Un vânător care-și spune Copoiul, căci are cel mai ager nas dintre toți vânătorii, este tocmit să ia urma unui băiat dispărut de multă vreme. Fără să vrea, căci instinctul îl îndeamnă întotdeauna să lucreze singur, se alătură unui grup de salvare, o trupă de ciudați cu calități dintre cele mai stranii, printre care se numără și un om-animal cu puteri extraordinare, Leopardul. Pe măsură ce înaintează, împins de miros, pe urmele băiatului, de la un oraș vechi la altul, prin păduri nesfârșite, trecând râuri adânci ce ascund pericole nebănuite, Copoiul se trezește pradă unor întrebări: Cine e cu adevărat băiatul pierdut? De ce nimeni nu-i dă de urmă de atâta vreme? Cine, dintre cei din preajmă, spune adevărul și cine minte?
Asta este intriga romanului Lup roșu, negru leopard, finalist al National Book Award for Fiction în 2019, tradus în română de Ona Frantz, la editura Pandora M, în colecția Anansi. Inspirat din istoria Africii, colorat de mituri și de fantezia creatorului său, romanul lui Marlon James deschide o saga stranie, un tur de forță literar și o incredibilă aventură.
Marlon James s-a născut în Jamaica, în 1970. Romanul său Scurtă istorie a șapte crime a câștigat în 2015 Man Booker Prize și s-a aflat printre finalistele la National Book Critics Circle Award. A mai scris romanul The Book of Night Women, care a câștigat în 2010 Dayton Literary Peace Prize și Minnesota Book Award și a fost finalist al National Book Critics Circle Award și NAACP Image Award. Primul său roman, John Crow’s Devil (2005), a fost finalist la Los Angeles Times Book Prize for first fiction și Commonwealth Writers’ Prize. James își împarte timpul între Minnesota și New York.
1
Un câine, un motan, un lup și o vulpe
Bi oju ri enu a pamo.[1]
[1]Nu tot ce vede ochiul trebuie gura să rostească.
Copilul e mort. N‑a mai rămas nimic de aflat.
Aud că există la sud o regină care omoară pe oricine îi aduce vești proaste. Vasăzică, atunci când o să dau de știre despre moartea băiatului, îmi pecetluiesc singur condamnarea la moarte? Adevărul devorează minciunile la fel cum crocodilul devorează luna, și totuși mărturia mea de azi va fi la fel și mâine. Nu, nu l‑am omorât eu. Deși poate‑am vrut să‑l știu mort. Am poftit la moartea lui cum poftește glutonul la carnea de capră. Ah, să‑ți întinzi arcul și să tragi în inima lui neagră, să te uiți cum împroașcă sânge negru, să‑i urmărești ochii ca să prinzi momentul când se opresc din clipit, când rămân privind fără să mai vadă, să‑i asculți vocea hârâitoare și să‑i auzi pieptul tresăltând în horcăielile morții care spun „Iată sărmanul meu suflet cum părăsește trupul ăsta nenorocit“, să zâmbești la o asemenea veste și să dansezi la o asemenea pierdere. Da, ajunge să mă gândesc la asta și mă simt ghiftuit. Dar nu, nu l‑am ucis eu.
Bi oju ri enu a pamo.
Nu tot ce vede ochiul gura trebuie să rostească.
Celula asta e mai mare decât cea dinainte. Simt mirosul de sânge uscat al celor executați; aud fantomele lor care mai urlă și‑acum. În pâinea ta sunt gărgărițe, iar apa ta poartă pișat de la zece și încă doi gardieni și de la capra cu care se fut pentru distracție. Să‑ți spun o poveste?
Sunt doar un om căruia unii i‑au spus lup. Copilul e mort. Știu că bătrâna îți dă alte vești. Numește‑l ucigaș, spune ea. Deși pe mine mă întristează doar că n‑am omorât‑o pe ea. Roșcatul a spus cândva despre copil că are capul bântuit de diavoli. Asta dacă crezi în diavoli. Eu cred în sângele rău. Tu arăți ca unul care n‑a vărsat sânge niciodată. Și totuși, ai sânge lipicios între degete. De la vreun băiat pe care l‑ai circumcis, de la vreo fetiță prea mică pentru cât o ai tu de… Ia uite ce te mai ațâță! Uită‑te la tine.
O să‑ți spun o poveste.
Începe cu un Leopard.
Și cu o vrăjitoare.
Cu un Mare Inchizitor.
Cu un șaman.
