Soția lui Villon, doamna Ōtani este căsătorită cu un scriitor alcoolic, genial, dar autodistructiv, care își petrece mai tot timpul într-o tavernă, unde bea, acumulează datorii imense și se înconjoară cu diferite femei. Ca să evite un scandal și să înapoieze banii patronului, Sacchan începe să lucreze ca ospătăriță la tavernă. Aceasta este una dintre cele șase povestiri din Soția lui Villon și alte proze la feminin, carte publicată la editura Alice Books în 2024.
Volum de proză scurtă care reunește povestiri scrise de Osamu Dazai în perioada 1937-1947 și publicate în diferite reviste.
Shūji Tsushima (1909 – 1948), care a publicat sub pseudonimul Osamu Dazai a fost un autor japonez cunoscut mai ales pentru romanele The Setting Sun și No Longer Human, considerate clasice moderne în literatura japoneză.
Dazai a fost un exponent al curentului Shishōsetsu („roman al Eu-lui”) care presupune o scriere confesională, în care evenimentele din carte corespund cu evenimente din viața autorului, curent care a dominat literatura japoneză înainte de cel de al Doilea Război Mondial.
Citește un fragment din proza sa scurta Soția lui Villon.
Soția lui Villon și alte proze la feminin
M‑a trezit zgomotul ușii deschizându‑se cu o bufnitură, dar, cum nu putea fi decât respectabilul meu soț, întors acasă mort de beat în dricul nopții, n‑am scos nicio vorbă și am rămas în așternuturi.
A aprins lumina din odaia alăturată și, gâfâind greu, haa, haa, a deschis cu o smucitură sertarele biroului și ale bibliotecii, a început să cotrobăie, pesemne căuta ceva, apoi, brusc, un zgomot surd mi‑a dat de înțeles că se prăbușise pe tatami. Preț de câteva clipe l‑am auzit doar gâfâind sacadat, haa, haa. Întrebându‑mă nedumerită ce face, am început să vorbesc cu el, întinsă pe saltea cum eram.
— Bine ai venit acasă. Ai mâncat? Sunt câteva omusubi în bufet.
— A, mulțumesc, a răspuns pe un ton neobișnuit de amabil. Ce face micuțul? Mai are febră?
Să mă întrebe de copil, ei bine, și asta mi s‑a părut foarte ciudat. Micuțul nostru împlinește patru ani anul viitor, dar, fie că e prost hrănit, fie din cauza dependenței de alcool a lui taică‑său sau a unei boli, e mai mic decât un copilaș de doi ani, abia se ține pe picioare, iar cât despre vorbit, tot ce poate îngăima e doar „papa buni, papa buni” și „îîhh‑îîhh”, încât mă întreb dacă nu cumva e debil. Odată, am mers la baia publică și, cum îl țineam în pielea goală în brațe, mi s‑a părut atât de mic și de pirpiriu, încât m‑a apucat disperarea și am izbucnit în plâns de față cu toată lumea – și era multă. Pe copilaș îl doare mereu burtica, face febră tot timpul, dar, cum bărbatul meu nu prea stă pe‑acasă, nu cred că‑i pasă de el, că și dacă‑i spun „Micuțul a făcut febră”, zice „A, da? Du‑l să‑l vadă un medic”, apoi își aruncă precipitat mantoul pe el, iese din casă și pleacă numai el știe unde. Eu vreau să‑l duc la medic, dar nu am bani, așa că tot ce pot să fac este să mă întind lângă el și să‑l mângâi tăcută pe creștet.
Și totuși, în noaptea aceea, dintr‑un motiv misterios, soțul meu mi‑a vorbit straniu de blând și a binevoit să mă întrebe dacă micuțul mai are febră, ceea ce mai curând mi‑a dat o presimțire înfricoșătoare, cu fiori reci pe șira spinării, decât să mă bucure. Neștiind ce să‑i răspund, am rămas tăcută, apoi, o vreme, i‑am ascultat gâfâielile aspre, până când, la un moment dat, dinspre ușă s‑a auzit un glas slab de femeie.
— E cineva acasă?
Am tresărit, de parcă turnase cineva apă rece ca gheața peste mine.
— Ōtani‑san, sunteți acasă? a întrebat din nou, de data asta pe un ton mai ascuțit.
