Cel mai simpatic duo polițienesc, subcomisarul Milia Popova și superiorul său, comisarul Popescu, se întorc. Și o dată cu ei întreg universul bucureștean alternativ construit în primul roman al seriei, În tăcerea nopții.
În romanul Lăudați și cântați autorul Dragoș C. Costache continuă povestea și ni-i arată din nou pe cei doi încercând să rezolve o crimă de nerezolvat, în timp ce își testează propriile principii și judecăți morare. Acțiunea se petrece în 1926, când în perioada sărbătorilor de iarnă un ucigaș umple de sânge birturile Bucureștiului. În paralel o furtună de zăpadă se abate asupra Capitalei, amenințând să complice lucrurile și mai mult.
Până se lansează romanul, citește mai jos despre Milia Popova și dilemele morale pe care le ridică munca în poliție. Romanul se va lansa pe 6 iulie la Brașov.
Low Life
o poveste cu M. Popova
A fi puternic este asemănător cu a fi o doamnă. Dacă trebuie să le spui oamenilor că ești acel lucru, atunci nu ești.
M. Thatcher TMS
Subcomisarul Burduja aducea cu o nevăstuică buhăită, avea acel aer de prădător șiret, atât de comun în Poliția și Siguranța Capitalei dar în special la Socială. Erau două tipologii animaliere între polițiștii de moravuri - cea parșivă de prădător și cea molcomă, suină, de cocină; în rest, foarte puține ființe umane. Burduja era prădătorul - înalt și slab, cu un nas ascuțit, mustață cerată de cavalerie și niște ochi mici și reci ca niște mărgele. Își țuguia mult buzele, adesea strâmba din ele sardonic când vorbea cu ceilalți, de parcă era paznicul unei înțelepciuni ascunse ce nu merita împărțită orișicui. Dacă era să te blagoslovescă cu câte-o vorbă Burduja era în același timp sfătos și scârbos, două sentimente pe care Milia nu crezuse vreodată să le vadă împreună. Burduja te-ar fi scuipat între ochi cu gingășie, apoi ar fi zâmbit ironic, convins că n-ai înțeles onoarea pe care ți-a făcut-o dar că poate, într-o zi, o să te ajungă-nțelepciunea din urmă și o să înțelegi.
Burduja era superiorul ei, subcomisar plin, gradul întâi și cu promisiune de avansare dacă o dă pe ea pe brazdă. O treceau frisoanele de fiecare dată când își amintea acea primă zi în biroul comisarului-șef Cotoi - bărbos, rotofei, de tipologie suină - și cum îi explicase mieros, cu tonul cu care i-ai vorbi unei iepe înspăimântate cum subcomisarul Burduja, unul din cei mai buni ofițeri de moravuri, o să o dea pe brazdă. Apoi îl invitase pe nemernic în birou - un birou meschin într-o clădire pe jumate demolată de bombardamentele nemțești - și Burduja, zâmbind din vârf de buze, îi spusese că Regele a făcut-o din femeie, om iar el o s-o facă din om, polițist.
Începea să creadă că cele două condiții nu erau chiar compatibile.
De șase luni Milia Popova bătea alei și birturi pe urmele lui Burduja. Invariabil pe urme - subcomisarul nu tolera să meargă cot la cot cu fusta. Tot repeta asta pe la intervenții, cu buzele țuguiate ironic, ca să-l audă sticleții dimprejur. Asta în ciuda faptului că Milia purtase în fiecare zi de când se angajase, pantaloni. Chiar când era circăreasă, la circumscripția zece purtase nădragi la uniformă. Ce altceva să facă, să vină cu fustă de acasă? Nici n-avea fuste, doar vreo două rochii de priveghi și doliu cum le numise, dramatic, amica sa Carmen.
De când femeile fuseseră integrate în Poliție, după decretul regelui Albert se tot vorbea de o uniformă feminină, spre oroarea ipochimenilor și a ziarelor patriotice. Sticleții bătrâni, mai mult dorobanți decât detectivi, își aleseseră asta ca ultimă redută. Asta nu! Orice dar nu uniformă de muieri! O uniformă făcea totul oficial, mai oficial decât un decret, o lege și două promoții de femei polițist. Toate astea se puteau nărui ca un vis urât, dar o uniformă... Trăgeau de uniformă pentru că asta erau, asta mai rămăsese din ei. O nălucă într-o uniformă, ca o poveste de speriat copii.
Așa că Milia târâise un an de zile la circa zece niște pantaloni de uniformă bărbătești, croiți prost, și de șase luni târâia acum o pereche vag mai bine croită în diversele îndeletniciri nocturne ale diviziei moravuri de la Poliția Socială. Ăsta se contura ca fiind singurul viitor pentru o femeie polițai, altundeva decât la sortat de hârtii sau la fiert de cafele. Moravuri, o treime din femeile polițist erau la moravuri. Și ce făceau la moravuri?