Nu, n‑ai să chemi străjerii.
S‑ar putea ca gura mea să spună prea multe înainte s‑o închidă ei cu bâta.
Uită‑te la tine. Un om cu două sute de vaci, care se delectează cu o fâșie de piele a unui băiat și cu o koo de fată care n‑ar trebui să fie femeia niciunui bărbat. Fiindcă asta‑i ce cauți tu, nu‑i așa? Un lucrușor obscur care nu poate fi găsit nici în treizeci de saci cu aur sau în două sute de vaci sau în două sute de neveste. Ceva ce‑ai pierdut — ba nu, ți‑a fost luat. Lumina aia, o vezi și ți‑o dorești — nu lumina de la soare sau de la zeul tunetului din cerul nopții, ci lumina imaculată, lumina dintr‑un băiat care nu cunoaște femeile, dintr‑o fată pe care ai cumpărat‑o pentru căsătorie, nu fiindcă ai avea nevoie de‑o nevastă, că doar ai două sute de vaci, dar trupul nevestei poți să‑l rupi, fiindcă scotocești prin găuri, găuri negre, găuri umede, găuri necoapte, aceeași lumină pe care o caută și vampirii, și‑o vei găsi, o vei găti pentru ceremonial, circumcizie pentru băiat, consumarea uniunii pentru fată, iar după ce vor vărsa sânge, salivă, spermă și pișat, n‑ai să ți le ștergi de pe piele și‑ai să te duci cu ele la copacul iroko să folosești orice gaură vei găsi.
Copilul e mort, la fel și toți ceilalți.
Am mers pe jos zile în șir, prin roiuri de gângănii din Mlaștina de Sânge și pe pietre care‑ți sfâșie pielea în câmpiile de sare, zile și nopți. Am ajuns către sud tocmai la Omororo și nici c‑am știut, nici că mi‑a păsat. M‑au dus la detenție ca cerșetor, m‑au luat drept hoț, m‑au torturat ca pe un trădător, iar când vestea despre copilul mort a ajuns în regatul vostru, am fost arestat drept criminal. Știai c‑au venit cinci oameni la mine în celulă? Acum patru nopți. Eșarfa de la gâtul meu e a unuia dintre ei, singurul care‑a plecat de‑aici pe picioarele lui. Într‑o bună zi, poate chiar o să‑i revină vederea la ochiul drept.
Despre ceilalți patru. Consemnează întocmai ce‑ți spun.
Din bătrâni se spune că noaptea e nebună. Nu te judecă, dar, orice‑ar fi să vină, ea nu te‑avertizează. Primul a venit lângă patul meu. M‑am trezit în propriile‑mi horcăituri de moarte și de vină era un bărbat care‑mi strivea beregata. Mai scund decât un ogo, dar mai înalt decât un cal. Puțea de‑ai fi zis că măcelărise o capră. M‑a apucat de gât și m‑a săltat în aer, pe când ceilalți bărbați păstrau tăcerea. Am încercat să‑i desprind degetele, dar mă strângea ca un diavol. Când l‑am lovit în piept, parcă am dat într‑o piatră. M‑a ridicat și m‑a ținut de parcă admira o bijuterie prețioasă. I‑am trosnit un genunchi în falcă atât de tare, de și‑a retezat limba cu dinții. M‑a scăpat și m‑am năpustit în coaiele lui ca un taur. A căzut, eu i‑am apucat cuțitul cu lama ascuțită ca briciul și i‑am tăiat gâtul. Al doilea m‑a înșfăcat de brațe, dar eram gol pușcă și alunecos. Cuțitul — cuțitul meu — i l‑am înfipt între coaste și i‑am auzit inima făcând poc. Al treilea dansa cu picioarele și cu pumnii, ca un fluture de noapte, bâzâind ca un țânțar. Am strâns pumnul, apoi am întins două degete, ca urechile de iepure. I le‑am înfipt adânc în ochiul stâng și i l‑am scos cu totul. A răcnit. Uitându‑mă la el cum zbiară pe podea, căutându‑și ochiul, am uitat de ceilalți doi. Grasul s‑a apropiat de mine din spate, și‑a luat avânt,eu m‑am lăsat iute în jos, el s‑a împiedicat, a căzut, eu am sărit, am luat piatra ce‑mi era pernă și l‑am pocnit în țeastă până ce fața a început să‑i miroasă a carne crudă.
