Pe Johannes Schell îl așteaptă un destin măreț. Va emigra din România și va deveni un superstar academic mondial, un scriitor iubit pe toate continentele. Mereu însă va fi urmărit de spectrul singurătății și al abandonului.
Povestea lui o spune Ioana Bâldea Constantinescu în noul său roman Castelul din orașul meu, care va fi lansat pe 5 aprilie la editura Litera (până atunci poate fi precomandat). Cartea ei te poartă atât prin povestea lui Schell, cât și prin macroistoria secolelor 19 și 20, microistoria comunității săsești din Transilvania, a cutremurului bucureștean din ʼ77 sau poveștile fraților Grimm sau fabulele chinezești.
Ioana Bâldea Constantinescu este scriitoare și jurnalist cultural. I-a intervievat pe scriitorii Anthony Doerr, Jonathan Safran Foer, Alain de Botton, Ludmila Ulițkaia sau Elizabeth Gilbert și Isabel Allende. Scrie pentru ELLE, Forbes Life, blogul Editurii Litera și blogul Cărturești. A scris Dincolo de portocali (2015), Nautilus (2017), Poveste pentru Maria (2019). A publicat, de asemenea, proză scurtă și eseu în antologiile Selfie (2018), Dragă Virginia (2019), Literatura la feminin. O antologie (2021), Jocuri și jucării ( 2023). În 2020 a lansat ioanabaldea.com, iar din 2023 moderează #CuVoceTare, un podcast al Editurii Litera.
Citește un fragment din noul său roman Castelul din orașul meu.
Hänsel și Gretel ronțăie grăbiți din căsuța de turtă dulce. Gogâlț, gogâlț. Îmbucăturile le alunecă în jos pe gâtlejuri și se scaldă lacom în sucurile gastrice, se transformă, se absorb, se ascund în labirinturile trupurilor mici și hămesite. Vrăjitoarea privește și se linge pe buze. Încă puțin și va veni și rândul ei. Își va devora casa de-acum ascunsă în burțile copiilor. Deconstruită. Reconstruită. Zidită din oase și din neuroni bălăciți în zahăr. Leckerbissen. Am aproape douăzeci de ani și mă fascinează povestea asta. Cei doi Grimm își dau coate într-un portret de secol XIX. Încă unul pe care l-au prins. Sunt de-ai lor. Fără tată și cu mintea plină de aer cald.
Despre ce credem că e, de fapt, povestea asta, întreabă profesorul Wolf, după ce ne-a expus călătoria ei din Evul Mediu german până în colecția de folclor a Fraților Grimm din 1812 și de-acolo mai departe, în sala noastră de seminar mută ca un frigider gol.
Despre foame, răspund eu.
Suntem atât de înghețați că ne atârnă țurțuri de bolta sufletului și vorbim, în sala asta mică, puchinoasă, îmblânzită doar de aburul răsuflărilor noastre, despre turtă dulce. Copiii se apropie de căsuța care se ițește dintre brazi. Mințile le-au coborât în stomac. Pădurea însăși e o imensă băcănie volantă, o fata morgana a brânzeturilor revărsate peste o imaginație potopită de simțuri. Foamea urlă dintre oasele pe care se lipește pielea. Îi ține în viață. Foamea amestecă laptele cu mierea și glazurează fantasma cu dorință. Foamea luptă cu moartea. Pădurea asta e un șantier. Căsuța de turtă dulce e piesa de rezistență. Creația unui arhitect al disperării. E ca și cum toată povestea ar fi scoasă din cutiile metalice ale lui Omi. Ghimbirul dansează cu scorțișoara într-un cuptor imaginar care dezgheață tavanul, geamurile năpădite de cristale delicate, băncile reci ca mesele de laborator. Mirosul încălzește până și vocea profesorului Wolf, cel-care-nu-zâmbește-niciodată și-l mântuie de frigurile scarlatinei pe Wilhelm Grimm, cel aproape de-o vârstă cu mine în 1803, când pierde un an de școală ca urmare a bolii.