Momentan polițista asta scutura două nevolnice - Safta și Florina - în plină zi, pe o bordură jegoasă din buza gropii Tonola. Asta era ocupația ei, din asta-și câștiga pâinea. Burduja, cu o satisfacție superioară cerceta cele două clandestine. Așa le numeau plăvanii de la moravuri pe toate femeile neînregistrate ca prostituate la Prefectură. Clandestine, de parcă erau din rezistență în timp de război și puneau bombe sub trenuri. Ei, astea două clandestine, abia de-aveau treizeci de ani dacă le-adunai împreună dar Burduja le trata ca pe spioni în timp de război. Le legase mână-n mână cu cătușa și le pusese să stea jos pe bordura rece în timp ce patrula prin fața lor, scormonindu-le prin traistă. Milia îl urmărea neputincioasă dintr-o parte, simțind că ar trebui și ea să se așeze lângă cele două fete.
- Domnule subcomisar Burduja...
- Șșșș, cioculețul, Popova. Stai gingaș că sunt în exercițiu.
Așa-i plăcea să zică, de fiecare dată, fără să detalieze. Milia se întrebase de mult dacă Burduja se considera în exercițiul funcției când scormonea femeile prin nădragi sau dacă era ceva mai profund, și exercițiul la care se referea era unul militar, de comandă. Burduja nu luptase în război dar își dădea adesea aere de general de brigadă. Ca majoritatea polițiștilor fusese scutit de serviciu, în ideea că de murit eroic pe front poate muri oricine dar de canaliile care-ți țineau plebea sub control nu te puteai lipsi cu una, cu două. Și ca toți cei care nu văzuseră frontul, Burduja era convins că s-ar fi priceput, poate mai bine ca Praporgescu, Averescu și regele Albert la un loc. Poate asta era, își trăia fanteziile militare prin bordelurile, dughenele și dormitoarele Bucureștilor, nimicind în campanie dame de companie, degenerați și dependenți de opiu. Ce făcea acum, anume răsturna în mocirlă geanta unei copile ce dârdâia pe marginea drumului nu era un gest de meschinărie brutală ci o acțiune de ariergardă spre folosul sănătății publice.
- Ia uite Popova, ce avem aicea la curvuliță-n geantă?
Milia privi cu scârbă. Câteva hârtii, o cutie de cremă, două batiste, o pipă și chibrituri și o floare presată, legată cu un fir roșu.
- Un mărțișor?
- E, bravos! Ai ochiul bun, Popova. Mărțișor! Ia zi fă, ți-a dat codoșul în semn de amor?
- Nu șefule, mi-a dat...
- Ài Sichtiri (*sictir) cu gura ta cu tot, crezi că mă interesează pe mine ce degenerat dă cadou pe la curve? Ia zi Popova, că ești alogenă, cunoști originea mărțișorului rumân?
Rumân. Ca pentru a-și puncta originea sănătoasă, din sânul națiunii. Cât despre accentul besarabean pe care se chinuia subcomisarul să-l ascundă, pe-ăla îl câștigase probabil la cărți.
- E diferită de originea celui bulgăresc sau grecesc?
Burduja își țuguie buzele amuzat și împinse cu piciorul geanta și conținutul său mânjit cu noroi în direcția celor două fete.
- Nu e, doar că aici, în vatra Daciei s-a păstrat pur, neîntinat de alte năravuri.
Subcomisarul se-ntoarse, privind nemulțumit în direcția Miliei, ca un profesor de istorie dezamăgit. Apoi continuă:
- Vezi tu Popova, înainte să fie picior de rusnac, țigan, jidan, bulgar, chiar și grecotei, deși strămoșii ăstora mișunau încă de pe vremuri din port în port și din poartă-n poartă, aicea erau daci și romani. Și-nainte chiar doar daci! Ai citit matale pe Hașdeu sau pe profesorul Densușianu?
Nu-i oferi ocazia să răspundă, ca de atâtea ori înainte când o întrebase același lucru. Culmea era că Milia citise niște Hașdeu, lectură obligatorie la Drept, dar nu i-ar fi zis asta vreodată lui Burduja.
- Ei, mulți neghiobi știu că Martie era prima lună din an în antìca Romă și că de la kalendele lui Martie, adică asta înseamnă începutul, vine cică obiceiul să serbezi primăvara cu...
Milia nu mai asculta, privirea îi alunecase peste umărul lui Burduja, de unde se apropia un bărbat într-o haină lungă de piele. Oftă. Îl știa prea bine pe Ilicuță, din nefericire. Un alt prădător, parcă zămislit din pântecele lui Burduja dar mai tuciuriu și, cel puțin teoretic, de cealaltă parte a legii. Era înalt, slab și cocoșat, cu un păr creț și un obicei de reptilă, de a-și scoate vârful limbii printre dinții strâmbi, fixați într-un rânjet aproape permanent. Ilicuță era unul din codoșii lui Pintilie, cel ce controla prostituția "clandestină", furturile și alte găinării în tot nordul orașului. Fetele astea "îi aparțineau", o constatare care stârnea în egală măsură furie și neputință în Milia.