Ultimul dintre ei era un băiat. S‑a pus pe plâns. Era prea zdruncinat ca să se milogească pentru viața lui. I‑am zis să fie bărbat în viața viitoare, că‑n asta de‑acum e mai puțin decât un vierme, și i‑am azvârlit cuțitul în beregată. Sângele i‑a ajuns pe podea înaintea genunchilor. Bărbatului pe jumătate orb i‑am cruțat viața, fiindcă avem nevoie de povești ca să trăim, nu‑i așa, preotule? Inchizitorule. Nu știu cum să te numesc.
Dar ăștia nu‑s oamenii tăi. Bun. Atunci, nu‑i nevoie să le cânți văduvelor lor cântece de îngropăciune.
Tu ai venit să asculți o poveste, iar eu am chef s‑o spun, vasăzică zeii ne‑au zâmbit amândurora.
În Orașul Violet era un negustor care spunea că și‑a pierdut soția. Dispăruse cu cinci inele de aur, cu zece și două perechi de cercei, cu douăzeci și două brățări de mână și cu zece și nouă brățări de gleznă. Umblă vorba că ai nasul fin, de găsești ceea ce‑ar vrea să rămână pierdut, a spus el. Aveam aproape douăzeci de ani și eram de mult izgonit din casa tatălui meu. Omul credea că sunt vreun fel de câine de vânătoare, dar i‑am răspuns că da, umblă vorba că am darul ăsta. Mi‑a aruncat lenjeria de corp a soției sale. Urma mirosului ei era atât de slabă, încât aproape dispăruse. Poate știa că într‑o bună zi aveau să pornească oameni după ea, fiindcă avea câte o colibă în trei sate și nimeni nu știa în care dintre ele locuiește. În fiecare casă era câte o fată care arăta exact ca ea, ba mai și răspundea la numele ei. Fata din cea de‑a treia casă m‑a poftit înăuntru și mi‑a arătat un scăunel pe care să stau. M‑a întrebat dacă mi‑e sete și, înainte să‑i răspund că da, a întins mâna să ia o carafă cu bere de masuku. Dă‑mi voie să‑ți amintesc că ochii mei sunt ochi obișnuiți, dar că umblă vorba c‑aș avea nasul fin. Așadar, când mi‑a așezat dinainte halba cu bere, deja mirosisem otrava pe care o pusese în ea, otrava nevestelor, numită scuipat de cobră, al cărei gust se pierde când o amesteci cu apă. Mi‑a dat cana și am luat‑o, iar pe ea am apucat‑o de mână și i‑am sucit‑o la spate. I‑am dus cana la buze și i‑am vârât‑o cu forța printre dinți. Au început să‑i curgă lacrimile și am îndepărtat cana.
M‑a dus la stăpâna ei, care locuia într‑o colibă pe malul râului. Soțul m‑a bătut așa de tare, de am lepădat copilul din mine, a spus stăpâna. Am cinci inele de aur, zece și două perechi de cercei, douăzeci și încă două brățări de mână și zece și nouă brățări de gleznă, pe care ți le dau ție, dimpreună cu o noapte în patul meu. Am luat patru brățări de gleznă, iar pe ea am dus‑o înapoi la soț, fiindcă îmi doream banii lui mai mult decât bijuteriile ei. Apoi i‑am zis s‑o pună pe femeia din căsuța a treia să‑i facă soțului bere de masuku.
A doua poveste.
Tata a venit acasă într‑o seară mirosind a pescăriță. Avea mirosul pe el și mai avea o tablă de lemn pentru jocul bawo. Și sângele unui bărbat care nu era tata. Jucase o partidă cu un binga, un maestru bawo, și pierduse. Binga își revendicase câștigul, iar tata înșfăcase tabla de bawo și‑o spărsese în creștetul maestrului. A zis că se dusese la un han de departe ca să poată bea, să pipăie femei și să joace bawo. L‑a bătut tata pe omul acela până n‑a mai mișcat, apoi a plecat de la cârciumă. Dar niciun iz de nădușeală nu se simțea pe el, nici cine știe ce prăfuit nu era, nici respirația nu‑i puțea a bere, nimic. Nu fusese la nicio cârciumă, ci în sălașul unui călugăr al opiului.
Și‑a intrat tata în casă și‑a strigat după mine să vin din grânarul în care locuiam, că deja la vremea aceea mă alungase din casă.
— Vino, fiule, mi‑a zis. Stai jos și joacă un bawo cu mine.
Tabla de joc era pe jos și lipseau multe bile. Prea multe pentru un joc ca lumea. Numai că taică‑meu urmărea să câștige, nu să joace.
