Romanul francezei Virginie Despentes, Dragă nemernicule, spune o poveste de plină de forță în care se împletesc furia, consolărea, înverşunărea, acceptarea și prietenia .
Rebecca e actriță, are 50 de ani. Oscar are 43 de ani, e un autor relativ cunoscut şi ascultă rap, încercând să scrie o nouă carte. Şi unul, şi celălalt au crescut şi au îmbătrânit în cultura artistului chinuit şi sunt specialişti în abuzul de droguri, însă simt că ar trebui să-şi schimbe obiceiurile. Au o corespondență care începe agresiv, și în care la un moment dat apare şi o a treia voce, a lui Zoé, care nu are nici 30 de ani, e feministă şi dependentă de rețelele sociale. Toți trei sunt certăreți, dar vulnerabili.
Virginie Despentes s-a născut la 13 iunie 1969, la Nancy. A devenit cunoscută încă de la primul său roman, Trage-mi-o (1993), care a fost tradus în peste douăzeci de țări. Au urmat Les Chiennes savantes, în 1995, apoi Les Jolies Choses în 1998 (Prix de Flore), adaptat pentru cinema cu Marion Cotillard şi Stomy Bugsy în rolurile principale. Bye Bye Blondie a fost publicat în 2004 şi Virginie Despentes a realizat adaptarea pentru cinema în 2011. În 2010, Apocalypse bébé a obținut Prix Renaudot. Cu trilogia Vernon Subutex a câştigat Prix Anaïs-Nin 2015, Prix Landerneau 2015 şi Prix La Coupole 2015. În 2011 a publicat eseul King Kong Théorie, care a obținut Lambda Literary Award for LGBT Non Fiction. A fost membră a Academiei Goncourt (2016-2020).
Citește un fragment din cel mai nou roman al său.
Dragă nemernicule
OSCAR
În dimineața asta pe telefonul meu, printre știrile de pe Yahoo, era moaca mea alături de un titlu scris cu litere de‑o șchioapă „MeToo în literatură, sfârșitul omertei“ și nu voiam să citesc articolul, dar l‑am parcurs, iar apoi am citit și comentariile de dedesubt. Evident că mi-am luat‑o în stil mare. Cum am impresia că nu mai sunt în coșmarul ăsta, începe din nou. Dormeam și eu un pic mai bine în ultima vreme. De când s‑a întâmplat iar, cum sunt pe punctul să ațipesc, mă trezește brusc o angoasă. E dificil să ți‑o iei de la o țară întreagă. Dar înțeleg ce spui legat de capacitatea mea redusă de a încasa loviturile. De fapt, sunt întotdeauna de acord cu cel care spune că sunt un rahat. Nu vorbesc decât cu tine despre asta. În fața celor din jurul meu pretind că mi se rupe. Nu mai vorbesc despre asta nici când iau cuvântul la întâlnirile NA. Mi‑e prea rușine de slăbiciunea mea. Sau mai precis mi‑e rușine când realizez că eram foarte mândru că am ajuns unde am ajuns. Pentru mine, să te bucuri de reușita ta e tot ce e mai demn de dispreț. Drept cine mă iau. Ce‑mi imaginez despre mine.
Am impresia că am mers zece ani cu Maserati, că nici măcar nu mai eram conștient de plăcerea de a conduce așa ceva și că am avut un accident. Și acum mă întorc în oraș cu caroseria complet distrusă, cu radiatorul fumegând și cu pneurile sparte și am aerul unui cerșetor. Simt că oamenii care mă iubesc sunt jenați din cauza mea. E un subiect aproape tabu între noi. Îmi pare așa de rău că i‑am dezamăgit. E ca și cum realitatea mea s‑ar dezvălui. Nu era corect când eram felicitat.
