Yun-jae s-a născut cu o afecțiune cerebrală numită alexitimie, care îl împiedică să simtă emoții precum frica sau furia. Nu are prieteni, dar mama și bunica sa au grijă de el, printre altele lăsându-i bilețele colorate care îi amintesc când să zâmbească, când să spună „mulțumesc” și când să râdă.
Totul se schimbă când, la 16 ani, un act de o violență șocantă îi zguduie lumea, lăsându-l singur. Îl întâlnește apoi pe Gon, un adolescent cu probleme, iar între cei doi ia naștere o legătură surprinzătoare.
Asta este intriga romanului Migdală, de Sohn Won-Pyung, un bestseller în Coreea de Sud și apoi în întreaga lume.
Sohn Won-Pyung s-a născut în 1979, în Seul. În prezent este regizoare de film, scenaristă și romancieră și locuiește în Coreea de Sud. A absolvit studii sociale și filosofie la Universitatea Sogang și regie de film la Korean Academy of Film Arts. A câștigat numeroase premii, printre care Film Review Award of the 6th Cine21 și Science Fantasy Writers’ Award. De asemenea, a scris și a regizat mai multe scurtmetraje, printre care Inganjeogeuro jeongi an ganeun ingan. A debutat în literatură cu romanul Almond, laureat cu premiul sud-coreean Changbi Prize for Young Adult Fiction. Romanul a fost tradus în română de Iolanda Prodan la editura Alice Books.
Sincer să fiu, am avut nevoie de ceva timp să înțeleg numele de alint pe care bunica mi-l dăduse cu atâta dragoste. În cărți, monștrii nu sunt frumoși. Sunt oricum, numai frumoși nu. Și mă întrebam de ce mă striga așa. Chiar și după ce am învățat cuvântul „paradox” – rezultatul alăturării a două cuvinte sau idei contradictorii –, confuzia mea nu s-a risipit. Aveam o nelămurire: pe ce punea bunica accentul, pe frumos sau pe monstru? În orice caz, fiindcă mi-a spus că mă strigă așa din dragoste, am hotărât să o cred pe cuvânt.
Ochii mamei s-au umplut de lacrimi când bătrâna i-a povestit întâmplarea cu fetița Mickey Mouse.
- Știam eu că așa o să se întâmple... N-am vrut să cred că ziua asta va veni atât de devreme...
- Să nu te aud! Dacă ai chef să te vaiți, mergi în odaia ta, închide ușa cu cheia și n-ai decât să bocești acolo cât vrei!
Mama s-a oprit brusc din plâns, s-a uitat înmărmurită la bunica, apoi a început să plângă și mai tare. Bunica a țistuit de trei ori, a scuturat din cap iritată, a oftat adânc, a ridicat capul și și-a oprit privirea exasperată asupra unui colț al camerei, unde peretele se întâlnea cu tavanul. Era scena tipică între cele două femei.
Într-adevăr, maică-mea își făcea de mult griji pentru mine, deoarece, la scurt timp după ce m-a adus pe lume, și-a dat seama că eram diferit de ceilalți copii. Dacă mă întrebați în ce sens eram diferit, vă răspund simplu: nu zâmbeam și nu râdeam niciodată.
La început, mama a crezut că mă dezvolt mai încet, dar în cărțile pentru părinți citise că bebelușii încep să râdă la trei zile după ce vin pe lume. Și a început să numere zilele – trecuseră aproape 100 de zile de când mă născusem și nu râdeam și nu zâmbeam.
Chipul meu era încremenit, aidoma feței unei prințese din basme blestemată de mașteră să nu zâmbească niciodată. Și mama a încercat de toate și orice cu mine, ca un prinț ce vine dintr-un tărâm îndepărtat ca să cucerească inima prințesei. Bătea din palme, cumpăra jucării agățătoare și zgomotoase de felurite culori, pe care le zgâlțâia doar-doar am să râd, ba chiar se prostea dansând penibil pe muzică pentru bebeluși. Încerca de toate, iar când nu mai putea de oboseală, ieșea pe verandă și fuma o țigară, obicei de care s-a lăsat cu greu după ce a aflat că rămăsese însărcinată cu mine. Odată am văzut un clip pe care l-a filmat în anii aceia. Curgeau apele pe ea, atât de tare se agita ca să mă facă să râd, iar eu o priveam înghețat și inexpresiv. Aveam ochii prea profunzi și apatici pentru un copil.
