După 8 ore petrecute pe scaun la birou (prost obicei pe seama căruia cercetătorii pun din ce în ce mai multe probleme de sănătate), povestea de viață a unui explorator ca Peter Freuchen poate părea o halucinație sau, în cel mai bun caz, povestea de viață a unui supererou inventat. Frechen e un danez care s-a născut la sfârșitul secolului 19 și, până în 1957, când a murit, a adunat în biografia lui mai multe expediții și aventuri extreme decât ar încăpea în sezoane întregi de „Survivor”. După ce a studiat medicina, a plecat pe coclaurile înghețate ale Groenlandei, extrem de puțin explorate pe-atunci. A traversat pustiurile de gheață cu sania, a vânat balene și urși polari, a făcut comerț cu piei și-a simțit pe pielea lui foamea, boala și epuizarea. A lăsat viața orașului, ca să trăiască alături de inuiți, ba chiar s-a și căsătorit cu o femeie inuită. Despre toate aceste întâmplări care încap în istoria lui fabuloasă, Freuchen scrie în „Aventura arctică”, jurnalul său publicat de curând la Editura ART, în traducerea lui Dan Sociu, o carte care nu-ți mai dă drumul, odată ce-ai deschis-o. Și asta pentru că pare scrisă dintr-o suflare, deși e foarte densă (are vreo 560 de pagini în care nu prea se stă degeaba). Scriitura lui e ca o cameră de filmat, și tocmai de-asta cititorului îi e foarte ușor să se transporte dintr-o dată într-un iglu primitor ori într-o peșteră de gheață, la un dans cu băștinașii sau în apropierea vraciului specializat în vindecarea membrelor degerate. Freuchen a fost în același timp explorator și antropolog, și tocmai de-asta jurnalul lui e în același timp un document - atât despre cultura inuiților, cât și despre vremea de pionierat a exploratorilor vestici. Înainte să dați o fugă (sau un clic) până la librărie, să vă luați „Aventura arctică”, vă propunem să citiți mai jos un capitol, în care îi cunoașteți pe Freuchen și pe Knud Rasmussen, tovarășul lui de de drum.

 

Am luat hotărârea să încerc să traversez Golful Melville în acea iarnă ca să iau de la stația guvernamen­tală din Tassiussak niște lucruri pe care neglijaserăm să le luăm din Danemarca. Era un anotimp favorabil pentru că, în ciuda întunericului, aveam o lună strălu­citoare și ceruri calme. Knud avea să rămână pe loc în timpul absenței mele.

Poate că unui cititor obișnuit i se pare ciudat că eu și Knud Rasmussen ne ocupam constant timpul călătorind într‑un ținut unde călătoriile sunt atât de periculoase. Poate că principala scuză pentru excursiile noastre era că voiam să rupem monotonia care se instalează acolo ca ceața arctică, cenușie și impenetrabilă. Nu‑ți trebuie multe pretexte să călătorești sau să faci ceva ieșit din comun dacă condițiile ți‑o permit. Deși rar ne aruncam aiurea în pericole, eram mereu conștienți că ele pot apă­rea brusc numai dacă ieșeam din casă, dar și pericolul e mai bun decât perspectiva unei vieți din a cărei rutină n‑am fi reușit să ieșim.

În plus, cu cât călătoream mai mult, cu atât mai mulți băștinași ne deveneau prieteni și cu atât mai bune erau perspectivele de a face din negoțul nostru o afacere de succes.

Aveam haine noi, inclusiv prima și ultima mea haină din blană de vulpe. (Blana de vulpe e foarte călduroasă, dar nu e prea rezistentă și dacă nu ești atent, riști să‑ți faci o gaură în ea, ceea ce poate să‑ți aducă moartea.) Aveam și pantaloni din blană de urs și câteva perechi de cizme pe măsura mea. În seara dinaintea plecării, o tânără eschimosă a venit și mi‑a adus o pereche de mănuși pe care le cususe, spunând că „cineva“ le uitase la ea acasă. Am încercat să înțeleg de ce mi‑a făcut acest cadou, dar n‑am reușit. Mai târziu am aflat că le făcuse ca să‑mi mulțumească pentru niște bucăți de pâine pe care le mâncase odată când ne vizitase. Nu‑mi aminteam să o fi văzut, dar fetele tinere nu prea ies în evidență în acel trib. Tații nu vor să‑și irosească cele mai bune piei de animale pe fete. E treaba viitorilor soți să le îmbrace, fiindcă un soț e mereu îngrijorat de imaginea soției sale, ca să nu‑l facă de râs. Multe femei voiau să ne dea blănuri excelente de vulpe la schimb pentru bunurile noastre, dar soții le‑o interziceau. Preferau ca femeile însele să le poarte.