- ... ei, acuma, strămoșii etruscilor, Dacii înmuiau firul în sânge și-n lapte care să semnifice renașterea prin Gebeleizus, și când au furat grecii povestirea s-a transformat Gebeleizus în Geea, laptele, și Zeus, sângele. Astea-s lucruri cunoscute...
Milia îl știa bine pe Ilicuță, pentru că-l știa toată mahalaua de la Colentină până-n cărămidărie. Întreprinzător, mieros cu sticleții și brutal cu femeile, Ilicuță era o generație nouă de codoș. Tătâne-su fusese prieten de-o viață cu Pintilie bătrân - "faraonul" sau "regele țiganilor" cum îl numise presa - și ținuse bordeluri, chiar și-un cabaret din centru, pe Regina Maria, pentru acesta. Acum Ilicuță era la rândul său împiegat cu prostituția doar că, fire întreprinzătoare, o scosese din case și-o răspândise pe toate străzile de mahala din nord, până arata calea Teiului ca portul Constanța. Calculul era simplu - oricum Pintilie plătea poliția să-i lase clandestinele în pace - ce mai contau două trei oboale-n plus în buzunarul vreunui circar mai scrupulos dacă străzile erau poleite cu aur? De ce să vină muncitorul la bordel dacă poate să vină bordelul în fața porții întreprinderii? Casele de toleranță costau, acreditarea la prefectură și inspecțiile medicale iarăși costau, dar un futai rapid după barăci cu o fată adusă din Moldova sub promisiunea că o să țeasă cămăși era ieftin ca braga. Și cine să se plângă? Poliția era plătită, lumea respectabilă se mutase în sudul capitalei, pe patroni și propietari nu-i interesa ce-i dincolo de gard dacă-și făceau oboalele iar fetele... Pe fete le rezolva Ilicuță. Cu laudanum, bătaie sau brici. Așa și auzise prima oară Milia de el. Șușoteli între circari și jandarmii de la zece. Un cadavru crestat cu briciul, sub podul de tren de la Floreasca. Asta-i sigur din fetele lui Ilicuță.
- Ce faci kir' Ilicuță, ți-ai pierdut buleandrele prin târg?
Burduja se întoarse, cu mâinile în buzunarele paltonului, măsurându-l pe noul venit din priviri. Cu basca-n mână și un rânjet strâmb pe față Ilicuță-i răspunse, mimând falsă umilință.
- Doamne ferește-mă dom' șef, cum să scot eu fete ziua, când e dame bune pe stradă și copii la-nvățătură. Păi nu ne-am înțeles să nu?
- Păi eu ce zic mă, Ilicuță, și eu credeam că ne-am înțeles. Și acu le găsesc pe astea două în poartă la cărămidărie, coafate la floci și unse la văgăună de ies muierile cinstite cu bani de prin case, cătând negustorul de pește.
Ilicuță rânji, cu limba pe-afară, gustând aerul ca o șopârlă. Burduja își țuguie buzele, fericit de propriu humor. Doar Milia privea cu scârbă scena. De fiecare dată era la fel. Burduja și Ilicuță erau ca doi frați de cruce la o vadră de vin. Lăsând la o parte banii pe care îi primea subcomisarul ca pourboire de la șeful lui Ilicuță, între cei doi - grobianul pompos cu legițimație și codoșul sadic cu brici - se înfiripare o veritabilă poveste de amor, bazată nu atât pe respect reciproc cât pe un dispreț comun pentru femei.
Burduja le scoase cătușele celor două fete, mai mult în scârbă.
- Hai, ia-le de-aici, acasă cu ele că altfel data viitoare ți le pun la tren. La muncile câmpului cu ele.
- La școală, la ce vârstă au. mormăi ca pentru sine Milia. Niciunul dintre bărbați n-o băgă în seamă. Ilicuță se apropie de cele două fete, pe ocolitelea, peste trotuar, ca un șarpe ce-și încolțea prada. Subcomisarul Burduja venea și el pe celălalt flanc, ca un militar de carieră.
- Și vezi că n-are niciuna profilactice. Dacă-mi împrăștie astea boale prin mahala vă ia mama dracu pe toți. Auzi fă? Dacă te mai prind ziua p-aici, și fără capișoane te duc direct la Colțea la venerice, să te spele doctoru' cu oțet și sare pe dinlăuntru ca pe ceaun.
