De fiecare dată când mai citesc câte-o veste strecurată din Coreea de Nord, mă întreb dacă nu cumva fascinația asta, de a trage cu ochiul într-o lume închisă, o împărtășeau și occidentalii pentru fostele țări sovietice, înainte de '89. Dacă cei din afară priveau, de pildă, la ce se întâmpla în România ca la o lume aflată într-un glob de sticlă, unde se execută un experiment social. Întrebarea asta e, de fapt, mai degrabă retorică, dar importantă fiindcă impune un pic de reflecție asupra modului în care privim societățile totalitare și încercăm să reconstituim viața oamenilor dinăuntru, din tot felul de fragmente. Din povestea unui bucătar disident, dintr-un cont de Tumblr tragicomic despre Kim Jong-Un Looking at Things, din știri despre majoretele nord-coreene, cu mini-documentare făcute sub atentă supraveghere.

Sau, rarissim, din literatură. Bandi e pseudonimul singurului scriitor disident nord-coreean care trăiește - sau se presupune că încă trăiește - în Coreea de Nord și care anul trecut a publicat în afara țării prima lui carte. „Acuzația” a apărut inițial în America, pentru a fi apoi tradusă în peste 20 de limbi, printre care și română, la Editura Polirom. Cartea cuprinde o serie de povestiri scrise între 1989 și 1995, care au fost scoase pe ascuns din țară în 2013, și în care întâlnești istorii ale unor oameni obișnuiți, din clase sociale diferite, dar cărora dictatura Marelui Conducător le modelează în egală măsură viețile. Stilul lui Bandi (cuvânt care, în coreeană, înseamnă licurici) e simplu, aproape ca o stenogramă a vieții cotidiene, iar fiecare proză în parte ilustrează felul în care sunt pedepsiți cetățenii ce nu respectă întru totul regulile impuse de regimul politic care controlează și supraveghează paranoic orice mișcare. În contextul în care în Europea reîncep să apară regimuri cu tendințe autoritare, e cu atât mai important să ne-aducem aminte că distopia nu-i doar un construct cu care se joacă SF-ul, ci poate deveni relativ ușor o realitate. Una în care literatura te poate costa viața: imediat după ce cartea sa a fost publicată în străinătate, scriitorul cunoscut sub numele de Bandi a dispărut, iar de atunci, spune activistul sud-coreean care l-a ajutat să scoată textele din țară, nimeni nu a mai reușit să ia legătura cu el. Vă propunem să citiți mai jos un fragment din „Acuzația” despre un alt tovarăș care a intrat în dizgrația Partidului. (Andra Matzal)

 

Contopindu‑se cu ploaia ce cade peste oraș, marșul funebru se scurge greoi prin difuzoare. Ecoul ritmu­rilor sacadate se strecoară în sala de ședință a filialei locale a Departamentului de Securitate, făcând și mai sumbră atmosfera şi aşa apăsătoare. Astăzi, mai mult ca oricând, glasurile plângăcioase ale vorbitorilor copleșesc întreaga sală, atârnând deasupra audienței asemenea unor lacrimi prinse de tavan, ca niște șiraguri de mărgele. Sunetul ploii și al vântului vibrează la unison, iar undeva, dincolo de fereastra pe care se scurg picăturile de ploaie, o bătrână salcie plân­gătoare cu trunchiul scorburos se lasă biciuită de rafalele de vânt, unduindu‑și sălbatic pletele în văz­duh. Când pentru scurt timp vântul se potolește, sunetul sfâșietor al stropilor de ploaie care se lovesc de acoperiș se aude și mai puternic.

Peisajul de afară şi atmosfera sumbră din sala de ședință dau și mai multă greutate perioadei de doliu, aruncându‑i pe cei prezenți dincolo de granițele realității, făcându‑i să se simtă figuranți pe o scenă, într‑o piesă de teatru. Într‑o notă discordantă cu lamentările vorbitorului anterior, vocea răgușită și metalică a directorului filialei locale a Departamentului de Securitate sparge tăcerea ce plutește printre participanți.