Fata asta era îmbrăcată în pantaloni din blană de câine, care arată atât de dezonorant că îi restricționa serios numărul vizitelor. Dar nimic nu putea s‑o con­vingă să‑i ceară maică‑sii un material mai bun. Purta și o haină mai veche de‑a mamei și în majoritatea timpu­lui ținea un frățior mai mic în glugă. Mănușile pe care mi le adusese erau totuși călduroase și când am ajuns în sud i‑am cumpărat niște cadouri frumoase.

Să călătorești pe distanțe lungi cu oameni noi e me­reu interesant. Aveam cu mine patru oameni, cu bătrâ­nul Asayuk drept lider. Deși nu fusese niciodată mai la sud de Golful Melville, auzise atât de multe despre acea rută, că era sigur că ne poate conduce acolo. Câinii lui nu erau rapizi, dar erau solizi și putea să‑și folosească biciul cu mare îndemânare. Iar noaptea îl încânta să ne spună cele mai fascinante și mai excentrice povești.

Am traversat calota de gheață pe o distanță lungă, marea fiind încă deschisă în jurul câtorva dintre ban­chize. După ce am urcat pe ghețar, m‑am întrebat cum își găsește Asayuk drumul. Am aflat mai târziu că, bă­tând vântul predominant dinspre sud‑vest, șănțulețele din zăpadă ca niște valuri sculptate, așa‑zisele sastrugi, sunt îndreptate toate în aceeași direcție; dacă știi direcția generală a destinației, e ușor să menții un curs drept.

Capul York, pe ruta sudică, e scena multor eveni­mente majore și a unei bune părți din folclorul arctic. Acolo au văzut băștinașii prima dată oameni albi și încă își amintesc povești care au căpătat între timp demni­tatea tradiției. Vânătorii de balene se duceau în fiecare an acolo, dar acum nu mai vin, pentru că nu mai ren­tează să vânezi în acele ape. Așadar, comunitatea locală nu mai e atât de importantă pe cât era, dar Capul York e încă un bun loc de vânătoare.

La Capul York a trăit un bărbat remarcabil și un mare vânător – Angutidluarssuk. Casa lui era mică și nu dădea niciun semn că el ar fi cel mai mare vânător din țară. Abia mergea, dar când era nevoie, putea să alerge ca o căprioară.

Într‑o zi, pe când unii dintre noi stăteau lângă o copcă, s‑a apropiat un urs. Ne fugăriserăm câinii departe, ca să nu speriem focile, așa că ne‑am pornit după el pe jos. În fața noastră era Angutidluarssuk. Înainte ca ursul să ajungă la apă, bătrânul l‑a încolțit. În loc să‑l omoare însă, a așteptat până când un băiețel, care nu prinsese niciodată un urs pentru că n‑avea câini, l‑a ajuns din urmă. Angutidluarssuk l‑a lăsat pe el să arunce primul harponul. Băiatul nu era în stare să‑l ucidă, dar harponul lui a intrat primul în bestie și prada era, conform tradiției, a lui. Angutidluarssuk omorâse deja animalul până am ajuns noi și cei care au ajuns primii au primit și ei din blană. Dar băiatul, ai cărui pantaloni cheliseră aproape de tot, a primit o pereche întreagă și ceilalți câte jumătate de bucată. Pe un urs e destulă blană pentru trei perechi de pantaloni. Carnea a fost împărțită între toți și în acea seară, când ne‑am ridicat tabăra pe gheață și am gătit mâncarea acolo, s‑au spus cele mai frumoase vorbe de laudă pen­tru băiatul care omorâse primul lui urs.