Odată cu zgomotul ușii deschise, am auzit‑o întrebând pe un glas ce‑i trăda furia:
— Ōtani‑san! Sunteți acasă, nu?
În cele din urmă, bărbatul meu a ieșit în hol.
— Ce e? a răspuns tâmp și speriat rău de tot.
— Niciun ce e! a răspuns femeia, coborând glasul. De ce furați bani, când aveți o casă așa de bună? Încetați cu glumele proaste și dați‑ne banii înapoi. Dacă nu, merg chiar acum la poliție.
— Ce tot îndrugi? Nu fi insolentă! N‑ai ce căuta aici. Afară! Dacă nu pleci, am să fac eu plângere la poliție.
Brusc, s‑a auzit glasul unui alt bărbat:
— Sensei, cât tupeu aveți să ne spuneți că nu avem ce căuta aici. Nu pot să‑mi cred urechilor. De data asta, e grav ce‑ați făcut. Să furi bani, asta nu se mai numește glumă. Habar nu aveți cât de mult am suferit, și eu, și nevasta mea, din cauza dumitale. Și, de parcă nu era de‑ajuns, în noaptea asta mai faceți și o scenă scandaloasă. M‑am înșelat în privința dumitale.
— Ăsta e șantaj! s‑a răstit bărbatul meu, cu glasul tremurând. Mă extorcați. Ieșiți! Dacă mai aveți reproșuri, vi le ascult mâine.
— Cum îndrăzniți să spuneți așa ceva, Sensei? Vă comportați ca un derbedeu de primă clasă. Nu avem de ales, mergem la poliție.
Vorbele pline de răutate și dezgust mi‑au făcut pielea de găină din creștet până în tălpi.
— N‑aveți decât! a urlat soțul meu, dar glasul lui era deja stins și indiferent.
M‑am ridicat, am tras un haori peste cămașa de noapte și am ieșit în hol.
— Bună seara, i‑am salutat pe cei doi.
— Ia te uită. E soția dumitale? a întrebat bărbatul – să fi avut vreo cincizeci de ani, purta o haină până la genunchi și avea fața rotundă–, salutându‑mă fără să zâmbească și aplecând ușor capul.
Femeia era trecută de patruzeci de ani, minionă, slabă și bine îmbrăcată.
— Scuzați‑ne că v‑am deranjat în miez de noapte, m‑a salutat fără să surâdă câtuși de puțin, luându‑și șalul de pe umeri.
În clipa aceea, bărbatul meu a sărit în geta și a dat să fugă pe ușă.
— E imposibil omul ăsta! a strigat bărbatul.
L‑a prins pe soțul meu de un braț și, preț de câteva clipe, cei doi s‑au îmbrâncit.
— Dacă nu‑mi dai drumul, bag cuțitu‑n tine!
În mâna lui dreaptă strălucea lama unui cuțit pliabil. Ținea mult la el și îmi aminteam că îl păstra în sertarul de la birou. Fără îndoială că, atunci când s‑a întors acasă, presimțind că o să aibă necazuri, a început să cotrobăie prin sertare după el, apoi l‑a vârât în buzunar.
Bărbatul a făcut un pas înapoi. Numaidecât, mânecile mantoului soțului meu s‑au ridicat ca aripile unui corb și el a zburat pe ușă.
— Hoțul! a strigat bărbatul din toți rărunchii.
A dat să iasă după el ca să‑l prindă, dar eu am ieșit desculță în holul cu podea de lut și l‑am apucat de o mână.
— Opriți‑vă, vă rog. La ce bun să vă răniți amândoi? Lăsați‑mă pe mine să mă ocup.
— Are dreptate, a spus femeia. E un nebun cu un cuțit. E în stare de orice.
— Lua‑l‑ar naiba! Merg la poliție. Nu mai închid ochii, a mormăit bărbatul ca pentru sine, privind în întuneric, dar nu mai părea atât de înverșunat.
— Mă scuzați, vă rog, intrați. Povestiți‑mi ce s‑a întâmplat, le‑am spus înainte să intru în hol și să mă așez pe podea. Am să încerc să rezolv neînțelegerea, vă rog, intrați. Mă scuzați, dar în casa noastră e cam mizerie.