— Tovarăși ! Astăzi plângem trecerea în neființă a Marelui nostru Conducător ! Toate straturile de flori din orașul nostru au fost devastate ! Am adus flori din munți și de pe șesuri, înfruntând pericolul alu­necărilor de teren și mușcăturile șerpilor veninoși în plin sezon ploios. Să nu vă închipuiți că, dacă am făcut toate astea, putem să ne culcăm pe‑o ureche și să spunem : „Da ! Iată, toți ne‑am arătat loialitatea față de Marele Conducător !“. În nici un caz ! Cei de care ar trebui să ne dezicem fac parte chiar din marea noastră familie, a celor din Departamentul de Securitate ! Pretinzând că urcă pe munte să culeagă flori sălbatice pentru Marele Conducător, unii flir­tează cu femei și se îmbuibă cu alcool tocmai în aceste momente dramatice, când nici măcar dacă am muri înecați în propriile lacrimi nu am fi în stare să expri­măm pe deplin tristețea ce ne răvășește sufletele !

Directorul era cât pe ce să spargă pupitrul cu pum­nul lui mic și durduliu, în care strângea batista cu care își ștersese lacrimile și nasul pe timpul cuvântării. Lemnul răsună sub lovitura pumnului, iar paharul cu apă mai avea puțin și se răsturna.

— Care e lecția pe care trebuie să o învățăm din asta, tovarăși ? Așa cum am subliniat anterior, pe tim­pul funeraliilor pentru Marele nostru Conducător, agenții noștri trebuie să dea dovadă de maximă vigilență. Și noi toți, mai mult ca oricând, trebuie să fim numai ochi și urechi, să stăm cu pumnii încleștați, gata să intervenim în orice moment ! Numai așa vom fi în stare să înfruntăm orice derapaj monstruos ! Subliniind încă o dată importanța acestor aspecte, intervenția mea se oprește aici, tovarăși !

După ce‑și închise cu zgomot agenda, directorul bătu din nou ușor în pupitru și continuă pe un ton calm și jos, dar destul de clar încât să fie auzit de toți cei prezenți la ședință.

— Tovarășe inspector responsabil cu Uniunea Întreprinderilor ! Rămâneți pe loc ! Vreau să discutăm ceva înainte să plecați.

— Am auzit bine ? A spus cumva Uniunea Întreprinderilor ? îl întrebă un bărbat mic și îndesat ce stătea lângă fereastră, pe nume Hong Yong‑pyo, pe colegul de lângă de el, ce purta ochelari.

— Evident ! îi răspunse scurt ochelaristul.

Brusc, Yong‑pyo simți zeci de perechi de ochi ațintiți asupra lui, ca și cum i‑ar fi spus : „Aha ! Deci tu erai cel la care făcea referire directorul când a spus «marea noastră familie a celor de la Departamentul de Securitate» !“. Yong‑pyo ieși din sala de ședință și se îndreptă spre biroul directorului. În urechi îi răsu­nau cuvintele „băutură“ și „flirt“, iar în minte îi apăru chipul băiatului său, Kyeong‑hun.

De îndată ce‑l văzu în fața lui, directorul se răsti cu glas ascuțit, fluturând de zor o foaie de hârtie.

— O vedeți ? E o informare pe care mi‑a dat‑o chiar unul dintre agenții noștri ! În timpul desfășurării ceremoniilor de comemorare pentru Marele nos­tru Conducător, Kim Il‑sung, sub pretext că merge să culeagă flori, numitul Hong Kyeong‑hun, angajat al Uniunii Întreprinderilor, a fost văzut plimbându‑se la poalele munților Baekryeon de mână cu tovarășa Kim Suk‑i, o tânără ce lucrează în uzină...

— Cine ? Kim Suk‑i ?

— Și asta nu‑i tot ! I‑auziți ce scrie aici : „au fost văzuți bând alcool !“. Iată dovada ! se rățoi directorul, făcându‑i semn cu bărbia spre o sticluță din plas­tic de pe birou, cât podul palmei de mică. Când mi‑a adus‑o agentul, încă mai duhnea ! Ce mai stați ? Băgați‑vă nasul, mirosiți ca să vă convingeți !

Pentru Hong Yong‑pyo nu micul recipient era adevărata problemă, ci identitatea tovarășei Kim Suk‑i. Cine era această Kim Suk‑i ? Era cea mare ? Sau poate că era vorba despre cea mică ! În fine, se gândi Yong‑pyo, ce bine ar fi ca directorul să nu‑l întrebe care dintre cele două era implicată în incident ! Din fericire, văzându‑i fața îngrozită, directorul duse interogatoriul într‑o altă direcție.