La Capul York am stat cu Qolugtinguaq, cel care îl acompaniase pe Astrup în aventura lui cartografică din Golful Melville. De fapt, Qolugtinguaq mi‑a spus că Astrup intenționase să părăsească expediția lui Peary și să plece de unul singur. Dar uitase că e nevoie să fii bărbat adevărat ca să conduci o expediție. Ura să se trezească dimineața și pornea întotdeauna prea târziu la drum. Când a ajuns la Insula Thom, a fost atât de paralizat de teamă față de propria îndrăzneală, că s‑a așezat în fund și a plâns. Lui Qolugtinguaq i‑a părut rău pentru el, dar și‑a pierdut respectul pentru omul alb și a fost mulțumit când Astrup a decis să se în­toarcă la Peary – nu voia ca băștinașii din sud să vadă așa un specimen inferior al rasei albe.

Niciunul dintre băștinași nu‑l plăcea și nu‑l res­pecta pe Astrup. Se înfuria și devenea isteric din orice. Qolugtinguaq era la acea vreme foarte tânăr și abia se căsătorise. Soția lui era doar un copil ceva mai mare și Astrup o trata ca pe‑o slugă. Când ea voia să fugă și să se joace, soțul nu i‑o interzicea, își gătea singur sau se ducea la casa altcuiva pentru mâncare. Dar „Assolo“ Astrup îi cerea să stea acasă și să‑l aștepte, ba chiar o lovea uneori pentru că nu se grăbea când o chema.

L‑am întrebat pe Qolugtinguaq de ce lăsase alt băr­bat să‑i pocnească nevasta și bărbatul, demn, mi‑a răs­puns:

— E greu să te opui unui bărbat alb. Dacă m‑aș fi opus, aș fi arătat cât de devotat îi sunt ei și asta m‑ar fi făcut ridicol. Plus că un bărbat care e furios pe un biet copil nu merită nici măcar blamul altui bărbat.

Cum o furtună de zăpadă făcuse gheața proastă pentru drum, am petrecut câteva zile la Capul York în vizite și mese. Angutidluarssuk era renumit pentru petrecerile îmbelșugate pe care le dădea și pentru exce­lenta lui mâncare. Într‑o zi, cum stăteam în coliba unui băștinaș și așteptam carnea să se coacă, unul dintre bărbați a menționat în treacăt că dacă vântul n‑ar fi fost așa puternic ar fi plecat cu câinii să facă rost de niște păsări „pline de grăsime“.

Se pare că vorbele lui s‑au răspândit repede, pentru că imediat am auzit o voce de afară care striga:

— Toată lumea e invitată la casa lui Angutidluarssuk să mănânce kiviaq.

Invitația ne‑a lăsat gura apă și ne‑am grăbit la petre­cere. Era dificil de mers prin vifor, mai ales că localitatea de la Capul York, Ingnanerk (Panta), e situată pe o la­tură a unei stânci. În ciuda acestor impedimente, toată lumea din localitate era adunată deja acolo. Femeile își lepădaseră cizmele și se urcaseră pe o laviță de unde trăncăneau fără oprire.  

Angutidluarssuk stătea la locul lui și ne‑a întrebat dacă ne‑a fost greu să ajungem la el acasă. Ne‑a spus de un bărbat care căzuse de pe stânci mai demult.

— Of, of, se gândise că poate sări, dar a sărit în aer. Și ăsta a fost sfârșitul lui Kimik, bărbatul care călca pe aer.

Gluma lui n‑a prea prins și a încercat iar să pună pe roate discuția. Dar niciunul dintre noi nu era prea interesat de conversație. În cele din urmă, i‑a venit și ideea bună: ce‑ar fi să luăm o gustare?

Pentru că de‑asta și venisem, i‑am răspuns că noi nici nu ne‑am gândit, dar dacă tot ne oferea, acceptam cu plăcere, știind că la el se găsește cea mai bună mân­care din lume.

Bătrânul a râs.