Cei doi au făcut schimb de priviri, au încuviințat încet din cap, apoi bărbatul mi‑a spus, pe un ton schimbat:
— Orice ne‑ați spune, noi suntem lămuriți, dar am să vă povestesc totuși ce s‑a întâmplat.
— Foarte bine. Intrați, vă rog, și faceți‑vă comozi.
— Nu putem zăbovi prea mult, a spus bărbatul și a dat să se dezbrace de mantou.
— Nu vă dați jos haina, vă rog. E frig aici. Rămâneți îmbrăcat, vă rog. Nu am aprins focul.
— Dacă așa doriți, mă scuzați, dar am să rămân cu haina pe mine.
— Și dumneata, doamnă, vă rog, nu vă dați jos haina.
Cei doi au intrat în odaia de șase tatami a soțului meu, mai întâi bărbatul, apoi femeia. Când au dat cu ochii de peisajul dezolant, li s‑a tăiat răsuflarea: rogojinile de bambus de pe podea erau pe jumătate putrezite, hârtia ușilor glisante era ruptă, zugrăveala de pe pereți stătea să cadă, scheletul dulapului se vedea de după hârtia scorojită de pe uși, iar într‑un colț stăteau un birou și un raft de cărți – vorba vine, căci era gol, fără nicio carte.
— Tatamiul e murdar, vă rog să vă așezați pe astea, le‑am spus, oferindu‑le două pernuțe cu marginile descusute, din care ieșea vatelina.
Am făcut din nou o plecăciune adâncă în fața lor.
— Încântată de cunoștință. Vă cer scuze pentru toate necazurile pricinuite de soțul meu, pentru scena dezgustătoare pe care a făcut‑o în noaptea asta. Are un temperament straniu...
M‑am oprit brusc și am izbucnit în plâns.
— Scuzați‑mi impolitețea, doamnă, dar ce vârstă aveți? m‑a întrebat bărbatul.
Nu părea deranjat că stătea cu picioarele încrucișate pe pernuța ruptă. Cu coatele sprijinite pe genunchi, cu bărbia odihnindu‑i‑se în podul palmei, s‑a aplecat în față către mine.
— Eu?
— Da. Cred că soțul dumitale are în jur de 30 de ani, nu?
— Eu am... Sunt cu patru ani mai mică decât el.
— Adică aveți 26 de ani. Nu pot să cred. Atât de tânără? Bine, dacă soțul dumitale are 30 și sunteți cu patru ani mai mică, e normal să aveți 26 de ani, dar, chiar și așa, tot uimit sunt.
— Nici eu nu‑mi revin din uimire, încă de când v‑am văzut, a spus femeia, ițindu‑și capul de după spatele bărbatului. Sunt impresionată. O femeie de o frumusețe atât de răvășitoare e soția lui Ōtani‑san, care se comportă de‑o manieră...
— E bolnav. Da, e bolnav. Nu a fost mereu așa, dar pe zi ce trece e tot mai rău...
