Printre rapoarte și turnătorii, arhivele fostei Securități conțin numeroase fotografii din operațiunile de filaj. Imaginile menite să susțină vinovății, din perspectiva regimului comunist, dau amploarea unei epoci a iscodirii. Ele sunt încă o probă că statul se considera proprietar al vieților oamenilor.
*Acest articol a apărut inițial în Scena9 nr. 2 pe hârtie, în care vorbim despre cei 30 de ani de schimbări de după Revoluție. Îl publicăm online cu o zi înaintea discuției pe care antropologa americană Katherine Verdery o va purta pe marginea cărții sale, „Viața mea ca spioană”, în care și-a cercetat dosarul de urmărire din arhivele Securității.
„Stela” a devenit o persoană suspectă fiindcă trimitea scrisori de dragoste unui cetățean austriac. Neîncrederea autorităților comuniste s-a amplificat în momentul căsătoriei dintre cei doi și a plecării ei din țară. Când femeia revenea în România comunistă, în vizită la familia rămasă acasă, Securitatea intra iar în alertă. I-au urmărit și părinții, căci întrețineau „relații cu străinătatea”. Totul deși Stela (numele de cod atribuit acesteia de către echipele de filaj) nu a avut nicio formă de opoziție față de sistemul dictatorial, după cum povestește Cristina Anisescu, cercetătoare în cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS).
În septembrie 1984, Stela a fost urmărită la fiecare pas și fotografiată de echipele județene de filaj într-o vizită de două zile la rudele din Galați. Securiștii au raportat orice li s-a părut suspect în plimbările „turistei”, inclusiv că ea a făcut poze „asupra unor zone sau locuri cu aspecte de neîngrijire.”
De-abia după anul 2000, cu greu, aproape 1,3 milioane de dosare ale Securității au fost transferate la CNSAS de la serviciile secrete reorganizate după căderea comunismului și care, timp de un deceniu, le-au păstrat departe de ochii publicului. Oricum, deși uriaș, nici acest inventar nu e complet, căci dosare ale serviciului represiv au mai rămas la SRI sau SIE, motivul invocat fiind cel al „siguranței naționale”. Printre dosarele ajunse la CNSAS este și cel al Stelei. În el se află și cele nouă fotografii din timpul vizitei în Galați pe care i le-au făcut, pe ascuns, membrii serviciului „F” - filaj. Imaginile în sine nu indică nimic ilegal sau imoral și, privite din perspectiva timpului prezent, par fără sens. Securitatea o urmărea doar fiindcă se căsătorise cu un străin.
Pentru cei însărcinați cu supravegherea populației, filajul era un mijloc de a contura rețeaua socială a persoanei devenite obiectiv, de a urmări interacțiunile sale și de a găsi motive ca să extindă verificările. Cristina Anisescu lucrează de 19 ani la CNSAS și e șefă a Serviciului Programe Educaționale. Ea spune că fotografiile pe care le-a văzut în dosare fac parte, la nivel simbolic, dintr-un fel de paranoia clinică a regimului, în care „scormonești și te agăți de un amănunt nesemnificativ și-l transformi într-un obiectiv adus la nivel de importanță națională”.
Serviciul de filaj, un departament al Securității, avea echipe care urmăreau în secret deplasările unei persoane, întâlnirile sale, locurile pe care le frecventa. Fotografiile erau făcute mereu cu gândul că omul surprins prin aparat ascunde ceva.
Filajul a fost o procedură suplimentară urmăririi de către Securitate. Nu toate persoanele care aveau dosare de urmărire erau și filate. Dosarul de urmărire se putea baza doar pe rapoarte ale ofițerilor și pe note date de informatori. Datele adunate în coperțile acestor dosare deveneau un mijloc de le face rău celor pe numele cărora erau deschise sau apropiaților lor. Se puteau solda cu anchete, cu interdicții de a obține un anumit loc de muncă sau pașaport pentru plecări în străinătate. Nu în ultimul rând, informațiile obținute în urma supravegherii deveneau foarte valoroase pentru încercările organelor represive de a recruta informatori fie că o făceau prin frică, șantaj sau cu bani și alte beneficii.
Un proiect al CNSAS, numit „România supravegheată”, strânge într-o hartă online documente ale Securității din diferite județe. Între actele care apar în această bază de date de pe site-ul instituției e publicat și un instructaj al ofițerilor din serviciul F, realizat în anul 1984 de Securitatea Timiș. Sunt descrise mai multe sisteme de filaj adecvate tipurilor de străzi și clădiri, dar și mijlocului de transport ales. (Pentru urmărirea în transportul în comun, erau preferate tramvaiele sau autobuzele aglomerate. Ofițerii erau mai greu de reperat astfel de către persoana supravegheată. Li se atrage atenția să nu folosească mai mulți același abonament sau să composteze un ofițer bilete pentru toată echipa.) Securiștilor li se cere să facă fotografiile în momentele semnificative: când obiectivul intră în contact cu cineva, „când dau mâna, discută apropiat, merg alături, fac schimb de materiale”.
