Autoarele Maria Tănăsescu și Alexandra Rusu se întâlnesc în scris și creează o legătură prin scrisori care, în cuvintele autoarei Lavinia Bălulescu, „traversează istoria și recompun o geografie intimidantă a femininului ”.
Femei la graniță reunește această corespondență ce te poartă prin pandemie și război și prin prietenia dintre aceste două femei.
Alexandra Rusu (n. 1981, Constanța) a studiat literatura la București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, și la Berlin, European College of Liberal Arts. Are un masterat în studii culturale britanice. A colaborat cu diverse edituri din România, fiind, pe rând, redactor, editor coordonator ficțiune, redactor‑șef, director editorial. A publicat articole în Evenimentul zilei, New York Times Book Review, Cosmopolitan, The Institute și a contribuit la antologia De la Waters la Similea: Oameni cool scriu despre muzica lor (Humanitas, 2013). În 2016 a publicat Cartea năsoaselor (Vellant), reeditată în 2022 (Arthur). Tot în 2022 a apărut Huptilup: O poveste megatare cu un burete‑de‑mare, o carte pentru copii pe tema neurodiversității (AHA Books). Fiul ei joacă aripă dreaptă într‑o echipă de fotbal de performanță. Are doi câini, trei pisici și două țestoase.
Maria Tănăsescu (n. 1979, Craiova) a studiat la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și are un masterat în teoria și practica imaginii (CESI, Universitatea din București), cu specializare în cărți pentru copii. A publicat proză scurtă în revista Poesis Internațional și a tradus numeroase cărți pentru copii și adolescenți, dar și proză scurtă de Guadalupe Nettel. A semnat un text în antologia Izolare (Nemira, 2020). Cu o activitate de peste zece ani ca traducător, redactor, editor și interpret, a coordonat mai multe colecții de literatură pentru copii la diferite edituri. În prezent este editor de carte și locuiește în București. Spune că se uită la lume cu aceiași ochi de țărancă de la Bratovoești, locul în care s‑a născut, a crescut și a plâns neîncetat până la vârsta de un an.
XII.
Alexa,
Ce e cu soarele ăsta? Mă încurcă nesupunerea meteorologică la stările mele de spirit, mă încurcă mai ales primăvara, e o bucurie de neocolit și un spasm vital de care nu ai unde să te ascunzi. Dar acum e iarnă. Cu un soare ca o portocală sângerie. Pentru mine, iarna e cu adevărat anotimpul tuturor posibilităților. Și al amintirilor celor mai absurde, dacă e să fim de acord că amintirile sunt o formă a imaginației.
Într-o iarnă, un iubit de ai mei a plecat desculț de acasă și s-a mai oprit la Universitate, dar deja avea picioarele însângerate — și cred că degerate. Nu am vorbit niciodată despre asta.
Acum vreo două ierni, am uitat bocancii în fața ușii de la intrarea în casa alor mei și i-am găsit în dimineața următoare, înghețați. Eram un fel de refugiat în a doua jumătate, mai puțin strălucitoare, a vieții mele și întâmplarea m a tulburat peste măsură.
*
Altă dată, am citit despre iarna unor exploratori la Pol, era și o fotografie acolo. În ea, un ponei blocat pe un sloi de gheață, pe care îl orbise zăpada. Și bărbații ăștia, îmblăniți ca niște membri ai altei specii, îi turnau whisky pe gât. O poveste la jumătatea drumului între salvare și cruzime, ca toate poveștile.
În altă iarnă, am stat multe zile într-o cameră cu sobă de teracotă și am vorbit despre un film: Și caii se împușcă, nu-i așa?
Suntem suma iernilor noastre, presupun.
XIII.
Dragă A.,
Trebuie să scriem despre mâncare. Mi-am amintit de burrata din Madrid, de gazpacho din Granada, de pincho din Retiro, de supa de ceapă din Brașov, de un spanac foarte simplu, cu ochiuri, din București, de pastele carbonara din Cluj. Pe toate le-am împărțit, toate au lăsat cicatrici.
Bunicile: Ica, Vali, Doina, cealaltă Maria. Toate au gătit felul preferat al cuiva. Chiar și la disperare, chiar și la sfârșit, chiar și la nervi.
Aș vrea să mă apropii de mâncare ca Tilda (Katherine, de la kat, lanț, Matilda) Swinton în Io sono l’amore: animal de pradă senzual, fără amintiri, tot numai gust și miros și pândă.
Uneori, îmi vine să șterg cuțitul de tricoul îmbibat de mirosuri vechi și să ies cu el pe stradă, în lesă, să îl scot în lume, să îi arăt strada și ceața și câinii. Uneori, îmi vine să plec cu tocătorul la subraț ca și cum ar fi o carte de poeme, să-l duc la terasă, la un gin tonic.
XIV.
Dragă M.,
În câte feluri lovește războiul în femei? Cred că e prima oară când folosesc cuvântul la propriu, verbul la prezent. Nu e ficțiune și nici istorie, nici politică externă. De două zile, a început războiul. O să scriu ca să înțeleg mai bine — ce privilegiu jenant. Scriem ca să înțelegem mai bine cum mor alții. Ca în primele săptămâni de pandemie, moartea e suficient de aproape și de departe încât să lase spațiu pentru altruism, defulare, planuri. Ucrainenii își iubesc copiii la fel de mult ca tine. Libanezii își iubesc copiii la fel de mult ca tine. Somalezii își iubesc copiii la fel de mult ca tine. Sunt obișnuită să-mi fie frică de lucruri care sunt deja prea aproape. Sunt obișnuită ca speranța să fie mai dureroasă decât certitudinea răului. Testez acum o frică nouă, care încă nu a devenit frică. Fricile noi sunt de preferat celor vechi? Măcar nu curge totul prin vechiul șanț.