Foame, da, spune profesorul și sala se umple de Marea Foamete din 1315, foamea medievală care macină mințile romanticilor germani. Vrăjitoarea însă vine de departe, vine din Țările Baltice. Nu ne-a dat oare prin minte până acum că ea e Baba Yaga și Gretel, care o împinge-n cuptor, o arde pe rug (am prins metafora, nu?), e Vasilisa cea frumoasă? Îmi dau seama că nu m-am gândit. În schimb, vrăjitoarea asta cu un ochi în frunte sau un ochi în ceafă e un ciclop feminin, pare-se, la fel de tâmp. Pentru mine Gretel nu e o Vasilisa mai emaciată și mai tânără, ci Ulise însuși. E Nimeni cel ascuns în peșteră. E ludică în nenorocirea ei. Probabil că e o mare calitate asta, nu? Să rămâi zglobiu cu tristețea pe umeri. Profesorul Wolf e departe însă de-asemenea speculații. Brentano trece pe lângă mine fără să lase vreo urmă – sunt în raiul lipidelor saturate și simt hârca ascunsă după o perdea iluzorie, vrăjită deja de mirosul trupurilor tinere, învelite în cardamom și inocență. Frații Grimm. Doar doi frați. Alți trei au murit de mici. De foame, de frig, de boală. Cine știe? Clar nu profesorul Wolf. Lui detaliul ăsta biografic i se pare insignifiant. Mie, nu. Trei locuri goale la masă. Trei farfurii nescoase din dulap. Trei suflete pierdute în pădure. Hänsel și Gretel împrăștie firimituri pe drumul de înapoiere. Înapoiere unde? Unde mai e casa lor? Un fir de viață strecurat pe sub ramuri grele de întuneric.
Cine îmi ronțăie căsuța?, întreabă vrăjitoarea cu vocea tupilată între dinții lui Omi, muiată în inconfundabilul ei accent săsesc.
Vântul, vântul, copilul cerurilor, răspund Hänsel și Gretel.
Der Wind, der Wind, das himmlische Kind.
Profesorul Wolf vorbește despre Volkspoesie1, dar eu nu îl mai aud de ceva vreme. Și ăsta e însă un detaliu care-i scapă. Pentru el rămân studentul ideal. Interiorizat, intelectualizat și flămând. La finalul seminarului mă cheamă și îmi recomandă o serie de cărți de care știe că nu am cum să fac rost. Din fericire, pe câteva le are el. Mi le poate împrumuta. Mulțumesc și notez adresa pe marginea cursului. O să trec în seara asta să le iau. E de treabă Wolf. Unul dintre copiii lui e plecat în Germania. Probabil că și celălalt o să plece. Wolf rămâne aici să îmbătrânească la gura sobei în care arde vrăjitoarea cea rea. O clipă mă gândesc la fetița care o împinge în cuptor, după care își ia fratele de mână și pleacă acasă. Acasă unde? Unde pleci după ce ai fost abandonat? Părăsit în pădure de ai tăi? Oare așa e și Wolf, abandonat? Sau el a fost cel care s-a rugat de băiat să plece?
Statul german cumpără oameni. Așa a zis ieri, pe hol, un băiat înalt și slab, din anul patru, pe care habar nu am cum îl cheamă. Ce tâmpenie din partea lui să spună asta în gura mare! Oare și băiatul lui Wolf a fost cumpărat? Cu cât? De cine? Cum s-au târguit? Cum se întâmplă lucrurile astea? Cât costă un om? Câte firimituri de pâine pe drumul până acasă? Acasă, unde?
Brusc, mi se face și mai frig. Mă întreb cam cât aș costa eu. Un adolescent sfrijit, fără viitor, fără tată, fără casă, fără nimic. Filolog, pe deasupra. Samsar de cuvinte. Oricum nu aș pleca. Unde să pleci? Pe ele cui să le lași? Să le mănânce gândacii în spitalele de-aici? Le văd parcă agitându-se în jurul unui bagaj fără fund, în care încap, atent feliate, hălci de viață împachetate în hârtie maro. Viețile lor. Firimituri pe drumul meu. Pe cerul gurii mi se culcușește brusc amintirea gustului de cornulețe cu nucă. Minuscule. Divine. Îmi e îngrozitor de foame, atât de foame că mi se înnoadă gândurile în cap.