— Sunt oameni pe lumea asta care nu prea știu multe. N‑am avut niciodată ceva bun de mâncare și sunt fericit numai când mănânc în casele voastre. Dar, cum nu știu să întrețin oaspeții, ați văzut încercările mele jalnice, poate ar trebui să știți tot adevărul – n‑am nimic de oferit. Dar înțeleg că Pita vrea să ne vadă să­răcia și are acum șansa să o vadă.

Bătrânul a luat o sfoară din piele de focă și a ieșit. Noi ceilalți am rămas înăuntru și am vorbit despre cât de talentat e bătrânul și cineva a povestit cum Angutidluarssuk nu dormea niciodată vara, când țopăiau focile pe gheață. Apărea cu sania plină și pleca iar și se odihnea numai când vremea era atât de rea, că alunga toate focile în apă.

Câteva momente mai târziu, i‑am auzit vocea lui Angutidluarssuk:

— O mână de‑ajutor n‑ar strica! Omul ăsta, bietul, nu poate nici să‑și tragă singur mâncarea. Câțiva tineri au sărit în picioare, ieșind în fugă, și s‑au întors trăgând de o funie. Și noi ceilalți am pus mâna să tragem, comentând greutatea imensă a ce o fi fost la capătul ei și îndoindu‑ne că o să reușim să o tragem în casă. În cele din urmă, o bucată mare de piele de focă, înghețată și acoperită cu zăpadă, a intrat pe ușă, urmată de gazda noastră, care și‑a scos haina, ca să nu se ude. Capul îi era acoperit cu fulgi de gheață și zăpadă și ne‑a zâmbit cu cel mai larg și mai atotcuprin­zător zâmbet al său. Când a intrat, ne‑a spus că ieșise să prindă niște păsărele, pentru că toată lumea vorbise despre mâncare:

— I‑a venit cuiva ideea că sunt ascunse niște păsări undeva prin apropiere. Și cum vremea era favorabilă pentru adus provizii, omul a luat câinii și s‑a dus după ele.

Bineînțeles, înainte să ne invite la petrecere s‑a dus după păsări și le‑a lăsat afară pe gheață.

Ne‑am spus că e deja prea multă ospitalitate. Iată ceva despre care puteam vorbi ani în șir și ne părea rău că a trebuit să‑și irosească mâncarea pe niște neisprăviți ca noi. Marele Angutidluarssuk! Cine l‑ar putea egala vreodată?

Angutidluarssuk a aruncat burduful înghețat cu păsări pe podea și a luat un topor. Am tăcut, pentru că nimic nu e mai interesant decât să te uiți la altci­neva cum lucrează pentru beneficiul tău, și el a înce­put să spargă burduful. După ce l‑a rupt în bucăți, s‑a așezat și a luat o parte din amestecul de păsări și pene în mâini, l‑a rupt în bucăți, a îndepărtat o bună parte din pene și s‑a apucat să‑l mănânce.

— Cum am spus și cum era de așteptat, gustul e groaznic! De aceea vă rog pe toți să ieșiți. Bieții mei câini o să refuze să mănânce așa ceva și reputația mea e ruinată pe vecie.

La acest semnal, toată lumea s‑a repezit spre delicatesă. Cei care aveau neveste cu ei le‑au dat și lor porții pe laviță. O liniște elocventă, tulburată numai de crănțănitul oaselor între dinți, a pus stăpânire pe casă.

Trebuie să vă spun că mâncam merguli. Aceste păsări, un pic mai mari decât graurii, trăiesc în nu­măr atât de mare în stâncile din apropiere, că munții par vii. Vin la începutul verii și‑și depun ouăle. În acea perioadă, ținutul arată cu totul altfel – zbateri de aripi, cântece și sunete se aud toată ziua. Când se lasă noaptea, păsările zboară spre mare și se întorc pe stânci în zori. Fiecare depune numai câte un ou. Păsările joacă un rol important în susținerea vieții din întreg districtul. Pieile lor sunt folosite pentru haine, cămășile făcute din ele sunt fine și călduroase. Iar carnea lor e delicioasă. Dar în principal sunt folo­site ca momeală pentru vulpile care bântuie aceleași stânci, încercând să le prindă ca să le pună deoparte pentru iarnă.