Ghidul conține exemple de greșeli ale agenților, erori ce au dus la deconspirarea echipelor de filaj. Unii au stat într-o mașină seara și au fost auziți de o rudă a urmăritului în timp ce vorbeau despre el. Alții s-au îmbrăcat în haine arătoase într-o operațiune dintr-un cartier periferic sau, din contră, unii au mers prea prost îmbrăcați pentru mașinile Mercedes pe care le foloseau la supravegherea unui diplomat.
Cercetătoarea Cristina Anisescu spune că unitățile de filaj deveniseră bine dotate. Foloseau, printre altele, aparate de mici dimensiuni pentru fotografii, pe care le ascundeau, uneori, într-o valiză și le declanșau cu o telecomandă. „Lucrătorii” puteau lua rapid legătura unul cu celălalt sau, dacă era nevoie, chiar cu superiorii.
În fotografiile pe care le făceau încercau să surprindă cât mai bine fețele, căci era foarte probabil ca imaginile să fie folosite pentru identificarea și recunoașterea celor din anturajul persoanei urmărite. „Se studiau comportamentele lor. Erau foarte atenți la non-verbal: cum râde, de ce râde, ce poartă, cum poartă, îl prinde de braț, nu-l prinde de braț, are o relație strânsă, e doar o întâlnire întâmplătoare”, povestește Cristina Anisescu.
Echipe mari de filaj erau dedicate diplomaților și jurnaliștilor străini. Desigur, același lucru s-a întâmplat și în cazul disidenților. În dosarele lui Paul Goma sau ale Doinei Cornea sunt sute de fotografii de urmărire.
Doina Cornea a predat la catedra de limba franceză din cadrul Facultății de Filologie din Cluj-Napoca Din cauză că a trimis la postul de radio Europa Liberă scrisori în care prezenta viața plină de greutăți a românilor, abuzurile autorităților, dar mai ales cenușiul moral al epocii regimului Ceaușescu, a fost anchetată, arestată, bătută și supusă supravegherii Securității. În ciuda acestora, a reușit în 1987 să mai distribuie în Cluj-Napoca, împreună cu fiul ei, manifeste de solidarizare cu revolta muncitorilor din Brașov.
Un fost ofițer de filaj din Cluj-Napoca, Ioan Matica, își amintea în 2002, pentru un articol din Evenimentul zilei, că filajul Doinei Cornea a fost permanent în ultimii doi ani de dinainte de Revoluție. În podul unei clădiri de lângă casa ei, ofițerii de Securitate au instalat o cameră video, imaginile fiind urmărite în timp real de pe un monitor al echipei de supraveghere.
Nici moartea nu aducea, în unele situații, ieșirea din atenția instituțiilor represive. La înmormântarea poetului legionar Radu Gyr au fost fotografiații participanții, pentru a vedea cine sunt. Potrivit cercetătoarei Cristina Anisescu, care a văzut imaginile, în arhive a rămas un adevărat album foto realizat de echipele de filaj, păstrat în dosarul de urmărire al poetului.
Toate aceste instantanee nu părăseau lumea secretă a regimului comunist. De aceea, în unele dintre ele apar și ofițeri de filaj, semnalați ca atare în explicațiile foto. „Nu gândeau ei că, vreodată, va avea cineva acces la ele”, spune reprezentanta CNSAS.
Cele mai triste imagini de filaj i se par cele în care apar și copiii. „E ca și cum și urmașul poartă în el răul. (...) Și generația a doua e la fel de importantă. De urmărire nu vor scăpa nici măcar copiii. Acesta e mesajul.”
Filajul a fost una dintre multele rotițe ale unui mecanism construit la nivel național de Partidul Comunist, cu ajutorul Securității, pentru a supraveghea populația și a preîntâmpina orice formă de revoltă împotriva dictaturii.
La mai bine de 30 de ani după căderea comunismului, cercetătorii CNSAS nu pot avea dimensiune exactă a angrenajului. Numărul echipelor de filaj în județe nu e știut, potrivit Cristinei Anisescu. Cum nu putem ști, încă, nici numărul exact al persoanelor urmărite sau al celor care și-au turnat prietenii sau colegii. Doar câteva dintre motive: dosare ale unor persoane - unele importante în ierarhia politică sau socială de azi - au fost distruse în 1989, serviciile secrete actuale și alte instituții nu au predat CNSAS toate documentele, CNSAS nu are suficienți angajați ca să facă față așteptărilor societății civile și, pe deasupra, conducerea instituției este politizată, în ea fiind și reprezentanți desemnați de partide. Datele fără context nu ar spune oricum nici ele întreaga poveste, căci, dincolo de multele situații care pot fi împărțite în alb și negru, unii dintre cei urmăriți puteau fi în același timp și informatori ai Securității, colaborările cu agenții regimului represiv nu erau întotdeauna oneste, la fel cum și ofițerii puteau uneori exagera în rapoarte.
În tot acest amestec, fotografiile echipelor de filaj nu ridică multe dileme: sunt capturi detaliate din viața celor care s-au aflat în obiectivul Securității. Odată cu dispariția celor au trăit atunci, concluzionează Cristina Anisescu, imaginile devin și o plonjare în trecut. Cu ajutorul lor, putem descoperi o mare de informații despre o țară prinsă în plasa supravegherii.
