“. „Love Me Do!“ „Prietene pe viaţă!“ „Aşvrea şi eu să am aşa nişte dealuri în dosul casei.“ Pagina lui Dolores Price era uitată de toţi, scrisă cu cerneală simplă, pe coperta interioară de la finalul caietului. Prima impresie era „N-o cunosc“, iar mai jos urma o coloană de NC, plus „Nu e chiar urâtă, dar e cam pe acolo“, cu scrisul lui Rosalie Pysyk.
Am ţinut pixul aiurea cu mâna cealaltă, încât scrisul să-mi iasă destul de tremurat şi disimulat. „Tăcută dar drăguţă“, am trecut la comentariile despre mine. „Merită s-o cunoşti.“
*
În martie mama trebuia să meargă la un interviu de angajare: secretară la o companie de deratizare. Am stat pe pat în spatele ei cât s-a aranjat încruntată la oglindă.
— Ei, o să fie o plăcere, a spus ea. Urăsc să vorbesc la telefon, n-am mai dactilografiat din liceu, mă tem de gândaci de nu mai pot şi arăt tare şters.
— Îţi stă mai bine aşa, cu părul mai lung, am spus. O să te angajeze.
La vremea cinei încă nu se întorsese.
A fugit, mi-am zis. M-a lăsat baltă aici, în casa reprimării.
Am mâncat cu bunica aproape fără să zică niciuna nimic.
— Poate au angajat-o şi a trebuit să înceapă pe loc, mi-am dat cu presupusul.
Bunica a spus că speră că n-au angajat-o. Cine ştie ce-o să aducă mami acasă dintr-un asemenea loc.
Când terminam de spălat vasele, mi-a venit dintr-odată în cap ideea că poate mama s-a sinucis. Mi-am închipuit-o sus, pe cerul rece al nopţii, păşind nesăbuită pe aripa unui avion şi râzând de pericolul care o păştea, după care am văzut-o cum se aruncă.
M-am întors spre bunica – tocmai înfăşura cina mamei în celofan. N-a fost premeditat. Am trântit un capac de casoletă din sticlă de blat, de l-am spart în două.
— Nu trebuia s-o baţi atâta la cap, am strigat. Dacă s-a scrântit iar, tu eşti de vină.
Bunica s-a întors valvârtej.
— Ia nu-ţi vârî nasul unde nu-ţi fierbe oala, Dolores Elizabeth, s-a răstit ea la mine. Cum îndrăzneşti să mă iei pe mine la trei păzeşte!
După cum îi tremura glasul, mi-am dat seama că şi ea era speriată.
Însă la nouă fără un sfert, Cadillacul a intrat huruind pe aleea bunicii şi mami a intrat vânzolindu-se pe uşa din spate.
— Scuze de întârziere! a anunţat. Ghici ce? Am luat maşină!
Avea pe ea un palton nou-nouţ portocaliu. La piept ţinea pungi şi pachete boţite.
— Îţi vine să crezi aşa ceva? Un Buick Skylark din 1962! O să fie gata marţi. E alb. O decapotabilă albă. Şi cea mai bună veste e că o să putem să dăm afurisitul ăla de Cadillac la schimb. Ducă-se naibii! O să fie gata marţea viitoare. Ţi-am zis? I-am convins să coboare preţul cu o sută şaptezeci şi cinci de dolari. Eu m-am tocmit cu ei.
— Te-au angajat? am întrebat-o.
— Nici nu m-am dus la interviu. Cine vrea să lucreze pentru nişte ucigaşi de gândaci? Ce zi am avut! Uite!
Şi-a smuls căciula de pe cap. Avea părul blond platinat.
— Cum ţi se pare? a întrebat întorcând capul într-o parte şi alta.
— E o perucă?
— Nu. E al meu!
A apărut bunica în prag.
— Ei? a făcut mama cu un râs nervos. Nu zice nimeni nimic?
Bunica a clătinat din cap vorbind cu mine, nu cu mama:
— Acu’ o vezi cum se duce glonţ peste drum, să-i facă ailaltă un tatuaj.
Fotografie principală realizată de Chris Kane, via Pexels.