Cele două fete se ridicară, tremurând de pe bordură. Arătau jalnic, sub tot machiajul aplicat stângaci. Două fete, una mai oacheșă și mică, Safta, nu-i dădeai mai mult de cincisprezece ani. Cealaltă, Florina, era mai înaltă - cam cât Milia, dar cu o figură bucălată de copilandră sperioasă. Ambele erau slabe ca varga. Fete disperate să scape de ce tratamente rele primeau pe acasă, căzute direct în ghearele nemernicilor de la capitală, de cum se dădeau jos din tren. Milia îl topi din priviri pe Ilicuță, mai furioasă cu fiecare moment.
- Aude fata, aude. E fată bună, e ascultătoare... Miorlăi Ilicuță prefăcut, apucându-le pe cele două fete de câte un braț.
- Da, bună rău, toate premiantele ajung să bată trotuarul prin mahalale. Mâine poimâine se fac polițiste, nu-i așa domnișoara colegă?
Clocotea. Era un vulcan, Vezuviul pe cale să erupă iar pomposul de Burduja era Pompeii-ul ei. Închise ochii o secundă, își imagină că-l pocnește pe Burduja, acolo de față, că-i întoarce un mâner peste gură lui Ilicuță. Vedea clar, cele două căi în fața sa, cea pe care se afla deja, de polițistă la Socială, slugă pe lângă zeci de Burduja și sute de Cotoi. Și o alta, care ducea în negura incertitudinii. Înapoi în Dobrudja sau într-un pent-house cu Edi. Într-o zi poate o să încerce cealaltă cale dar astăzi...
Ilicuță smuci una din fete, cea înaltă, cu față de heruvim. Fata se împletici în pantofi și ajunse în genunchi atârnată de braț. Scânci. Burduja pufni superior. Poate azi era ziua.
- Are grijă fata că știe să fie...
- Ai mai bine tu grijă cu copila aia, că dacă pățește ceva pleci de-aici în dubă cu circarii.
Ilicuță se opri brusc, privind-o amuzat, limba i se strecurase din nou printre dinți, mai mult ca de obicei. Arăta ca un copil care se schimonosea la dascăl. Burduja nu zise nimic, doar arcui o sprânceană, curios.
- Da ce-am făcut, șefa? Ce circ, că aicea e fabrică de cărămidă nu circ! Și io ce să-i fac dacă nu se ține pe bulane. A căzut. Nu fă?
Florina, se chinui să se ridice de pe trotuar și răspunse căznit.
- Am... am căzut.
- I-auzi, din gura iepei. Prieteni suntem, gadjico, ce te superi? Păi n-am eu grijă de fetele aste'?
Poate azi era ziua. Un cadavru crestat cu briciul. Asta-i sigur din fetele lui Ilicuță. Simțea cum creștea furia în ea, ceva venea, încerca să iasă la suprafață. Răspunse printre dinți scrâșniți.
- Auzi...
Burduja întrerupse plictisit.
- Ia ai grijă de ele altundeva, țigane. Să nu vă mai prind ziua că vă bagă fata pe tustrei în dubă, katala' (* 'nțeles?)?
- Gata, gata. răspunse rânjind Ilicuță și smuci cele două fete în spate, pe stradă, cu același rânjet ascuțit pe buze.
- Și să le iei profilactice, că dac-aud că a luat careva...
- Iau, barosane, iau...
- Vă ia mama dracu m-auzi?
Ilicuță își struni fetele până la colțul fabricii apoi o tăie peste maidan, pe o potecă dosită de pe lângă groapa de argilă. Milia îl urmări, mocnind până dispăru după garduri. Se întoarse, sleită spre subcomisar dar Burduja o aștepta deja, cu zâmbetul lui ironic pe buze.
- Bravo, păsărică, i-ai zis-o la faraon, l-ai învățat tu minte.
Clipi confuză, nesigură pentru un moment dacă Burduja chiar îi făcea un compliment sau își bătea joc de ea. Apoi își aminti cu cine vorbea.
- Se duce Ilicuță acasă acuma, liberează herghelia de muieri și direct la mânăstire pleacă, de frica dumitale.
Însăși ideea că trebuiau liberate, că erau ținute ca vitele ar fi trebuit să-i provoace furie oarbă. Dar Milia nu mai simțea nimic, de luni de zile ajunsese să se gândească la oameni în termeni de animale, buni sau răi.
Burduja porni la pas rapid în jos pe stradă, și Milia o luă confuză pe urmele sale.
- Kirios subcomisar...
- Hai lasă kiri, Popova. Eu ți-am tot zis ție să-ți atârni nădragii în cui dacă tu crezi că vii aici să faci dreptate. Lasă-te femeie de munca de poliție și angajează-te madamă la bordel dacă vrei să oblojești ofurile curvelor. Mângâie-le frumos, dă-le cu pudră pe la găoază și ascultă-le despre cum lumea e rea și bărbații îs nemernici, Sociala nu cu asta se ocupă!