Bărbatul a oftat adânc și a continuat:
— Doamnă Ōtani, uitați cum stă treaba. Eu și soția mea avem o mică tavernă în apropiere de gara Nakano. Amândoi ne‑am născut în Jōshū, unde ne mergea bine, dar, cum să vă spun, nouă ne place să ne bucurăm de viață și, sătui să facem negustorie cu niște țărani zgârciți și meschini, acum 20 de ani, eu și nevasta mea am venit la Tōkyō. La început, am muncit într‑un restaurant din Asakusa pentru un blid de mâncare și acoperiș deasupra capului și, după ce ne‑am chinuit o vreme, din banii puși deoparte am luat cu chirie, cred că în 1936, dacă‑mi amintesc bine, o căsuță în apropiere de gara Nakano, unde stăm și azi, cu o odaie de șase tatami și cu alta îngustă cu podea de lut, cam mizerabilă, dar în care am deschis o tavernă mică pentru o clientelă modestă, care nu dă mai mult de un yen sau doi ca să se simtă bine o dată. Cu toate astea, eu și soția mea nu am cedat ispitei de a trăi în lux și am muncit din greu, iar așa am reușit să ne facem un stoc consistent de shōchū și gin. Mai târziu, când nu se mai găseau tării și alte crâșme se închideau, am strâns din dinți și nu ne‑am lăsat de negustorie. Ba mai mult, unii dintre clienții noștri fideli ne‑au dat o mână de ajutor. Oameni de arme cu grad înalt aveau obiceiul să vină la noi ca să se simtă bine. Când a izbucnit războiul cu englezii și americanii, când bombardamentele erau tot mai violente, nu am fost nevoiți să ne refugiem la țară, căci nu avem copii, așa că am hotărât să ne ținem de negustorie până când o să ne ardă prăvălia. Cum-necum, am rezistat până la sfârșitul războiului, fără să‑i devenim victime. Apoi am început să vindem băutură pe sub mână. În câteva cuvinte, ăștia suntem. S‑ar putea ca scurta noastră poveste să vă fi lăsat impresia că nu am fost încercați de mari greutăți, că am fost norocoși, dar viața e un infern care, cum bine zice o vorbă, are mai mult rău decât bine, și ăsta e adevărul: o fărâmă de fericire e însoțită întotdeauna de o nefericire mai mare. Cel care din 365 de zile trăiește o zi, ba nu, o jumătate de zi fără nicio grijă, acela e un om fericit. Soțul dumitale, Ōtani‑san, a venit prima dată la noi la prăvălie în 1944, era primăvară, dacă nu mă înșel, în orice caz, cam pe când războiul nu era complet pierdut, ba nu, ne apropiam de înfrângere, dar, ignorând realitatea sau, dacă vreți, adevărul, ne gândeam că în doi‑trei ani o să găsim o cale de reconciliere, mai mult sau mai puțin pe picior de egalitate. Dacă‑mi amintesc bine, când a venit la noi prima oară, Ōtani‑san era îmbrăcat într‑un chimonou de bumbac bleumarin cu picățele, peste care avea un mantou, dar nu era singurul care se îmbrăca așa, căci la vremea aceea și la Tōkyō erau puțini oameni care mergeau pe stradă în costumul de protecție antiaeriană, de obicei ieșeau îmbrăcați în haine obișnuite, de zi cu zi, de aceea, când l‑am văzut în chimonou și mantou, nu mi s‑a părut o dovadă de neglijență. Ōtani‑san nu a venit singur. Mi‑e jenă să vorbesc așa de față cu dumneata, dar n‑am să ascund nimic. O femeie trecută de prima tinerețe l‑a adus pe soțul dumitale la noi pe ușa din dos, discret. La vremea aceea, țineam ușa din dos închisă în fiecare zi, dar fără să tragem zăvorul, și doar câțiva clienți fideli se furișau pe acolo, dar nu se așezau la una din mesele din odaia cu podea de lut, ci intrau în odaia de șase tatami din spate, unde se îmbătau pe întuneric, fără să ridice glasul, departe de alți ochi curioși. Ei bine, această femeie de vârstă mijlocie fusese până cu puțin timp în urmă chelneriță într‑un bar din Shinjuku și ne aducea clienți de calitate, care între timp ajunseseră să ne fie mușterii fideli. Cine se aseamănă se adună, cum zice o vorbă. În orice caz, cam asta era relația noastră cu ea. Locuia în apropiere de restaurantul nostru și, cum barul din Shinjuku se închisese și își pierduse locul de muncă, începuse să vină la noi cu bărbați pe care‑i cunoștea, atât de des, încât rezerva noastră de băutură se împuțina, că, oricât de buni mușterii ai avea, când sunt prea mulți, nu doar că nu te mai încântă negustoria, ci te mai și pricopsești cu o mulțime de necazuri. Cu toate astea, fiindcă în ultimii patru‑cinci ani ne adusese mulți clienți care aruncau cu banii în stânga și‑n dreapta, din recunoștință, îi serveam fără să strâmbăm din nas pe clienții pe care ni‑i prezenta această femeie trecută. De aceea, când Aki‑chan, căci așa o cheamă, l‑a adus pe soțul dumitale, l‑a băgat în prăvălie pe ușa din dos și a intrat cu el în odaia de șase tatami din spate, nu ni s‑a părut nimic suspect și i‑am servit cu shōchū. În seara aceea, Ōtani‑san a băut liniștit, a lăsat‑o pe Aki‑chan să achite, apoi au ieșit împreună, tot pe ușa din dos, dar, în mod ciudat, nu am uitat niciodată tăcerea lui stranie și prezența lui foarte distinsă. Mă întreb: oare când un demon intră pentru prima dată într‑o casă, are o apariție atât de melancolică, discretă și însingurată? Din seara aceea, am fost cu totul fermecați de el.