Indiferent ce făcea, nu reușea să mă facă să râd sau să zâmbesc. A mers la o clinică, dar medicul nu i-a spus mare lucru. În afară de absența surâsului, rezultatele consultului arătau că aveam înălțimea și greutatea normală pentru un copil de vârsta mea, că mă dezvoltam normal. Plictisit, pediatrul de la clinica din cartier a trimis-o acasă, spunându-i să nu-și facă griji, că fiul ei e sănătos și crește frumos. O vreme, mama a încercat să-și aline zbuciumul, spunându-și că eram doar puțin mai tăcut decât alți copii. Când am împlinit un an, s-a întâmplat ceva care i-a confirmat că nu-și făcea griji degeaba.
În ziua aceea, mama a pus un ibric roșu cu apă fierbinte pe masă. S-a întors cu spatele ca să ia cutia cu lapte praf și să-mi prepare laptele, timp în care eu am întins mâna către ibric. Ibricul s-a răsturnat de pe masă și a căzut pe podea, împroșcând apa fierbinte. Și în ziua de azi am pe piele o urmă palidă de la opăreală, rotundă ca o medalie. Am țipat și am început să plâng. Maică-mea a crezut că îmi va fi frică toată viața de apa fierbinte și de ibricele roșii, așa cum ar fi reacționat orice copil normal. Nu era și cazul meu. Mie nu‑mi era teamă nici de apa fierbinte, nici de ibricul roșu. Ori de câte ori vedeam ibricul roșu, întindeam mâna să-l iau, indiferent dacă era plin cu apă rece sau fierbinte.
Și asta nu a fost tot. Cu un etaj sub noi locuia un bătrân ce avea doar un ochi și un dulău mare și negru, pe care îl ținea mereu legat lângă stratul cu flori din curtea vilei. Nu mi-era teamă nici de bătrân, nici de câine. Priveam în pupila albă a bărbatului fără să tresar, iar când maică-mea nu era atentă la mine, întindeam mâna să ating dulăul, care mârâia arătându-și colții fioroși. Nici după ce am văzut că potaia l-a mușcat pe copilul vecinilor de i-a dat sângele nu m-am ferit de ea. Întindeam mâna să-l ating și mama venea mereu într-un suflet să mă ia de lângă el.
După alte câteva incidente, mama a început să suspecteze că am un coeficient de inteligență scăzut, însă nici înfățișarea mea și nici comportamentul meu nu erau dovezi solide de retard mintal. Ca orice altă mamă, nici ea nu știa ce trebuia să facă pentru a-și înțelege copilul, dar încerca, la fel ca toate mamele, să vadă situația într-o lumină optimistă: „În comparație cu alți copii de vârsta lui, e mai puțin fricos și mai liniștit” – așa m-a descris în jurnalul ei.
Cu toate astea, neliniștea oricărei mame ajunge la paroxism dacă odrasla ei nu schițează niciun zâmbet până la patru ani. Mama m-a luat de o mână și m-a dus la un spital mai mare. Ziua aceea e prima amintire din viața mea care mi-a rămas întipărită în creier. E o imagine neclară, ca și cum m-aș uita la ea cufundat în apă, însă uneori o văd foarte limpede.
Un bărbat îmbrăcat în halat alb stă așezat în fața mea. Zâmbește larg și îmi arată câteva jucării, una câte una. Pe unele dintre ele le agită. Apoi mă bate cu un ciocănel în genunchi. Picioarele îmi atârnă mult, nu am fost niciodată atât de departe de podea. Își vâră degetele la subsuorile mele. Mă gâdilă și chicotesc puțin. Îmi arată câteva fotografii și îmi pune întrebări. Îmi amintesc foarte clar una dintre ele.
- Copilul din fotografie plânge fiindcă mama l-a lăsat singur. Cum crezi că se simte?
Nu știu ce să răspund și ridic privirea către mama, care stă lângă mine. Zâmbește și mă mângâie pe creștet, apoi începe să-și muște buzele.
Mai târziu, mama mă duce undeva, spunându-mi că vom călători în spațiu, dar ajungem la un alt spital. O întreb de ce mergem la spitale, dacă nu sunt bolnav, dar ea nu-mi răspunde. Stau întins pe ceva rece, apoi trupul meu intră într-un tub alb. Se aude un țiuit ciudat. Tii, tii, tii. Călătoria mea plictisitoare în spațiu se încheie aici.
Imaginea se schimbă și în fața mea văd mai mulți bărbați în halate albe. Cel mai în vârstă dintre ei îmi întinde o fotografie alb-negru, încețoșată, și-mi spune că e o poză făcută în capul meu. Un mincinos. Îmi dau seama dintr-o privire că ăsta din poză nu e capul meu. Maică-mea însă crede minciuna asta sfruntată și dă din cap ascultătoare. Ori de câte ori bărbatul deschide gura, cei mai tineri iau notițe. Plictisit, încep să foiesc picioarele și lovesc de mai multe ori în biroul medicului în vârstă. Ca să mă oprească, mama îmi pune o mână pe un umăr. Ridic privirea și văd lacrimi prelingându-i-se pe obraji.