- Da' cu ce se ocupă dom' subcomisar? îi răspunse țâfnoasă. Burduja se întoarse spre ea, nu furios că a-ndrăznit să-i răspundă, nici măcar cu mina sa de dezamăgire superioară, ci pur și simplu plictisit, ca un dascăl care predă a zecea oară aceeași lecție unor plăvani de elevi.
- Cu curățenia, păsărică. Cu ordinea și disciplina. Dacă-s curvele vii și ascunse în boscheți să nu le vadă lumea cinstită noi putem să merem acasă. Curgovitul n-o să dispară că l-ai căpăcit tu pe-un vierme impertinent nici n-o să se călugărească curvele că le-ai apărat tu onoarea. Sociala se ocupă cu disciplina. Își bate unul muierea de scoală toată mahalaua, îi dai trei scatoalce să se astâmpere. Își pun invertiții pene-n cur de-și face creștinii cruce pe străzi, bați la ei până se-astâmpără. Curvăsăraia în case sau la periferie, pe-ntuneric. Toate astea îs molime sociale mă și tu ești doctora, păsărică, da' nu aia de-nțeapă buboiul ci ca-n armată aia de face triaj. Asta nu-nțelegi tu.
O privea cu fața lui de rozătoare dezamăgită de parcă Milia nu-nțelegea una dintre regulile de bază ale lumii, că soarele răsare sau apa curge la vale. Oftă dramatic și continuă:
- Nu e treaba ta să ții partea curvei, dimpotrivă. Tu trebuie să controlezi depravitatea în orașul ăsta, femeie. Jegul de marginea drumului. Uite, când erau colonialii pe aici în timpul războiului înflorise curvăsăraia, și-o luaseră cocotele în cap. Aveau bani de cheltuială toți soldații, asediul era ridicat, curgea lapte și miere și sloboz. Știi ce-a urmat? Sifilis și sculament - și din cel obișnuit dar mai ales sculament social. Mergeau toate târfele pe bulivar ziua în amiaza mare, braț la braț cu ceva malaka 'stralian. Le vedeai curu' pe stradă mă. Low life se cheamă asta la engleziți, adică viața de jos. Știi ce-a urmat? Dormeau soldații în șant, fugăreau fete cinstite sau intrau beți peste femei în casă. Asta se întâmplă dacă pierzi controlul, și-ncepe simplu de la o curvă lăsată prea mult din laț.
Scuipă pe jos apoi traversă sprinten spre stația de tramvai. Milia simțea cum se scurge din ea și ultima urmă de respect pentru munca asta. Daca ar fi putut, ar fi plâns.
Lăsă să treacă o căruță și traversă la rândul său calea Teiului, până la stația de tramvai. Burduja, sprijinit de un zid de cărămidă părea pierdut pe gânduri. Putea să-l contreze, putea să-i explice de ce era asta atât de periculos, că să lași o curvă din laț nu era același lucru cu scăpatul ei de ștreang.
- Știți...
- Lasă, că n-am terminat. Știi unde nu s-a întâmplat asta, păsărică regală? La Iași. Când au ocupat Imperialii Iașiul au interzis curgovitul. Pușcărie pentru orice bărbat prins la femei, curte marțială pentru soldați. S-a uscat instantaneu canalele. Mai era câte-un bordel ascuns pentru ofițeri dar na, nimeni nu-i perfect. Au prins și trei sodomiști, colcăiau noaptea, și i-au împușcat ca spioni. Ordine și disciplină militară nemțească!
- Pare că-i admirați, domnule subcomisar.
Burduja pufni, plictisit. Își dădu ochii peste cap apoi îi răspunse ironic.
- Urăște păcatul dar iubește păcătosul, Popova. Că vrea neamțul să subjuge tot ce-i iese-n cale e mândrie păcătoasă. Că se pricepe să facă ordine din destrăbălare...
- Păi și dacă păcatul e destrăbălarea, păcătoșii pe care să-i iubim nu-s copilele alea de le târâie Ilicuță prin nămol toată ziua?
Pentru o secundă Burduja se pierdu în gânduri, de parcă analiza undeva în adâncuri meritele teologice ale prostituatelor. Apoi își țuguie ușor buzele într-un zâmbet sardonic și-i răspunse.
- N-ai înțeles nimic, păsărică. Țiganul ăla e neamțul nostru, bun rău, cum o fi. Nu e el prieten cu legea dar ajută cu ordinea.
Tramvaiul trecea colțul străjii, cu un zgomot infernal de metal pe metal pe jegul strâns între șine. Scrâșnetul era ca o melodie, un fond sonor pentru tot ce-i trecea prin cap - ură, furie, neputință, rușine. Milia nu mai putea să se abțină.
- Bine c-ajută și cu fondul de pensii de la Socială, nu-i așa archis (*șefu')?
Zâmbetul se evaporă brusc de pe buzele subcomisarului Burduja și pentru o secundă Milia văzu - simți - toată ura și tot disprețul pe care i-l purta sub masca de ironie și dezamăgire. Apoi, la fel de brusc masca reveni. Burduja îi mormăi din vârful buzelor.