Zece zile mai târziu, a intrat din nou pe ușa din spate, de data asta singur, a scos brusc o bancnotă de 100 de yeni, o grămadă de bani la vremea aceea, ar fi vreo 2.000 sau 3.000 de yeni în ziua de azi sau chiar mai mult, mi‑a pus‑o hotărât în palmă și, cu un surâs sfios, mi‑a spus: „Vă rog să‑i acceptați”. Era deja amețit, dar cred că știți că nimeni nu ține la băutură mai mult ca soțul dumitale. Juri că‑i beat, dar își ia brusc o mină gravă și începe să vorbească coerent și, oricât ar bea, nu l‑am văzut niciodată clătinându‑se. Pe la 30 de ani, orice bărbat e înfierbântat și ține la băutură, după 30 de ani e o raritate. În acea seară, cum vă spuneam, venise deja amețit, dar tot a ras vreo zece pahare cu shōchū, unul după altul. N‑a scos un cuvânt, iar când eu și nevastă‑mea am încercat să intrăm în vorbă cu el, a surâs timid și a dat întruna din cap, îngăimând „mm, mm”. Brusc, s‑a ridicat în picioare și a întrebat cât e ceasul, iar când i‑am spus „să vă dau restul”, mi‑a răspuns „păstrați‑l”. „Mă puneți în încurcătură”, i‑am spus apăsat, iar el mi‑a zis cu un surâs slab „Păstrați‑i pentru data viitoare, am să mai vin” și a plecat. Doamnă Ōtani, a fost prima și ultima oară când a plătit consumația și de atunci ne duce cu vorba. Au trecut trei ani de când nu a mai dat un ban, în care ne‑a băut toată tăria, aproape de unul singur. Spune și dumneata, nu e scandalos ce a făcut?
Nu m‑am putut abține și am izbucnit în râs. Nu știu de ce, dar toată povestea asta mi se părea teribil de amuzantă. Cu mâna la gură, m‑am întors către femeie și am văzut‑o chicotind, cu capul lăsat în jos. Și soțul ei a început să râdă amar, mai mult împotriva voinței lui.
— Nu, nu e nimic de râs, dar ce s‑a întâmplat e atât de uluitor, încât îmi vine și mie să râd. Sincer să fiu, mai bine și‑ar folosi inteligența pentru alte scopuri, ar putea fi ministru, și‑ar putea lua titlul de doctor, orice vrea el să facă. Și se pare că nu doar eu și nevastă‑mea am fost fermecați de el. Sunt mulți care au rămas fără niciun ban din cauza lui și care azi nu pot decât să plângă sub cerul liber. Tot din cauza lui, Aki‑chan a fost părăsită de binefăcătorii ei, nu mai are nici bani, nici haine și, din câte am auzit, trăiește ca o cerșetoare într‑o odaie mizerabilă dintr‑o magherniță. E aceeași Aki‑chan care odinioară se mândrea penibil de mult cu el. Mai întâi, ne‑a spus că se trage dintr‑o familie renumită. Era al doilea fiu și mezinul baronului Ōtani, membrul unei familii de lorzi feudali din Shikoku. A fost dezmoștenit de familie din cauza comportamentului rebel, dar, la moartea tatălui, cei doi frați au împărțit averea. Apoi ne‑a spus că e foarte inteligent, un adevărat geniu. Că la 21 de ani a scris o carte, una mai ceva decât a marelui geniu literar Ishikawa Takuboku, că după aceea a mai scris zece cărți, fiind astfel cel mai mare poet al Japoniei, în ciuda tinereţii sale. Mai mult, e foarte școlit, a terminat cu brio liceul, a studiat la Universitatea Imperială din Tōkyō, vorbește germana și franceza, ce să mai, e un bărbat nemaipomenit.
Fotografie principală realizată de Eva Bronzini și preluată via Pexels.