— Ce părere aveți, tovarășe inspector Hong ? E un incident obișnuit sau unul de natură politică ?

— Mai încape vorbă, tovarășe director ! E o ches­tiune de natură politică ! Și s‑a întâmplat tocmai acum când plângem pierderea inestimabilă a Marelui nos­tru Conducător...

Dintr‑odată, ca și cum cineva ar fi apăsat pe un buton, șiroaie de lacrimi începură să curgă pe obra­jii lui Yeong‑pyo, scofâlciți și cenușii din cauza unei hepatite ce‑l chinuia de mulți ani. Nici el nu înțelegea ce se întâmplă, de ce a izbucnit în plâns. Era peste putință ca fărâma de tristețe pe care o simțea, mică cât un bol, să fi declanșat șiroaie de lacrimi ce ar fi umplut o ulcică mare de lut ! Și totuși, lacrimile văr­sate acum în fața șefului său valorau cât niște lingo­uri de aur !

— Gata ! Lăsați ! Ajunge ! interveni pe neașteptate directorul, cu vocea gâtuită de emoţie.

După câteva clipe însă, reveni la subiect, vorbindu‑i cu mult calm.

— Tovarășe Hong, adevărul este că am primit ordin să nu închidem ochii, să sancționăm cu duritate ast­fel de incidente nefericite. Dar în ce vă privește, nu e cazul. Am văzut cum ați dat frâu liber sentimen­telor ce v‑au copleșit sufletul ! Nu mai e nevoie să discutăm amănuntele, am atins toate punctele în timpul ședinței...

Directorul vorbea pe un ton din ce mai cald, arătându‑și generozitatea față de unul dintre colegii lui, care se usca pe picioare din pricina bolii ce‑i măcina ficatul.

— Nu vor fi sancțiuni oficiale... m‑am ocupat per­sonal de raport, nu va ajunge mai sus, va rămâne între noi, cei de la Departament. Luați și sticla asta de plastic și faceți‑l pe băiat să revină cu picioarele pe pământ...

— Vă mulțumesc, tovarășe director ! Vă mulțumesc ! spuse Hong Yeong‑pyo.

În semn de respect, se aplecă ușor de două ori și ieși din biroul directorului. Afară, vântul bătea la fel de puternic și continua să plouă. Adunați sub streașina de la intrare, mai mulți oameni așteptau nerăbdători să se îndrepte vremea. „S‑au liniștit apele, o să fie bine“, bolborosi ca pentru sine Yeong‑pyo, făcându‑și loc printre ei. Fiecare pas pe care‑l făcea împroșca apă murdară, iar picăturile de ploaie i se scurgeau de pe bărbie. Simți cum un val de căldură îl cuprinse mai jos de subțioară. Discuția cu directorul nu‑i făcu bine ficatului său întărit, care deja pierduse bătălia cu boala. Dar azi, la fel ca întotdeauna, nu‑și per­mitea luxul să se gândească la durerea lui, oricât de groaznică ar fi fost. „Boala incurabilă“ de care suferea băiatul său îl preocupa cel mai mult. Fără să‑și dea seama, în timp ce mergea, Yeong‑pyo strânse cu putere sticla de plastic pe care o pusese în buzu­narul pantalonilor. Pentru a doua oară în acea zi, în urechi îi răsunau aceleași vorbe : „faceți‑l pe băiat să revină cu picioarele pe pământ...“. Dar de data asta nu era glasul directorului filialei locale de la Securitate. Era vocea directorului Departamentului de Securitate al unității militare, unde fiul său își între­rupsese serviciul militar înainte de termen.

„Tovarășe, fiul dumitale ar fi trebuit să fie trimis într‑un lagăr de concentrare pentru prizonierii politici. Dar, pentru că suntem colegi în același departament, am inventat o scuză și am reușit să obțin pentru el o liberare pe motive de ordin personal.

Sper că înțelegi că este maxima pedeapsă doar pen­tru el, și asta tocmai pentru că suntem colegi. Am făcut‑o în speranța că‑l vei aduce cu picioarele pe pământ, pe drumul cel bun. În plic vei găsi și declarația scrisă de fiul dumitale. Când o vei citi, îți vei da seama cât e de prefăcut, cât de bine se pricepe să se ascundă după cuvinte. O să realizezi că nu e loc de mai multă indulgență pentru ce a făcut.“

Așa suna scrisoarea pe care o primise de la directorul Departamentului de Securitate al unității militare. Yeong‑pyo o citi pe nerăsuflate, apoi, cu mâinile tremurânde, desfăcu foaia pe care fiul său, Kyeong‑hun, își scrisese declarația.