Rezist eroic pe durata unui curs anost de pedagogie și a unui seminar de poezie germană care în alte condiții m-ar fi interesat ceva mai mult. Pe drum spre Universitate, unde am ultimul curs pe ziua de azi, o literatură universală reînjghebată anemic sub oblăduirea unei hoaște anoste, celebra madam Calotă, care golește de suflet fiece rând scris vreodată pe fața pământului, mă îndop cu covrigi cu mac până mi se umflă burta. Pe urmă mi se face somn. Îmi imaginez castele din covrigi înălțate printre măruntaiele mele, tremurând seismic ori de câte ori mâna înmănușată a lui madam Calotă dă de toți pereții cu simboliștii francezi. Pentru ea nu sunt decât o șleahtă de băieți depravați, un corp unic și neînțeles, despre care nu poate vorbi decât în acute ale disperării, scandalizată de efluviile spontane de curiozitate pe care până și o expunere reducționistă ca a ei le stârnește în capetele noastre încă verzi ca părul lui Baudelaire (sau era Verlaine? parcă Baudelaire, totuși… uite că nu mai știu).
(M-am oprit. Îl scarpin pe Spatzi între urechi și simt nevoia să-mi aprind o pipă, ca pe vremuri. Am avut revelația dureroasă a faptului că scriu la persoana întâi, că m-am strecurat în corpul ăsta slab și friguros și-l port prin București, ca pe-o manta veche și totuși încă atât de familiară. Îi știu buzunarele descusute, coatele roase, locurile unde se subțiază țesătura, tighelele vajnice, nasturii fără glanț. Sunt Hanno și nu mai sunt el, sunt Nimeni și mă târăsc afară din peștera mea pentru o ultimă poveste. Pentru povestea asta. Faptul că mă înduioșează propriile elucubrații și că-mi rostogolesc o lacrimă unică și transparentă pe obraz e, în sine, semn de senilitate. Asta e. O să mi-l asum. O să merg mai departe, pe Kogălniceanu, în ninsoare, și o să întind mâna după mărul otrăvit. O să mai fiu tânăr o vreme.)
Sunt îmbibat de literatură, foame și frig când ajung acasă la Wolf. Clișeul estudiantin by default. Wolf stă pe lângă Operă. M-am târât pe jos până aici, în paltonul meu mult prea subțire pentru viforul ăsta de Bărăgan. Urăsc iarna la București. Anotimpul satirei. Eroul criogenat se risipește în văzduh.
Îmi deschide doamna Wolf, o blondă plinuță și zâmbitoare, îmbrăcată și ea de la pachet. Dincolo de ușă însă e o altă lume. Un orășel de turtă dulce. Apartamentul în care stă Wolf e vechi, cu tavane înalte, o oglindă de cristal enormă pe hol și rafturi de cărți așezate pe două rânduri pe fiecare centimetru de perete din sufrageria căreia Wolfii îi zic salon. Suntem cinci sau șase studenți cu care Wolf discută foarte implicat, între pereții tapetați cu titluri care îmi dinamitează atenția în zeci de direcții simultan. Nu se întrerupe când mă vede, ci îmi face semn să mă alătur discuției ca și cum aș fi un obișnuit al casei. Numai că nu sunt.
Am rămas cu paltonul pe mine, sunt obosit și mă lipesc greu în pseudoprelegerea asta simandicoasă despre Dürer. Abia dacă îngaim două vorbe.
– Schell, spune Wolf la un moment dat, o să fie un foarte bun folclorist. Are un simț al mitului extraordinar!
Ceilalți dau din cap de parcă mi-ar fi citit deja teza de doctorat. În fundal se aude o muzică despre care, spre rușinea mea, încă nu știu că e Mahler.