Dar aici consumam kiviak, o delicatesă absolut spe­cială – erau păsări marinate în ulei. Asta se face prin uciderea unei foci și jupuirea ei prin gură, fără să i se rupă pielea. Nu orice vânător poate să facă asta, dar când e făcută bine, burduful rezultat este ceva magnific, pentru că mare parte din untură încă atârnă de piele.

Persoana care intenționează să umple burduful, îl ia cu el într‑un punct unde păsările sunt mai multe decât peștii în acvariu și, cu o plasă atașată unui băț lung, le prinde din zbor, adunând de obicei într‑o singură zi destule cât să umple pielea de focă, care e apoi ascunsă și acoperită cu pietre. Soarele nu trebuie s‑o atingă, ca să nu se strice untura. În timpul verii, untura se face ulei și se impregnează în păsări, care se descompun lent fără nicio interferență cu aerul.

Așa se obține ceva ce nu seamănă la gust cu nimic din lume, o mâncare care e iubită și de tineri, și de bătrâni. Penele albe se fac roz și pot fi smulse ușor. Păsările se mănâncă deseori înghețate, cum le‑am mâncat și noi, dar unii cunoscători spun că sunt mai bune încălzite. De fapt, carnea înghețată nu are niciodată un gust mai pu­ternic ca atunci când e decongelată. Când sunt înghețate, păsările trebuie scoase din burfuf cu un topor, dar după ce se înmoaie, pot fi mâncate cu grație și maniere. Gurmandul le apucă de picioare și mușcă din pulpe. Apoi, cu o mișcare îndemânatică, le dă la o parte penele, mă rog, mare parte din ele. Apoi le jupoaie pe spate și, după ce întoarce pielea, le suge grăsimea delicioasă. În cele din urmă, înghite deodată pielea și apoi trece la carne.

După ce ne‑am potolit foamea, am început să râ­dem și să glumim și să căutăm printre rămășițe după organe, în special după inimi și sângele din jurul lor, care e înghețat foarte tare și‑ți lipește dinții între ei când se încălzește.

Pe Angutidluarssuk și pe bătrâna lui fermecătoare succesul i‑a făcut să strălucească. Femeile de pe laviță au mai cerut mâncare și când soții lor le‑au adus și a doua porție, au început să facă mofturi:

— Nu, n‑o vreau pe asta. Dă‑mi bucata aia de acolo și dă la o parte penele.

Și‑au comparat păsările și și‑au povestit cum le prindeau din zbor cu o vară înainte și, pe măsură ce se simțeau mai bine, au devenit tot mai pretențioase, unele cerând și apă. În cele din urmă, Qolugtinguaq a sărit în picioare.

— Ce? exclamă el. Poate Angutidluarssuk să furni­zeze totul? Poate el să aducă izvorul în casă? Mi se pare că aud păsărelele iar pe stânci. A, nu, sunt femeile, care sporovoiesc așa de tare. Bărbații să iasă afară, ca să aibă femeile loc pentru vorbitul lor!

Asta le‑a calmat momentan pe cele mai gălăgioase, iar unele chiar s‑au rușinat. Dar nu pentru multă vreme, pentru că toată lumea era fericită și devorase­răm aproape cincizeci de kilograme de carne.

Unul dintre cei mai înzestrați vizitatori a râgâit și aproape că a ridicat acoperișul casei. Ceilalți i‑au urmat exemplul, ca să‑i arate gazdei cât de mult le plăcuse mâncarea. Și alții au râgâit, dar pe alte căi, ceea ce a provocat adevărate țipete de veselie.

Angutidluarssuk era acum un mare om de lume, radiind de încântare că avusese noroc și‑și mulțumise oaspeții. După ce s‑a asigurat că prietenii lui au mân­cat bine, a scufundat polonicul în găleata cu apă și l‑a trecut de la unul la altul. Fiecare și‑a umplut gura, apoi s‑a aplecat să‑și spele mâinile în apa pe care a scuipat‑o ușor din gură și apoi s‑a șters pe o blană fină, albastră, de vulpe. Angutidluarssuk a spus:

— Mâinile voastre să miroasă de la mâncarea mea groaznică și rușinea să mă țină mai mult decât e nevoie!