Puține ficțiuni pot concura povestea acestui președinte ucrainean, fost actor care a jucat rolul unui profesor de istorie devenit peste noapte președinte, el însuși devenind apoi președinte și scriind fix acum, în momentul ăsta, cel mai important capitol din istoria recentă a Ucrainei, poate din istoria recentă a Europei. Mă uit la videourile lui, nu înțeleg niciun cuvânt din ce spune, dar n-am nevoie. Poate e histrion, poate e luat de un delir eroic, poate se identifică nebunește cu rolul de salvator în care s-a autodistribuit, dar, sora mea, cumva chiar asta face. Ya tut. E acolo și nu pleacă. Face treaba oricărui părinte.
Cândva am editat o carte — cam șchiop scrisă, cu personaje vehicule de idei — doar pentru că punea problema asta: ce ai face în război, ai ucide sau te-ai lăsa ucisă? Concluzia era că doar ajungând în acea situație poți ști. Niciun exercițiu de imaginație nu te poate duce acolo, pentru că starea de alarmă din război nu poate fi reprodusă fizic sau chimic. Nu m-aș aventura niciodată la un răspuns.
Am tot vrut să scriu despre bărbați, dar cine ar fi crezut că voi începe — și poate chiar încheia — cu președintele Ucrainei?
XV.
Ale,
Mi-am amintit ceva și m-am repezit să-ți scriu. Am citit acum câțiva ani — era pace, dar mie îmi era greu în alte feluri, greul are tot atâtea nuanțe ca pantone, 1 114 — o carte incredibilă, despre care s-a vorbit foarte puțin, cred. O carte de scrisori de pe front, din Războiul cel Mare. De fapt, nu adună doar scrisori: Mirela Florian a muncit doi ani să strângă documente, a primit scrisori de la oameni, i-au cumpărat prietenii de la colecționari din Paris și tot așa. Conține și note de front, fotografii, jurnale.
Dar scrisorile astea!
De exemplu, eu m-am atașat foarte tare de un anume Augustin, erau mai multe scrisori de ale lui, toate calde și pline de lucruri mici. Primește această mică epistolă de la mine, dulce soră, prin care vei ști și despre mine, al dumitale dorit frate Augustin, că până la facerea acestei mici epistole, mă aflu mai ușor, mulțam bunului Dumnezău, că pe unde sunt pușcat sunt mai vindecat, numai ciontul nu-i așezat cum trebe încă, da, nu mă mai doare așe rău. Așa ceva povestea Augustin acum o sută de ani surorii lui. Și Augustin se mai și supăra. Dulce măicuță, fă ceva și-mi scrie carte să mai știu cum trăiești, că sunt supărat rău, sunt aice în spital și sunt bolnav și nu știu, acasă mai am pe cineva ori ba? Se supăra pe tăcere, pe distanță, pe traiectoria improbabilă a scrisorii, o călătorie pe care el nu și o imagina.
De fapt, cred că încerc să spun, din miezul acestei frici noi, că unul dintre motivele pentru care mi ești soră e că mi-ai dat voie să-ți scriu scrisori.
XVI.
Sor,
Așa pare să fie, lucrurile importante se scriu în e-mailuri, bilețele, ferestre de mess, Google docuri. Dar se scriu, nu se spun, iar asta adaugă niște gravitate. Dacă n-ar fi fost pandemia, am fi început să ne scriem? Dacă n-ar fi început războiul, am fi continuat?
Tu mi-ești soră pentru că m-ai lăsat să-ți povestesc despre frică, fără să mă judeci și fără să te contaminezi de ea, dar mai ales fără să-mi închizi, mai brutal sau mai delicat, gura. Nu-ți fie frică. Poate cuvintele astea ar trebui să poarte o etichetă cu efecte secundare. Ieri am avut un episod acut de frică, frică de te caci pe tine, la propriu. În momentele astea uit de toate: uit că totul e mult mai rău când anticipezi (numai cu moartea nu-s lămurită) și câtă liniște se face în mine în mijlocul nenorocirii. Nu a durat mult, dar corpul a luat-o înainte ca un cal turbat. Multă rușine și dispreț de sine după, nu pentru frică, ci pentru pierderea rațiunii. Când trec și valul de rușine, și cel de oboseală, pare însă că ai învins ceva, iar frica e doar o insectă. Pentru un timp, așa va fi. Pentru un timp, vei fi om și vei răspunde vieții așa cum îți cere. Ce poate fi mai complet?
Pentru mine, ideologiile sunt manualele fricii și ale modului ei de a se infiltra în carne: dreapta e frica de cel slab, stânga e frica de cel puternic, centrul e frica de a-ți fi frică de ambele. Extremele sunt teroarea pe care o simți că ești uman, deci vulnerabil. Cel puternic și cel slab sunt absolut interșanjabili, asta ar trebui spus copiilor din prima zi de viață.
Azi e aproape imposibil să discerni ce e fake și ce nu. Eu rețin aici ceva ce nu mă interesează dacă e fake și nu contează dacă e optimism indus de frică — sau dacă orice optimism e indus de frică. Oamenii ăia cântând la vioară și dansând în stația de metrou devenită adăpost. E ceva să fii de partea vieții. Poate să ți fie frică. Dar, dacă faci pe tine de frică, nu poți să dansezi.