Precis știi să joci bawo, preotule; dacă nu, trebuie să‑ți explic. Patru rânduri a câte opt găuri pe tablă, fiecare jucător primește două rânduri. Treizeci și încă două semințe pentru fiecare jucător, dar noi aveam mai puține, nu‑mi amintesc exact câte. Fiecare jucător pune câte șase semințe în gaura nyumba, dar tata a pus opt. L‑aș fi întrebat: Tată, joci în stilul din ud, cu opt în loc de șase? Dar tata nu vorbește niciodată când ar putea mai bine să tragă un pumn, iar mie mi‑a tras pumni pentru mai puțin de‑atât.
De fiecare dată când puneam o sămânță, zicea: Capturează și ia‑mi semințele. Dar a poftit să bea și a cerut vin de palmier. Mama i‑a adus apă, iar el a tras‑o de păr, i‑a dat două palme și i‑a zis: Până la apus, pielea ta are să uite semnele astea. Mama n‑a vrut să‑i dea satisfacția de‑a o vedea în lacrimi, așa că s‑a dus să aducă vinul. Eu l‑am mirosit să văd dacă se simte otravă și, de‑aș fi simțit, nici c‑aș fi zis ceva. Dar, cât era ocupat s‑o bată pe mama că face vrăji fie ca să‑și încetinească îmbătrânirea, fie ca s‑o grăbească pe‑a lui, tata nu mai era atent la joc. Așa că mi‑am semănat semințele, două, într‑o gaură din capătul tablei, și le‑am capturat pe ale lui. Treaba asta nu i‑a plăcut lui tata.
— Ai ridicat jocul la nivelul mtaji, a spus el.
— Ba nu, suntem abia la‑nceput.
— Cum îndrăznești să‑mi vorbești cu atâta lipsă de respect? Să mi te adresezi cu „tată“ când vorbești cu mine.
N‑am mai zis nimic și l‑am blocat pe tablă.
Nu‑i mai rămăsese nicio sămânță pe rândul din interior și nu putea să se miște.
— Ai trișat, mi‑a zis. La tine pe tablă sunt mai mult de treizeci și două de semințe.
I‑am răspuns:
— Ori ai orbit de la vin, ori nu știi să numeri. Tu ai semănat semințe, iar eu ți le‑am capturat. Am semănat semințe pe tot rândul meu și‑am construit un zid pe care n‑ai cum să‑l spargi, fiindcă n‑ai nicio sămânță.
N‑am mai apucat să adaug nimic, că m‑a pocnit drept în gură. Am căzut de pe scăunel, iar el a înșfăcat tabla de bawo ca să mă lovească la fel cum îl lovise pe binga. Însă tata era beat și lent, iar eu îi privisem pe maeștrii ngolo exersându‑și mișcările războinice pe malul râului. Și‑a luat avânt cu tabla, iar semințele au zburat în văzduh, risipindu‑se în toate părțile. Am făcut trei salturi înapoi, așa cum văzusem la maeștri, și m‑am ghemuit la pământ ca un ghepard la pândă. S‑a uitat în jur după mine de parcă dispărusem.
— Ieși la lumină, lașule. Laș ca maică‑ta. De‑aia‑mi place s‑o fac de ocară. Întâi o să te bat pe tine, pe urmă o s‑o bat pe ea că te‑a crescut, pe urmă o să vă las câte‑un semn ca să vă amintiți amândoi c‑a crescut un băiat să fie amantă la bărbați, a spus el.
Furia e un nor ce‑mi lasă mintea golită și inima întunecată. Am început să sar și să lovesc în aer cu picioarele, tot mai sus de fiecare dată.
— Acum țopăie ca un animal, a comentat el. S‑a năpustit spre mine, dar nu mai eram un băiețandru. Am sărit și eu la el, în casa noastră mică, m‑am aruncat în jos cu mâinile înainte, mi‑am făcut palmele tălpi și m‑am dat peste cap, mi‑am rotit tot corpul cu picioarele în aer, m‑am răsucit către el, l‑am strâns de beregată cu labele picioarelor și l‑am trântit pe jos. Țeasta i s‑a lovit de podea cu un zgomot atât de puternic, încât mama, de‑afară, a auzit trosnitura. A dat fuga înăuntru și a scos un țipăt.
— Dă‑i drumul, copile. Ne‑ai distrus pe amândoi.
M‑am uitat la ea și am tras un scuipat. Apoi am plecat.
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