Acum venise timpul pentru povești, dar eram plini de‑atâta bună dispoziție. În plus, trebuia să ajungem înapoi acasă, ceea ce nu era ușor. Pe când plecam, bă­trâna nevastă a gazdei ne‑a spus:

— Cineva din casa asta regretă că copiii nu pot să vină să ia și ei o îmbucătură.

Dar știa prea bine că toți copiii aveau s‑o viziteze a doua zi.

După ce am ajuns la casa lui Qolugtinguaq, am aflat mai multe despre bătrână, Itusarssuk, și de ce era așa de atașată de copii. Era una dintre marile doamne ale comunității, un suflet merituos, blândă și bună și sfioasă. Cu atât mai mare mi‑a fost șocul când am aflat că‑și omorâse patru copii.

Cu multă vreme în urmă, trăise pe Insula Herbert singură cu fostul ei soț și cu copiii lor. Avusese soarta teribilă de a‑l vedea cum se îneacă. Bărbatul ieșise cu caiacul de câteva ore și adormise. Itusarssuk putea să‑l vadă, dar el era atât de departe pe mare, că nu avea cum s‑o audă. Deodată, cum îl privea, un val i‑a izbit micuța ambarcațiune. L‑a văzut cum se zbate în apă câteva minute și cum plutește apoi în larg, cu fața în jos. Era singură și nu putea să facă nimic să‑l salveze. Trebuia de acum înainte să facă rost de mâncare pen­tru cei cinci copii ai ei.

Vara abia începuse și încă nu‑și aduseseră pe insulă captura din primăvară, așa că avea puțină mâncare. Nu prea erau pinguini arctici pe Insula Herbert și a trebuit să omoare și să mănânce câinii, sperând că o să primească ajutor între timp. Odată a văzut o balenă moartă plutind spre insulă, dar nu avea cum să ajungă la ea. Altă dată a văzut doi urși pe o banchiză și în de­părtare niște puncte care erau caiace de pe alte insule. Dar în ele nu erau rude de‑ale soțului, așa că nimeni n‑a venit s‑o ajute.

A trebuit să‑și facă singură casa pentru iarnă și îi era greu, fiind doar o femeie. Copiii plângeau după mâncare și, când n‑o vedeau, plângea și ea. În cele din urmă, și‑au mâncat hainele făcute din blănuri și când n‑au mai avut nimic, a știut că trebuie să le curme copiilor suferința, așa că i‑a spânzurat. Fetița cea mai mare, de doisprezece ani, a ajutat‑o pe mama ei să‑i spânzure pe cei mici. După ce‑au murit trei dintre ei, băiatul de opt ani refuza să moară. A spus că moartea arată foarte neplăcut, din câte se vedea în ochii celorlalți copii. Și băiatul a zis că avea să aibă singur grijă de el până când o să fie gata să moară.

După ce băiatul a fugit, fata cea mare și‑a legat ștreangul de gât și a spus că poate după o vreme n‑o să mai simtă foamea. Mama a tras de frânghie și în curând fetei i‑a fost curmată suferința.

Itusarssuk era complet sleită și nu mai avea putere nici să plângă. După o vreme, a coborât cadavrele și le‑a îngropat. Mâna fetei rămăsese ridicată și refuza să o lase pe mama ei s‑o coboare pe lângă trup. Asta pentru că nu fusese niciodată posedată de un bărbat.

Băiatul era Iggianguaq. A trăit toată vara numai cu iarbă și excremente de iepure. Din când în când mai omora câte un pui de pescăruș iar el și mama lui s‑au agățat cu dinții de viață. În toamnă, când s‑a format gheața, Angutidluarssuk, pe atunci un bărbat tânăr, a venit și a luat‑o la el acasă. N‑a bătut‑o niciodată, pentru că și‑a dat seama că ea trăise atât de mult cu spectrul morții deasupra capului.

Asta a fost povestea pe care am auzit‑o despre Itusarssuk și ăsta era motivul pentru care nu putea nicio­dată să pedepsească un copil, orice ar fi făcut, ba chiar avea grijă de toți tinerii din comunitate.

---

---

„Aventura arctică” de Peter Freuchen, traducere de Dan Sociu, a apărut la Editura ART, în colecția „Ocheanul întors”, în 2017.