- Auzi, ia stai tu după tramvaiul următor, să nu zică lumea că te-am luat de ibovnică.
Barul Colos era ultimul loc în care să te-mbeți din Capitală. Pe lângă că era scump, poziționat fix în buricul târgului sub palatul cercului militar de la intersecția dintre Victoriei și Regina Maria, era și excesiv de aglomerat. Modernist dar modern, cu "automat" (* fast food timpuriu, un perete de unde puteau fi cumpărate mâncăruri gata preparate, expuse în spatele unui geam ce se deschidea dacă inserai un jeton) și bere rece la țap era totuși frecventat zi și noapte de toate clasele sociale. De la regizorul de film ce stătea planton la o masă aproape de intrare și până la muncitorii ce-și luau prânzul sau cina din spatele unui geam de automat toată lumea era tot timpul la Colos. Nu-l găseai gol și nu găseai loc decât dacă te știai cu careva deja așezat. Milia se așezase - aproape fără să dea binețe - la masă cu niște actrițe din compania Mărioarei Voiculescu, cu aproape cinci ore în urmă. Între timp masa schimbase mâinile de două ori, întâi fiind acaparată de niște cântăreți de jazz anatolian și apoi de un sculptor și un poet - ambii bogați, ambii încercând să proiecteze o aură proletară - care s-au certat o oră întreagă pe ce e mai burghez și va fi interzis după Revoluție - gătitul în casă sau restaurantul. Până la urmă s-au înțeles să se interzică tot și să se înlocuiască cu cantine automate care să servească doar ciorbă, deși Milia nu reușise să urmărească raționamentul care-i dusese la această concluzie fericită.
Era beată. Beată și - credea - tristă. Milia nu simțea nici efectele alcoolului ca alți oameni, nici pe cele ale tristeții. Poate că era ceva defect la ea dar în acel moment tot ce o interesa e să uite defectele lumii dimprejur și alcoolul ajuta întotdeauna, până la mahmureala de a doua zi. Nu era vorba că se simțea umilită, se obișnuise cu încercările bărbaților de a o umili. Dar se simțea neputincioasă. În prostia ei, Milia se făcuse polițistă mai mult din dorința de a ajuta, de a schimba lumea în mai bine decât din ambiție. Mai reușea să îi ajute pe cei apropiați - le dădea câte un pont domnilor pe care-i cunoștea să stea acasă atunci când comisarul șef Cotoi anunța razie la pidosnici. Legase ea personal cătușele pe un domn bine, ce se ocupa în timpul zilei cu speculații bursiere și în timpul serii cu înghesuitul fetelor de pension prin parcul Filip. Ba chiar arestase un cunoscut birtaș radical ce distribuia rachia cu frățietate oamenilor muncii, dar la femei le mai adăuga și-un strop de laudanum, ca să lepede, cu voie au ba, năravurile burgheze și hainele de pe ele.
Cu toate asta era greu să nu te simți degeaba în Poliția Socială. Majoritatea bărbaților gândeau la fel ca Burduja, lucrau la moravuri din ură sau scârbă, compasiunea nu era parte din viața sau vocabularul lor. Iar femeile polițist, "păsărelele lui Albert" cum le numise presa, veniseră la Socială și adoptaseră moravurile bărbaților. Fuseseră făcute din oameni, polițiste cum ar fi zis Burduja.
Poate asta se întâmplase și cu ea. Poate asta își ziceau și celelalte femei din Socială. Celelalte or fi devenit ca ei, dar eu nu! Milia își tot construia iluzia că nu era ca ceilalți, nu era ca restul polițiștilor. Secretele ei - educația, relația cu Edi, prietenia cu o suită de indezirabili îi salvau sufletul în fața tăvălugului grobian al Poliției. Dar dacă la fel gândeau și celelalte femei? Dacă gândeau așa și unii dintre polițiștii de modă veche, dintre sticleți? Dacă băteau cu poftă la câte un actor prins în brațele altui bărbat dar apoi se consolau că ei nu-s cei mai răi din Socială? Că e oricând un Burduja, care e mai rău? Sau sergentul beat de la circa zece care încercase să o siluiască la vestiare, era mai rău ca Burduja, nu? Nu?
Poate poliția era toată un tăvălug de violență și asuprire, în care fiecare rotiță se mândrea că nu scârțâie la fel de rău ca vecina dar continua să se rotească, să țină angrenajul în mișcare. Orice era permis atâta timp cât tăvălugul trecea din când în când peste câte un ticălos general valabil. Un low life.