Lista ta de mari autori care au trecut prin greutăți m‑a făcut să râd. Nu știam că ai citit mult. Aș putea discuta despre cazurile lui Genet sau Camus, dar ceilalți... nu mă identific cu scriitorii pe care‑i amintești. Vorbește‑mi de Calaferte, vorbește‑mi de Bukowski și chiar de Violette Leduc sau de Marguerite Duras, dar nu veni să‑mi povestești despre autori cărora de la naștere li s‑a spus tu vei fi cineva important. Noi doi venim din aceleași cartiere, nu‑mi zice că nu știi cât de vulnerabil mă simt.
REBECCA
Frica de a‑ți pierde respectabilitatea e o treabă foarte burgheză. În sensul peiorativ al termenului. A spune că ești un artist și că vrei să fii iubit nu are sens. Sunt actriță. Dacă nu mă iubește nimeni dispar. Asta nu m‑a împiedicat de nenumărate ori să pun iubirea mai presus de sinceritatea mea. Nu sunt un suc pe care‑l poți vinde tuturor copiilor. Nu sunt într‑o cursă electorală la președinție pe care trebuie s‑o câștig seducând majoritatea cetățenilor. Eu vând curajul meu de a fi sinceră. Curajul de a fi exact eu, indiferent dacă asta îți place sau nu. De aia am și fost aleasă în defavoarea altora pentru marile roluri, nu pentru cum arăt sau pentru dicția mea. Ci fiindcă am tupeul să nu semăn cu toată lumea. Îmi asum riscul de a displăcea, face parte din jobul meu. Nu‑i poți marca pe alții, dacă te‑ndoiești de ceea ce ești tu. Nu situația te face neputincios. E mai degrabă angoasa că n‑o să te mai salute vecinii de palier ca pe cineva important. Poți invoca originile tale, poți vorbi de meseria părinților tăi ca să te victimizezi și să‑ți justifici slăbiciunea. Dar știm și unul și altul că nu‑i decât o scuză. Copiii bogați sunt așa ca tine. Toată lumea vrea să facă publicitate azi. Adică să producă mesaje coerente estetic și care se adresează clientului care le comandă. Care nu au nicio legătură cu adevărul. Care nu vor decât să seducă și să nu deranjeze pe nimeni niciodată. Vreți ca arta voastră să fie luată în serios, dar nu suportați să nu le fiți pe plac celorlalți, nici să fiți în pericol. Nici măcar nu e pentru că n‑aveți sânge‑n instalație, ci pentru că vreți să purtați coroana de spini a lui Hristos, dar fără să vă zgâriați fruntea și fără să cărați crucea. Nimeni nu mai votează în favoarea provocării. Acum toată lumea vrea să fie bine văzută. Toată lumea vrea să fie elevul bun. Faimosul debil din fundul clasei, așezat lângă calorifer, care spune tâmpenii din plăcerea de a face scandal, nu mai e o figură populară. Prostul clasei al lui Prévert poate merge să‑și schimbe hainele — n‑o să recunoașteți decât limbajul de corporație. Serios, responsabil, mereu de partea demnității și a celor mai mari cifre. Singura provocare acceptată e cea care vine dinspre putere. Dar nu‑i așa de amuzant atunci când vine de sus. Să faci mizerii e distractiv când ești un mic șobolan scârbos.
Eu vin din anii ’80 — ne formăm întotdeauna în deceniul în care avem douăzeci de ani — și pot să‑ți spun că pe vremea aia era o relaxare totală. Imediat ce produceai o teorie prostească, te grăbeai să te urci pe un scaun ca s‑o declami cu voce tare și întotdeauna era cineva în public care să găsească asta interesant. Era logica inversă celei din rețelele de socializare: cu cât erai mai minoritar, cu atât teoria ta părea mai importantă. Nimeni nu era la pescuit de like‑uri. Dimpotrivă: țineam neapărat să fim urâți de proști. Și chestia asta avea farmecul ei, desigur. Profită de ceea ce ți se întâmplă. E mai interesant decât să primești premiul supermarketului din colț.
