La începutul pandemiei, când distanțele dintre noi s-au lăbărțat și-au schimbat sensul, artistele Patricia Moroșan și Bianca Oana au decis să preia controlul asupra spațiului dintre ele. Din dorul lor a ieșit un proiect colaborativ care experimentează cu imagini, cuvinte și sunet. Între 10 și 26 septembrie puteți vizita la Switch Lab expoziția multimedia produsă din colaborarea duo-ului artistic non-disciplinar Moroșan & Oana, împreună cu sound artist-ul Vlad Feneșan.
Patricia Moroșan are ca practică principală fotografia, a studiat la Ostkreuzschule în Berlin, și e membră a colectivului international Temps Zero. Bianca Oana e producătoare de film și artista non-disciplinara. A lucrat, printre altele, la filmele Touch Me Not, Collective, Toto și surorile lui.
Chiar înainte de primul lockdown de anul trecut Patricia Moroșan tocmai se mutase la Atena, unde nu cunoștea pe nimeni și de unde prietenii apropiați îi păreau extrem de departe. Bianca Oana era în București. Își doreau să comunice de-adevăratelea, și parcă zoom-ul sau telefonul ofereau prea puțin. Au început să cerceteze tema comunicării la distanță și au găsit eseul lui Jacques Derrida, Telepathy. În eseul său despre telepatie, în care Derrida se referă la scrisori și cărți poștale, el folosește sintagma transfer și telepoetică, pentru a descrie modul în care Sinele se identifică simbolic cu Celălalt și începe să manifeste o reprezentare a ceea ce este acest iubit Celălalt, anume: o constelație de semne cuprinse in psyche, acolo unde conversația noastra nesfarsita începe.
Inspirate de gândurile lui Derrida, cele două prietene au dezvoltat un mod de comunicare bazat pe o tehnologie quixotică, o formă de a intra în contact în/din singurătate. Fiecare artistă transmite/receptează din spațiul ei intim. Transferul gândurilor are loc într-un interval de timp prestabilit: Bianca transmite din București/Cugir și Patricia transmite din Atena/Berlin. Prin acest schimb metaforic artistele transferă emoție și dezvoltă un limbaj simbolic nou.
Punctul de plecare al fiecărei sesiuni de telepatie este o fotografie. Din spațiul intim al fiecăreia, cele două comunică cu voce tare. Transmițătoarea descrie fotografia (fără ca cealalta să o poată auzi), în timp ce receptoarea descrie imaginea mentală primită. Acest transfer are loc în același timp, printr-un monolog înregistrat de 30 de minute. Imaginea descrisă/primită devine un mijloc de transmitere a experiențelor și emoției la distanță. Fiecare sesiune telepatică se încheie cu receptoarea care trebuie să fotografieze imaginea mentală pe care a primit-o. Fotografia devine astfel un suport de fixare și de reinterpretare a memoriei, pentru o nouă înțelegere și, cel mai important, o apropiere.
Transmițând și primind pe rând, ambele artiste generează o formă de corespondență poetică, care implică învățarea negocierii distanței. Știu că nu o pot depăși, dar caută moduri de a călători înăuntrul ei.
TELEPOETICS 7: Emițătoare Atena, 22.5.2020
6 pm UTC / GMT + 3 Distanță: 1088 km
azi îți trimit o imagine recentă
de la începutul izolării noastre în Atena în zilele alea
m-a cuprins o frică nebănuită
și am crezut, că o să se termine
totul
așa că am ales să-ți trimit
poza asta alb negru
a unei întâlniri pe care am avut-o atunci cu o pasăre neagră
care stătea pe marginea balconului meu captivă în propriul ei mister
văzând-o
m-am speriat de metafore
și de invențiile folclorului
ideea simbolismului
a început să țeasă
o pânză de anxietate
pasărea a stat cu mine și-a ascultat o conversație mută
singurul lucru care se mișca
era vântul
prin ramurile măslinului
dintre noi
corpul ei mic plutea ca un sfinx
privind peste Atena, poate până la Pireu m-am apropiat
brusc am simțit în prezența ei
o conștientizare a unei posibile simbioze într-o lume post-umană
și atunci tristețea mea a fost alinată m-am gândit la ritmuri ineluctabile
și la protecție
prin dans
TELEPOETICS 7: Receptoare București, 22.5.2020
6 pm UTC / GMT + 3 Distanță: 1088 km
e mult zgomot
chicoteli, chiuituri
ca într-un loc de joacă
alergare în cercuri
sau învârteli
senzația de învârtire cu capul lăsat pe spate
spre cer
și copacii formează o spirală
ca o poză cu expunere prelungită
pierderea centrului gravitației
ca și cum corpul nu mai e legat de pământul de dedesubt gata să se desprindă
total abandon
prin mișcare,
detașare
plutire
cadă
vârtej
ce e?
te mai învârți pe loc
ca atunci când erai mică? să te învârți până amețești oare ce ne făcea așa de nerăbdători să facem asta? prea multă împământenire?
prea multă legătură cu lumea concretă?
când ne vedem data viitoare
hai să facem asta
să ne învârtim, cu mâinile încrucișate lăsate pe spate, trăgându-ne una pe alta să ai încredere că și cealaltă trage înapoi sentimentul că a-ți pierde echilibrul
nu e periculos
mi-aș dori să facem asta curând.
Proiectul a fost finanțat de Departamentul pentru Cultură și Europa a Senatului Berlin.
