Între alegorie a pandemiei și examinare de laborator a violenței sociale, Vincent doit mourir/Să moară Vincent! reușește să fie mai mult decât un gând abstract pus în imagini. Pe urmele unui erou agresat de toți semenii, filmul găsește salvarea într-o improbabilă poveste de iubire.
Debutul lui Stephan Castang conține câte ceva din tot ce pare să prindă în cinemaul de autor francez actual: o zgândărire a feluritelor pături socio-economice (pornim pe holurile unei corporații și ajungem repejor la țară, departe de tot); o înclinație pentru SF via alegorie, ceva nici prea-prea fantezist, nici foarte-foarte frontal (acest bărbat oarecare care începe să stârnească valuri de violență incontrolabilă în jurul său); în fine, o interacțiune neașteptată care bulversează totul (bărbatul întâlnește o ospătăriță care îi arată calea). Am mai „văzut” de multe ori acest Vincent doit mourir. Pe de altă parte, însuși creatorul său pare nu doar conștient de asta, ci și împăcat cu ideea: dacă există un cinema al artei de mijloc, unul care reface și consolidează căutările altora variindu-le milimetric, atunci pesemne că n-ar fi rău să arate că aici: niscaiva tropi de film de gen, o țâră de suspans dezamorsat cu promptitudine, o ocheadă către posibilitatea „filosofică” a aventurii.
Vincent doit mourir e foarte bun ca traversare: nu doar a unor medii sociale – dinspre bicicleta hipsterească pe care omul nostru pedalează la costum către mașina lustruită cu grijă a tatălui din provincie –, ci chiar a peisajului. Fără să-și suprasemnalizeze intențiile, Castang e la fel de în largul său la biroul unui artist grafic și într-o benzinărie de pe autostradă. Nu chiar o „radiografie” a națiunii, ci o plimbare relaxată în căutarea unor semnalmente cu iz sociologic, așa cum cinemaul francez „tânăr” ne-a tot obișnuit de zece ani încoace. Din fericire, nu e de găsit nimic programatic aici, în această deplasare frenetic-șchioapă către depeizarea totală, în plină singurătate, căci Castang lucrează fluid – este cel mult o încercare moale din partea acestui protagonist (Karim Leklou) fără prea multe idei, care mai curând suferă de pe urma evenimentelor decât să le înfrunte cu capul înainte. Întâmplător, încercarea dă roade: nimerește peste o tânără șarmantă (Vimala Pons), apoi ajunge să facă dragoste cu ea, chircit și comic, în cămăruța unui yacht ponosit.
Cum s-a ajuns acolo? Aici e problema. Vincent doit mourir aparține unei categorii de filme care știu să desfășoare frumos o criză – povestea se menține la tot pasul imprevizibilă și chiar palpitantă –, dar nu și să o pună în mișcare credibil. De unde propteaua alegoriei, care simplifică treaba. În locul unei ficțiuni în priză directă cu realitatea, se inventează o experiență de laborator, care ne scutește de necesitatea explicațiilor. Doi iepuri dintr-o lovitură, căci alegoria trimite mereu dincolo de ea, înspre o reflecție superioară și absconsă, care invită spectatorul la speculație: „oare la ce s-a gândit autorul aici?” Așa se face că filmul surfează eficient atât pe valul pandemiei – „e un virus?” îl întreabă Vincent pe un nene care suferă de aceeași condiție –, cât și pe valul (poate chiar mai oportunist) al violenței generalizate la nivel de societate. Nu e nevoie de prea multe detalii sau de documentare solidă: practic, ce vedem nu este despre acest om luat la țintă de un hazard ciufut, ci – se înțelege – despre un simptom social cu atât mai alarmant cu cât e mai vag, acela al agresivității care împinge la tăierea oricărui contact și la refugiul în social media.
Nu e vorba că cineastul n-ar vedea just: aceste probleme fac ravagii în societate și trebuie examinate. Dar replierea convenabilă din dreptul politicului în numele unei priviri mai oblice și mai consensuale, care aspiră totuși să treacă, chiar și așa, drept „politică”, începe să aducă a trend obositor de festival. Există, în prezent, o epuizare a cinemaului asumat combativ, diluat în pilde, fabule, mituri rescrise în sosul actualității, care „trimit către” ceva anume. De unde această teamă de a vorbi pe șleau despre ce deranjează? De parcă a trece azi drept „didactic” sau „militant” înseamnă o declasare impardonabilă a artei. Suspectez, însă, că nu cineaștii sunt de arătat cu degetul – ci sistemul de finanțare care îi forțează, în numele unui pretins gust de public mai degrabă fantasmat decât dovedit, să adopte tot soiul de subterfugii care să împace și capra politicului și varza escapismului.
Adevărul e că filmul e cel mai frumos în momentele sale concrete. Cum te săruți cu cineva care trebuie să rămână atașat cu cătușe de grinda camerei, fiindcă altfel riscă să vrea să te omoare? Inteligența practică a lui Castang – ceva între gag și comedie de moravuri – e mai complexă și mai originală decât capacitatea sa de a sublima panseuri catastrofiste despre societate în carcanul body horror-ului. Când, după o absurdă adâncire în bezna violenței, Vincent găsește lumina acalmiei în persoana lui Margaux, această efigie frenchy la limita stereotipului, filmul capătă un fel de respirație suplimentară. Abia atunci, simbolicul explodează într-o formă materialistă de durere: această uniune e în stare să spargă tot mecanismul prea bine uns al scenariului, dibuind o prezență suficient de intensă încât să aparțină doar filmului, nu și finanțatorilor, consultanților, balastului din jur. În ultimul cadru îi vedem pe cei doi îmbrățișându-se pe puntea yachtului, într-o imagine deopotrivă epică, dinamică, kitschoasă: o postură „la limită”, aplecată pe buza prostului-gust, care însă se poate lipsi de orice cuvinte.
Vincent doit mourir rulează astăzi, 27 martie, la Cinema „Elvire Popesco”, în cadrul Festivalului Filmului Francez, în prezența actorului Karim Leklou.