OSCAR
Erai brutală încă de pe atunci. Mă loveai cu pumnul în spate când veneam să vă deranjez. Era oribil, fiindcă te adoram. Copilăria noastră era diferită de cea a copiilor de azi. Ni se părea normal să fim decepționați. Părinții noștri erau rar prezenți. Ne făcuseră de tineri și acum aveau o viață a lor de dus. Sora mea era adesea însărcinată să aibă grijă de mine, dar când mergea la handbal — nu știu dacă îți amintești că excela la sportul ăsta — rămâneam singur acasă, încă din clasa întâi, și asta era ceva normal pentru toată lumea.
Am o fiică de doisprezece ani. Dacă aș lăsa‑o singură o după‑amiază întreagă de miercuri, nevastă‑mea ar chema poliția și ar cere un ordin de restricție pentru gravă iresponsabilitate. Fiica mea ia un autobuz care o lasă în fața casei mele, când vorbește despre drumul ăsta cu prietenele ei ai zice că o forțez să transporte cocaină în stomac din Afganistan. La vârsta ei mergeam opt kilometri pe bicicletă, ca să mă joc cu prietenii mei la Tomblaine și n‑aveam telefon la mine ca să‑mi liniștesc părinții, cărora nici nu le trecea prin cap să fie neliniștiți. Și asta n‑are nicio treabă cu faptul că eram băiat — soră‑mea la vârsta fetei mele era prinsă în tren chiulind. Se ducea să hălăduiască printr‑o gară dezafectată unde puștii inhalau aurolac în pungi de plastic. Părinții mei habar n‑aveau de aurolac. Și n‑au apelat la psihiatru fiindcă cea mică a chiulit.
Sunt șapte ani diferență între mine și Corinne, fabulez un pic când vorbesc despre ce i se întâmpla la doisprezece ani, mai degrabă povestesc legenda ei. Ea era mereu înaintea mea în orice, așa că auzeam întotdeauna povestindu‑se despre ceea ce făcuse ea înaintea mea. A plecat de acasă când aveam eu unsprezece ani. De câte ori o revedeam îmi spunea că se teme că sunt un pic retardat. Era neliniștită la gândul că probabil mi‑o luam la școală și mă întreba despre asta pe un ton care sugera — „mi se pare logic să se întâmple asta la cât de tâmpit ești“. Când eram foarte mic, mă punea să mă uit la Exorcistul și Scarface și nu știu dacă asta mi‑a făcut rău. Mi se făcea frică, atâta tot. După aia ea se ascundea în patul meu, ca să m‑apuce de picioare când veneam să mă culc și eu urlam în casa goală și ea râdea. Nu am amintiri prea plăcute cu ea. Ei încă nu i‑am spus că am vești despre tine.
Dar mă uit la fiică‑mea și la prietenele ei — nu sunt sigur că ele au o copilărie mai fericită decât a noastră. Măcar pe atunci adulții știau ce să ne spună. Cum nu stăteau de fundul nostru 24 de ore din 24, erau plini de certitudini — învață bine la școală și ai să ai o meserie bună, de exemplu. Erau de neclintit în convingerile lor și îi credeam. Ce altceva ai putea să‑i spui unui puști de doisprezece ani azi? Ce‑aș putea să‑i spun fiicei mele? Fă selfie‑uri bune, ca să ai followers... Nu răspunde la mailuri după zece seara... Învață să‑ți faci bine valiza, nu știi cât timp vei avea la dispoziție în ziua aceea în care va trebui să evacuezi orașul și să‑ți lași casa în urmă pentru totdeauna? Ce știu eu despre viața pe care ea o va avea? Cu cât este mai mare pericolul real la care acești copii sunt expuși, cu atât e mai meticuloasă protecția pe care o exercităm asupra lor, asta e paradoxal. Această discrepanță are ceva grotesc.
Nu știu ce să‑i spun fiicei mele despre lumea în care va trăi. Ne intersectăm cu refugiații adăpostiți sub poduri și‑i spun că aveau și ei cândva o viață, acolo la ei, și probabil niște bani fără de care ar fi fost siliți să rămână acasă.