Milia se ridică de la masă, nesigură pe picioare. Era obosită, amețită și simțea deja primele împunsături ale unei mahmureli crunte. Împinse la o parte un ierusalemit ce se blocase confuz în fața instrucțiunilor automatului și scăpă din căldura și vacarmul barului Colos. Afară era o răcoare plăcută, de început de martie și lumea mondenă se trezea din toropeala iernii. Un nou an, după rit roman, cum i-ar explica doct Burduja. Iar Milia se gândea serios să-și găsească altceva de muncă.
Trei zile mai târziu, mahmureala era o cruntă amintire, însă sentimentul de neputință nu o părăsise pe Milia. Urmase un control la un cabaret de pe lângă Victoriei și o razie de seară la un cinema mai rău famat. Femei și bărbați arestați. O tânără pălmuită în fața ei de un circar care rânjea satisfăcut. Ordine și disciplină. Zilele scârțâiau mai departe. Nopțile le petrecea cu Edi într-o stupoare pasională, ca să uite totul sau se pierdea în câte o carte în odaia ei rece de pe lângă oborul moșilor. Nu dormea, stătea cu ochii închiși și încerca să se lase să alunece cu spiritul Bucureștiului dar ceva o oprea. Ceva o făcea să se simtă impostoare. De ce se încăpățâna să rămână aici, să facă munca asta mizerabilă?
- Ia uite! Doamne apără și păzește. Ia! Trage, femeie țignalul!
Milia se trezi din reverie și trase fără să se gândească semnalul de stop al tramvaiului. Erau iarăși pe calea Teiului aproape de capătul liniei, la groapa Tonola și fabrica de cărămidă...
- Oprește birjare, oprește, Poliția! strigă furios Burduja. Milia privi pe geamul aburit al tramvaiului electric și realiză brusc ce-l înfuriase pe subcomisar. Fetele lui Ilicuță. Fetele lui Ilicuță erau iar pe stradă. Oftă, sfârșită, pierdută în mizeria lipsită de mizericordie a meseriei. Tramvaiul încetini și Burduja deschise ușa. Nu-l mai văzuse așa furios decât o singură dată, când era nouă la moravuri și făcuse scăpate două clandestine prin Cișmigiu, special ca să-i facă-n ciudă. Și atunci, ca și acum, accentul îi alunecase spre cel moldovenesc.
- Futu-li mama de cocote, ăstea-și bat joc di Poliție acum? Alo, stați pe loc, vitelor!
Subcomisarul sări aproape din mers din tramvai. Milia își trase banderola de poliție pe braț și porni pe urmele lui Burduja.
Erau același două fete. Cea mică și oacheșă, Safta și cea înaltă și bucălată, Flori...
Se opri înmărmurită. Chiar cu machiajul aplicat în exces putea vedea că fața fetei era desfigurată. Cineva o bătuse rău.
- Mă ce dracu v-am zis eu vouă mă, târfelor? Cât e ciasul? Știți măcar sî citiți ciasul?
Milia îl ignoră pe subcomisar și se duse țintă la Florina. Avea un ochi umflat, abia deschis și toată partea dreaptă a feței o vânătaie, acoperită cu greu de pudra de ten. Vânătăile continuau, pe gât, urme de strangulare cum mai văzuse doar pe cadavre.
- Ce-ai pățit? întrebă calmă, deși simțea cum clocotește-n ea furia.
- N-n-am pățit... Am... Căzut.
O singură linie fină, tăietură subțire îi traversa fetei obrazul fără vânătaie. O tăietură aproape chirurgicală, acoperită în grabă cu fard. Își aminti de cadavrul crestat cu briciul, de sub podul de tren de la Floreasca. Asta-i sigur din fetele lui Ilicuță.
Și ceva se-ntâmplă. Ceva se rupse în ea. Toată tristețea, toată angoasa, toată mâhnirea din ultimele zile se aprinse brusc. Într-o flacără albă de furie, ca o torță de acetilenă.
- Archis, archis, stai un pic!
Ilicuță apăruse ca un șobolan din bălării. Era îmbrăcat într-o haină lungă de piele, același rânjet pe buze, o figură împăciutoare pe fața sa, limba subțire alunecându-i printre buze.
- Futu-ți grijania mă, malaka ce să stau...
- Stai că am vorbit...
- Ce-ai vorbit mă, cu cine?
- Am vorbit aicea, să vine fetele. E pe-nțelegere...
Ținea o sticlă de lapte, pe jumate băută în mână. Pe Milia o pufni râsul. Lapte și sânge, mărțișorul rumân al lui Burduja. Chicoti și subcomisarul îi aruncă o privire plină de confuzie și ură. Apoi se-ntoarse la Ilicuță.
- Zi-n cristosul mă-tii haramină, ce caută curvele pe stradă ziua? Ce-am zis eu?
- Șefule, s-a înțeles ai noștri cu ai voștri. Se decartează la archigos, la Cotoi și vine fetele la sfârșit de program la fabrică, după barăci, le duce maistrul cărămidar la barăci să facă treabă. Are și capișoane.