„Am fost acuzat de comiterea unei crime oribile la adresa Partidului Comunist și a Marelui nostru Conducător, Comandantul Suprem, generalul Kim Il‑sung. Sunt întru totul de acord cu tovarășul direc­tor de la Securitate care mi‑a spus că am comis această crimă tocmai pentru că mintea mea a fost infestată de «libertate», cuvânt împroșcat de propaganda anti­comunistă îndreptată împotriva Coreei de Nord de către marionetele din Sud. Recunosc faptul că, în timpul misiunii mele de la paralela 381, zonă în care am fost trimis pentru a pregăti festivalul artistic al angajaților armatei, am fost ținta constantă a propa­gandei împotriva Coreei de Nord, transmisă prin difu­zoarele celor din Sud. Zbieretele lor m‑au urmărit peste tot și nu le‑am putut evita, chiar dacă mi‑am acoperit urechile să nu le mai aud.

Crima de care sunt acuzat am comis‑o în seara zilei de sâmbătă. În acea zi, în prezența tovarășului director al departamentului politic, am susținut o repetiție. Actul artistic a fost aspru criticat de superiorul nostru și, drept urmare, am primit ordin să facem repetiții până târziu, în noapte.

— Tovarăși ! Repetiția de astăzi a fost sub orice critică ! Ați fost ciudați, tovarăși ! Am văzut multe spectacole în viața mea, am preocupări culturale și știu ce înseamnă simțul scenei. Ce e simțul scenei, dacă nu talentul actorilor de a se exprima într‑o piesă de teatru ca și cum totul s‑ar întâmpla în rea­litate ? Cu alte cuvinte, înseamnă să minți convingă­tor, așa încât spectatorii să te creadă ! Și vă întreb : a fost ceva convingător în interpretarea caraghioasă la care am asistat ? Nu, tovarăși ! Unde vă este simțul scenei ? Aveți așa ceva, tovarăși ? Nu, tovarăși, nu aveți ! Ca să simți scena trebuie să fii stăpân pe trupul și pe mintea ta, oricât de înfricoșătoare ar fi. Credeți că instrucția militară vă învață cum să pierdeți vre­mea ? Aud ?

Așa ne‑a vorbit în acea seară tovarășul director al departamentului politic și, drept sancțiune, am pri­mit ordin să reluăm repetițiile. Chiar dacă am înce­put să comentăm – repetițiile erau istovitoare, iar noi eram morți de foame ! – până la urmă le‑am făcut cu devotament și entuziasm. Când s‑a făcut ora zece, tovarășul director a apărut din nou, ca să vadă cum ducem la îndeplinire ordinul dat. Trupa din care făceam parte era pe scenă, în timp ce altele își așteptau rândul pe scaune. Tovarășul director ne‑a urmărit preț de câteva clipe, apoi ne‑a spus să luăm o pauză. Probabil se mai calmase, văzând că repetam cu multă înflăcărare și conștiinciozitate.

— Ei ? Cum vi s‑au părut repetițiile ? Au fost grele, nu‑i așa ?

— Nu, tovarășe director ! au răspuns toți, într‑un glas.

Singurii care au rămas tăcuți și bosumflați am fost eu și tovarășul Oh Hak‑nam, al căruia tată e cadru de partid pe la o filială locală.

— Trebuie să vă fie foame, nu‑i așa ?

— Deloc, tovarășe director ! veni răspunsul, și mai înfocat decât înainte.

Ca și cum răspunsul în cor nu fusese de ajuns, tovarășul Kang Gil‑nam, cel cu ochii bulbucați și obrajii scofâlciți, simți nevoia să țipe din rărunchi :

— Așa e, tovarăși ! Păi ce ? Suntem niște bărbați lacomi, preocupaţi să ne umplem burțile ! ?

— Așa e ! Noi nu suntem niște mâncăcioși ! răs­punseră ceilalți, bătând cu tocurile pantofilor în scenă, în semn de solidaritate cu tovarășul Kang.