Îi spun că poate într‑o zi și noi va trebui să plecăm la fel, într‑o țară necunoscută. Nu știu ce poate face ea cu genul ăsta de informație. Nu sunt nici foarte la curent cu situația ei școlară. Trebuie s‑o ajut să‑și facă temele. Și asta e ceva nou. Nu deschide niciun caiet fără supravegherea unui adult. Mă enervez repede. Eu nu știu să explic, iar ea nu e dotată pentru școală. Aș vrea să nu fiu așa. Dar furia e mai rapidă decât mine. Eu țip, ea plânge, am senzația că văd scena din exterior și mi se pare totul jalnic.
M‑am oprit din băut în anul în care s‑a născut ea. Mă gândesc la asta acum. Eram foarte îndrăgostit de mama ei, care bea și ea destul de mult la vremea aia. Cum ea a trebuit să termine cu asta când a rămas însărcinată, am declarat și eu în mod admirabil: sunt cu tine în chestia asta. M‑a ținut zece luni. Suficient de mult timp ca să înțeleg că abstinența nu era ce mi‑am imaginat eu. Priveam asta ca pe un regim sau ca atunci când te apuci de sport sau ca atunci când te oprești din fumat. O decizie virtuoasă, solicitantă. Dar care nu avea repercusiuni asupra identității mele generale. Un fel de obicei de care să te ții. Am realizat foarte repede că pierzi tot când nu mai bei. Intri în doliu după cea mai bună versiune a ta. Nu eram genul trist sau vorbăreț când beam. Eram tipul relaxat, glumeț, mulțumit de prostia mea și de cea a altora. Mi se întâmplase de multe ori să nu beau nimic două zile la rând când rămâneam acasă. În schimb, nu încercasem niciodată să cinez cu prietenii fără să mă ating de băutură. Habar n‑aveam cât de pesimist, angoasat, susceptibil eram. De fapt, sinistru. Sunt un tip sinistru. Când te oprești din băut, pierzi persoana care erai și care îți plăcea atât de mult să fii, dar și pe oamenii cu care beai, locurile unde se întâmpla asta, noaptea și senzația aia unică când se poate întâmpla orice. Când nu bei, la opt seara știi exact cum se va derula totul: peste trei ore vei fi în pat și sunt șanse foarte mici să se întâmple ceva care să schimbe configurația.
Aveam impresia că sunt un copil singur pe o barcă amărâtă, navigând în întuneric pe ape înghețate și la mare depărtare, în timp ce pe mal vedeam cum oamenii petrec, lipiți unii de alții, râzând, întâlnindu‑se, fericiți că sunt în viață. Când s‑a născut Clémentine, eram la limita depresiei. Am mai rezistat încă o lună întreagă, fiindcă nașterea ei a fost un ciclon — o înlănțuire de nopți albe și de cumpărături și de biberoane, a fost ca o noapte lungă la început. Nu ni se spune adevărul despre copii. Nu ni se spune niciodată ce înseamnă asta cu adevărat. Am înțeles după aia că nu ni se spune, fiindcă asta se uită.
Eram sigur că seara în care o să ies din nou să beau până nu mai pot o să fie una fantastică, dar am fost decepționat. Alcoolul m‑a obosit și cocaina m‑a făcut să‑mi scrâșnesc dinții, euforia pe care mi‑o procura de obicei părea golită de sens și, deși eram drogat, mă simțeam foarte nervos. Dar n‑am renunțat. Mi‑am făcut o datorie de onoare din a ieși ori de câte ori aveam ocazia și treptat plăcerea de a‑mi face de cap a revenit. În orice caz, mi‑am reluat obiceiul.
Și doisprezece ani după asta, iată‑mă din nou abstinent. Diferența e că, între timp, povestea mea de dragoste cu drogurile a pierdut din aroganță. Am auzit spunându‑se: „mașina de drogat s‑a stricat“. Asta mi s‑a întâmplat mie. Iau drogurile și își fac efectul, dar în profunzime ele mă întristează și mă scuipă din nou în zori în abisuri deplorabile. Pentru mine petrecerea s‑a terminat. Sau cel puțin petrecerea asta.
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