Limba îi aluneca ca unui șarpe printre dinții strâmbi. Rânjea împăciutor, ca de la bărbat la bărbat. Se-nțeleg ca-ntre oameni. Furia lui Burduja se mai astâmpărase și bătea înapoi.
- Mie nu mi-a zis nimic kir Cotoi.
- Zice, zice. Să mă bată pe mine ăl de sus dacă nu. Uite...
Ilicuță scoase un sul de bani și desprinse două bancnote pe care le palmă cu grijă. Întinse mâna către Burduja de parcă pentru a da noroc. Subcomisarul îl privi circumspect, se uită în jur grijuliu apoi dădu noroc cu codoșul, extrâgând cu grijă bancnotele.
- Dacă aflu că mă minți, nu mai apucă să te bată ăl de sus.
- Doamne ferește, dom' șef dar să te mint io pe tine?
Ilicuță trase un gât cu poftă din sticla de lapte apoi rânji din nou, cu mustață de smântână și limba strecurată printre dinți, ca șarpele.
- Ce-a pățit fata? Întrebă Milia brusc.
Ambii bărbați - și ambele fete - se-ntoarseră brusc spre ea. Clipi senină, privindu-l pe Ilicuță în ochi.
- Care fată? zise codoșul înaintând ușor în direcția ei, țanțoș.
- Florina. răspunse plat Milia. Burduja își așternuse mina sardonică, acum că se făcuse și cu bani de rachie și cu onoarea ne-ntinată. O privea. O studia. Urma să-i ofere iar povețe grobiene, să o certe că știe curvele pe nume.
Ilicuță trase încă un gât de lapte apoi catadicsi să răspundă.
- A, s-a mpiedicat și-a căzut săraca. nu prea se ține pe picioare. Nu, femeie?
- D..da. Am căzut. răspunse fata. Putea să-i miroasă teroarea în transpirație. Să o simtă, cumva.
- A căzut. zise și Milia.
- Da, a căzut.
Rânjetul, mustața, damful de parfum și tabac. Mirosul de piele al jachetei. Urma de lapte pe buza de sus. Rânjetul. Limba care se strecura printre dinți. Scuipă un jet subțire de salivă la picioare - ale ei? ale lui?- apoi duse mâna la piept, unde era sulul de bani pe care-i scutura din carnea fetelor ăstea.
- Uite, ceva și petru mata, de Mărț...
Pentru o secundă, flacăra fierbinte din sufletul ei pâlpâi. Apoi explodă într-o fulminație de furie oarbă. Cu cătușele înfășurate în jurul pumnului îl pocni în bărbie pe Ilicuță, cu toată forța pe care o putea extrage din ură și din neputință și din rutina mizerie de la Socială de zi cu zi. Dinții strâmbi ai peștelui se închiseră brusc, unii peste ceilalți și peste vârful limbii ca de șarpe.
- Popova, Popova ce Crist...
Nu mai auzea nimic, îi smulse sticla de lapte din mână lui Ilicuță și-l pocni cu ea peste lateralul feței, acolo unde era crestată Florina. Sticla explodă într-o ploaie de cioburi, lapte și sânge, peste fața proxenetului și haina subcomisarului. Ilicuță căzu pe caldarâm.
- Popova, ești nebună, oprește-te în dumnezeii mă-tii că-l omori! urla speriat Burduja, sărind spre ea. Se întoarse, cu sticla spartâ încă în mână și subcomisarul se opri brusc, la un metru de ea. Îi dispăruse ironia superioară de pe buze. Îi apăruse teroarea în ochi. Milia privi în jur, la Burduja, la fetele înspăimântate, la Ilicuță, întins pe caldarâm. Vârful limbii codoșului, retezat, căzuse pe șosea.
- Lapte și sânge. mormăi spre Burduja.
- Ce?
- Lapte și sânge, dom' subcomisar. Mărțișorul rumân, dacic. Nu așa m-ați învățat?
Burduja o privea ca pe o nebună. Poate chiar era nebună, cine știe? Aruncă sticla pe jos și se-ntoarse cu spatele spre el. Nu era așa departe de oborul moșilor, de odaia ei rece ținută de o babă zgârcită.
- Popova, ce dumnezeii mă-tii faci, femeie?
- Merg acasă, dom' șef.
- Păi și cu ăsta ce fac?
Milia ridică din umeri și continuă în jos pe stradă.
- Nimic, e un low life, nu?
Ca Burduja. Ca Cotoi. Ca ticălosul beat de la zece care încercase să o înghesuie. Ca jumătate din Poliția Capitalei și din Capitală însăși. Ca ea.
- Popova...
Îl întrerupse. Se întoarse pentru o ultimă dată spre subcomisarul confuz și fetele speriate.
- Și-n plus, ați văzut cu toții. A căzut.
Fotografie principală Fortepan / Hirschler András.