Doamna Wolf, căreia el îi spune Angela, își face o intrare afectată cu o tavă plină de sărățele. Nu îndrăznesc să iau mai mult de două. Nu seamănă cu ale lui Omi la gust, dar orice aluat fierbinte e prietenul meu în anii ăștia în care oasele par să trudească de dimineața până seara în conferințe interminabile cu mușchii, cu nervii, cu mintea care s-a hotărât să-și ridice un palat din nimic și să-mi deșire corpul ciolănos, ațos și niciodată bine îmbrăcat până la cer. Mi-e foame tot timpul. Pe sub pleoapele mele ochii copiilor lui Grimm se umplu de dulciuri, diafragma se ridică și cade aproape muzical, măselele mestecă în gol amintirea ultimului gust. Continuu. Aș vrea să-i aduc aminte lui Wolf de cărți, dar salonul ăsta, cum îi spune el, e un teren de ping‑pong pe care nu reușesc niciodată să ocup spațiul dintre două mingi. Mă trezesc zicând ceva de Ludwig Grimm, desenatorul, fratele mai mic al lui Jacob și Wilhelm, când își face apariția o adolescentă spălăcită, cu ochelari, care nu salută pe nimeni și-l roagă pe Wolf să dea discul mai încet, că nu se poate concentra la franceză. Wolf se conformează îndatoritor, înainte ca adolescenta să se întoarcă pe călcâie și să dispară pe holul cu oglinda interminabilă.
– Fiica mea, Matilda, face Wolf spre mine. Se pregătește să dea examen la Romanice, adaugă el cu un suspin în care se simte o dezamăgire densă ca untura din sărățelele Angelei.
Acum e momentul meu. Ridic demonstrativ încheietura cu ceasul care nu merge de cel puțin patru zile și mă scuz că mâine am cursuri de la opt și uite ce târziu s-a făcut, în timp ce stomacul meu bolborosește din ce în ce mai revoluționar. Wolf dă din cap înțelegător și se întoarce către ceilalți. Nicio vorbă despre cărți. Mă trezesc în afara conversației, cu paltonul în continuare pe mine, între ușile glisante ale salonului.
– Gata, scumpule? mă întreabă Angela, care-și face apariția perfect sincronizată cu momentul din ceea ce pare a fi bucătăria.
– Da, spun eu, aștept niște cărți de la domnul profesor.
Imediat ce articulez cuvintele, simt că mă fac roșu ca fularul meu vechi de lână, probabil singurul obiect vestimentar călduros de pe mine.
– Păi, și i-ai spus? Că Dieter e foarte distrat, să știi. Dacă ai treabă cu el – cărți de luat, eseuri de adus –, trebuie să-i spui, dragule, că el sigur nu mai ține minte.
Mă simt de parcă aș fi căzut în Limb, ceea ce mă face să-mi smulg spasmodic pielițele din jurul unghiilor. Ideea de a intra din nou în salon, de a mă insera în conversația care continuă exact în același ritm de ping‑pong și de a-i aminti lui Wolf de cărți mă sleiește, pur și simplu. Probabil că Angela observă asta, pentru că îmi întrerupe, îndatoritoare, disperarea.
– Lasă că mă duc eu și-i spun. Ce cărți sunt?
Îngân trei titluri din patru și Angela dispare în salon, unde îl atinge ușor pe Wolf pe umărul drept, moment în care el se apleacă spre ea, după care amândoi își întorc pentru o clipă capetele spre mine. Nu-l mai prind cu coada ochiului pe Wolf făcând echilibristică pe un scaun, în încercarea de a accesa rafturile cele mai de sus ale bibliotecii, pentru că ușa din fundul holului se deschide și apare Matilda, cu un Petit Robert în brațe, urmată, cel mai probabil, de meditatoarea ei.
– Am găsit, se aude Wolf din salon, exact când discul ajunge la mișcarea a treia a Simfoniei nr. 1 de Mahler și ochiul galben al Clarei se întâlnește, în sunetul Titanului, cu privirea mea uluită, drept în mijlocul oglinzii de cristal.
Fotografie principală realizată de Rahul Pandit și preluată via Pexels.