Restul amintirilor din acea zi se rezumă la o singură scenă: mama plânge. Plânge, plânge, plânge. Ne întoarcem în sala de așteptare, dar ea nu se oprește din plâns.
La televizor sunt desene animate, dar eu nu mă pot concentra din cauza ei. Apărătorul întregului univers se luptă cu un nene rău, dar ea continuă să plângă. La un moment dat, un bătrânel ce moțăie pe scaunul de alături se răstește la ea: „Nu te mai smiorcăi atâta, femeie, încetează! M-ai omorât cu bocetele dumitale!”. Ca o elevă la gimnaziu certată de bunic, maică-mea își lipește strâns buzele și tremură din toate încheieturile.
Mama m-a pus să mănânc multe migdale. Am încercat toate soiurile de migdale pe care le importă țara noastră, de la cele din America și Australia până la cele din China și Rusia. Alea din China sunt amare de mă deprimă, iar cele din Australia sunt dubioase, o combinație de gust acru cu miros de pământ. Avem și migdale sud-coreene, dar cele americane sunt preferatele mele, în special cele din California. Astea-s cele mai bune. Să vă spun un secret, cum se mănâncă migdalele californiene, care capătă un bronz cafeniu‑palid de la soarele arzător.
Unu: iei pachetul în mână și pipăi migdalele, ca să le simți forma prin ambalaj; sunt tari, de parcă s-ar încăpățâna să-ți răspundă cu duritate la atingerea degetelor tale. Doi: rupi încet partea de sus a pungii și desfaci sigiliul. Trebuie să ții ochii închiși. Obligatoriu. Trei: bagi nasul în pungă și inspiri încet. Nu te grăbi. Din când în când, îți ții respirația, astfel încât aroma să-ți pătrundă până în cel mai îndepărtat colțișor al corpului tău. În al patrulea și ultimul rând: când simți că aroma te-a cuprins, arunci o jumătate de căuș de migdale în gură. Învârte-le câteva clipe în gură, pipăie-le cu limba ca să le simți textura. Plimbă-ți limba pe marginile sâmburelui și pe nervuri. Nu insista prea mult. În contact cu saliva, migdalele se înmoaie și își pierd gustul. Cele patru puncte de mai sus sunt etapele pregătitoare ale momentului culminant. Dacă treci prea repede peste ele, gustarea se transformă într-un act banal, anost. Dacă te lungești prea mult, efectul e zero. Fiecare trebuie să descopere singur de cât timp are nevoie. Ca să atingi punctul culminant, imaginează-ți că migdalele se măresc în gura ta. La început sunt cât o unghie, apoi cât o boabă de strugure, apoi cât un kiwi, cât o portocală și cât un pepene roșu. La final, imaginația atinge nivelul maxim: migdalele sunt mari cât o minge de rugby. Acum e momentul: înfigi dinții în ele și le zdrobești cu un scrâșnet. Odată cu el, gura ta va fi inundată de gustul razelor de soare din îndepărtata Californie.
Motivul pentru care țin morțiș la acest ritual nu e că îmi plac migdalele. În casa noastră, migdalele nu lipseau la nicio masă. Nu aveam cum să le evit, așa că am fost nevoit de împrejurări să găsesc o soluție ca să le pot mânca. Mama era convinsă că, dacă mănânc multe migdale, „migdala” din creierul meu se va face mare – era una dintre puținele speranțe absurde de care putea să se mai agațe.
Orice om are două migdale în cap, înfipte adânc undeva între dosul urechilor și ceafă. De fapt, li se spune „amigdale”, de la latinescul pentru „migdală”, fiindcă au forma și mărimea a două migdale.
În prezența unui stimul exterior, aceste migdale se aprind ca niște beculețe roșii și transmit semnale creierului. În funcție de natura stimulului, vei simți anumite emoții, frică sau furie, bucurie sau tristețe.
Dintr-un motiv inexplicabil, se pare că migdalele mele nu funcționează. Chiar și atunci când există stimuli exteriori, beculețele roșii nu se aprind în creierul meu. De aceea nu înțeleg de ce oamenii din jurul meu râd sau plâng. Pentru mine, bucuria, tristețea, dragostea și frica sunt vagi. Cuvinte ca „emoție” sau „empatie” sunt doar un șir de litere, fără niciun sens.
Fotografie principală realizată de Victoria Emerson, preluată via Pexels.