Eu, cel puțin, am fost șocat de reacția tovarășului Kang. Tocmai el să spună asta ! El, cel care cu doar câteva momente mai devreme, când se împiedicase, începuse să se vaite : «Nu‑i de mirare că abia mă mai țin picioare ! În fiecare zi mănânc doar terci de porumb !». Toți ceilalți tovarăși au început să facă glumițe, spunând că și li se lipise burta de șira spi­nării, uite‑așa, ca şi cum s‑ar săruta !

Cu toții au izbucnit atunci în râs, iar acum se contrazic, spunând că nu au făcut‑o ! Să fi reacționat așa tocmai pentru că aveau în ei «simțul scenei» de care ne vorbise tovarășul director ? Nu știu, eu nu mă pricep la artă. Nu e mai ciudat că nici eu, nici tovarășul Oh Hak‑nam – odraslele unor oficiali de rang înalt – nu ne‑am solidarizat cu actul lor artistic de prost gust ? Din contră, am rămas înlemniți în fața tovarășului director, aruncându‑i priviri încordate, de parcă am fi fost două potăi ce se chinuiau să facă treaba mare ! În fine, după ce ne încurajă să conti­nuăm cu acelaşi entuziasm, tovarășul director se făcu nevăzut în aerul rece al clubului de activități artistice. Ne spusese că urma să vină pe la ora unspre­zece, ca să tragă o concluzie. S‑a făcut ora unsprezece și jumătate, a trecut și de miezul nopții, dar tovarășul director nu a mai venit. Frânți de oboseală, fără vlagă, nici unul nu mai putu continua repetițiile. Eram vreo patruzeci de suflete – recitatori, vocaliști, instrumentiști. Ne strânseserăm în jurul unei sobe care mai mult scotea fum decât încălzea, pentru că nu aveam lemne uscate la îndemână. Unii încercau să glumească, dar nu au făcut decât să ne plictisească și mai mult – adevărul e că, din cauza frigului, nu prea mai aveam chef de glume.

Și totuși, în astfel de situații, când oamenii trebuie să‑și țină în frâu încordarea, reacțiile ciudate sunt normale. Dacă unul dintre noi căsca, scoțând un sunet mai ciudat, izbucneam toți în râs. Dar era un râs bolnav, forțat. Cuiva i s‑a părut că aude pașii tovarășului director și ne‑a făcut semn să tăcem din gură. Încremeniți, stăteam toți cu urechile ciulite și, brusc, liniștea a fost tulburată de un... pârț zgomotos. Am râs atât de tare, ne dureau burțile, nu alta ! Am râs și eu odată cu ei, dar în sufletul meu nu puteam decât să simt dezgust față de camarazii mei care se prefă­cuseră în fața tovarășului director că nu erau obosiți și că nu le era foame. În plus, era un frig cumplit în clubul de activități artistice, iar burta mea era rece ca gheața.

Ce‑i mai rău este că mațele îmi ghiorăiau de foame după ce repetasem până noaptea târziu o scenetă intitulată Regimentul nostru, un ceaun fără fund în care trebuia să mă prefac că înfulecam supă deasă, aburindă, cu carne de pește, şi o porție de orez pră­jit cu legume !

Nervos din cale‑afară, îmi aruncasem o țigară între buze ca să‑mi potolesc năduful, dar nici n‑am apu­cat s‑o aprind, că am și auzit glasul instructorului : «Gata cu pauza ! Reluăm repetițiile și începem cu sce­neta comică !». «De ce naiba să începem cu sceneta comică ?» m‑am întrebat în gând și, fără să‑mi dau seama, am sărit în picioare ca ars.

— Tovarăși ! Uitați de sceneta comică ! Vă impro­vizez eu ceva magnific de o să rămâneți cu gura căs­cată ce simț al scenei am ! m‑am trezit strigând şi năvălind pe scenă.

Nu mai puteam să mă controlez, clocoteam de mânie, simțeam că dau pe‑afară !

— Ăăăă... ce titlu să pun piesei mele ? Ah, da ! Primul act, Mă doare, ha‑ha‑ha ! Și actul doi, Mă gâdil, aauuu !

Când am auzit râsete în spatele meu, am zbu­ghit‑o într‑o clipită în spatele scenei, ițindu‑mi doar fața de după cortină. Nici acum nu știu cum am putut să‑mi susțin numărul de improvizație atât de degajat, de parcă era floare la ureche.

— Tovarăși ! am strigat cu patos. În spatele scenei, acolo unde nu ajungeți cu privirea, fundul meu e plin de ace ! Şi ce‑mi spune regizorul ? Îmi spune să râd ! Poate careva dintre voi să fie pentru o clipă regizor și să‑mi spună să râd ?

De îndată ce am auzit o voce strigând : «Râzi !», am început să casc gura cât mai putut de tare, încrun­tându‑mă, strâmbându‑mă cât mai ciudat posibil – ca să ilustrez cât mai bine cum plânsul se transformă, puțin câte puțin, în râs. La final, am scos un Aauuu ! urmat de un Ha‑ha‑ha !

Toți se tăvăleau pe jos de râs ! Câteva tovarășe râdeau atât de tare, încât începuseră să bată cu pumnii în scaunele din fața lor. Când am ieșit de după cortină ca să anunțat actul doi, i‑am văzut ștergându‑și lacrimile de râs. Voiam să continui, dar toc­mai atunci tovarășul Kang Gil‑nam a ajuns pe scenă, dintr‑o săritură.

— Fac eu actul doi ! anunță el, ivindu‑se de după cortină, la fel cum făcusem și eu.

— Dumneata, tovarășe ? Foarte bine ! am încuviințat. Oameni buni, îl avem aici de față pe tovarășul Kang, un tânăr actor, aflat în anul douăzeci și trei la institutul de teatru, la școala unde deprinde simțul scenei ! Ne va arăta cât este de talentat !

— Cum poate cineva să fie student timp de două­zeci și trei de ani ? întrebă indignată o tovarășă din sală.

— Mai e nevoie să întrebați ? Chiar nu vă dați seama ? Așa cum am spus, titlul actului doi este Mă gâdil, aauu ! Tovarăși, priviți cum niște degete moi își fac drum spre subțioara tovarășului Kang și‑l scar­pină, tovarăși, și tot îl scarpină… uite‑așa… așa… și tot așa.

«Hi‑hi‑hi ! Ha‑ha‑ha ! Îîîî… Aauu !», țipă tovarășul Kang a cărui interpretare, trebuie să recunosc, era mult mai expresivă decât maimuțărelile mele.

Cei din sală se țineau cu mâinile de burtă, râdeau de se prăpădeau ! Se zice că râsul face bine și chiar părea că s‑au destins. Odată terminată improvizația, am trecut din nou, serioși, la repetiții.

Aceasta este descrierea evenimentelor ce m‑au făcut să comit oribila crimă, în acea zi. Vă implor, iertați‑mă ! Am comis crima numai și numai din cauză că mintea mi‑a fost infestată de propaganda îndrep­tată de nemernicii de sud‑coreeni împotriva Coreei de Nord. Tovarășul director al Departamentului de Securitate mi‑a cerut să clarific în declarația mea de ce am ales acele titluri pentru cele două acte de improvizații. Lucrurile stau în felul următor.

Mai întâi aș vrea să clarific cum am ajuns să pun titlurile Mă doare, ha‑ha‑ha ! și Mă gâdil, aauu ! Ei bine, nu am avut un motiv special. Mi‑am amintit de momentul în care tovarășul Kang Gil‑nam și ceilalți camarazi au negat în fața tovarășului director al depar­tamentului politic că erau obosiți și că le era foame ; în realitate, mie îmi ghiorăiau mațele îngrozitor și, în plus, trebuia să joc sceneta Regimentul nostru, un ceaun fără fund. Și uite‑așa mi‑a venit ideea – la urma urmei nu chiar atât de neobișnuită – de a râde când de fapt ar trebui să plâng, și de a plânge atunci când ar trebui să râd !

În al doilea rând, în ce privește afirmația mea că tovarășul Kang Gil‑nam este student în anul douăzeci și trei la teatru, ei bine, m‑am inspirat din faptul că tovarășul Kang are douăzeci și trei de ani. Acesta este adevărul gol‑goluț. Vă jur, niciodată nu am crezut că maimuțărelile mele vor crea pro­bleme atât de mari la Departamentul de Securitate. Vă implor, iertați‑mă !

 

---

„Acuzația” de Bandi, traducere de Iuliana Prodan, a apărut la Editura Polirom, în colecția „Biblioteca Polirom”, în 2017