Fotografiile Mariei Guțu se joacă cu timpul, și nu doar pentru că-s alb-negru.
Când faci un portret cuiva, între tine și personajul din fața camerei se construiește un soi de liniște, care seamănă cu ce simți într-o îmbrățișare adevărată. Și dacă te concentrezi bine, restul lucrurilor dispar. E ceva foarte intim, o stare pe care dacă reușești să o atingi, ieși de acolo cu un portret bun și cu multă pace. Uneori e ceva ce poți împărtăși cu un om cu care petreci doar câteva minute, apoi vă continuați amândoi drumul și nu vă mai vedeți niciodată.
Portretele Mariei Guțu îmi amintesc de conexiunea asta foarte directă care m-a făcut să fiu dependentă de fotografie, de starea care fentează diferențele dintre oameni și limbă, mediu, statut social, și reținerile fiecăruia - timiditate, rușine, frică.
Maria s-a născut în 1996 în Republica Moldova, a studiat imagine de film și face un soi de fotografie documentară. Explorările ei par mânate de instinct mai mult decât de interesul pentru construirea unei povești în sensul clasic. Stilul ei de lucru e însă clasic, în spiritul fotografiei tip road-trip care a devenit un fenomen cultural în Statele Unite începând de prin anii '50. Urcă în microbuz și coboară într-un sat de la capăt de linie, undeva prin cotloanele puțin bătute ale Moldovei, prin care se plimbă până găsește oamenii cu care poate construi liniștea aia. Apoi merge mai departe. Personajele ei sunt fotografiate în mediul lor, dar ar putea fi oriunde; circa 2023, dar ar putea fi oricând.
Când mă uit la fotografiile Mariei, mi se face un dor nebun de drum, de vară, de stat la vorbă cu puști pe malul unui lac, și-mi amintesc că fotografia e mișto pentru că e o scuză să te apropii de oameni pe care altfel nu i-ai fi cunoscut niciodată.
Am invitat-o pe Maria să ne împărtășească câteva notițe din călătoriile ei și câteva portrete ale oamenilor întâlniți pe drum.
*
Ce am descoperit la fotografie e libertatea de a călători prin spațiu, cu ajutorul oamenilor ce îți apar în cale, spre tine. Plecarea spre un sat e o călătorie, e o aventură în sine. Microbuzul, discuția cu șoferul - de câte ori am posibilitatea, încerc să stau lângă șofer, să pun muzică, manele de obicei, să fac pe DJ-ul dacă îmi permite și să îl descos despre munca sa. Muzica, discuția între pasageri, peisajele de pe fereastră, cafeaua de la Bălți, călătorii grăbiți de la gară, cuplurile, așteptarea următorului microbuz spre sat, toate sunt elementele de neînlocuit al unei călătorii.
*
În fotografie am descoperit că a fi singură, în căutare, e OK. Am mai descoperit și bucuria de a găsi magia ascunsă într-o discuție cu cineva, într-un chip frumos, un loc mai poetic, toate atât de aproape și eu privilegiată că le pot fotografia. Îmi aleg mai întâi un sat în care am ceva cunoștințe - am învățat în timp că accesul contează mult, iar satele rămân niște comunități izolate, în care singură cu camera ești percepută drept străină, dacă nu ai cunoștințe, rude îndepărtate pe care le poți pomeni în discuție de obicei cînd te prezinți. E important să ai o fereastră deschisă spre lumea în care vrei să pătrunzi.
*
Plecarea în orice sat e o evadare de fiecare dată și o căutare a propriei case. Din Bălți iau următorul microbuz, de obicei până la destinația finală, cum ar fi unul din satele mele preferate – Horești. Din Bălți până la Horești ajung cu microbuzul Bălți-Nisporeni, în aproximativ o oră. Ajung la indicatorul Horești 4 km, de unde pornesc încet pe jos, drept înainte, doar înainte, înconjurată de copaci mari de nuci. Când intru în curte la gazdele mele, mă întâlnește doamna Vera, profesoara de franceză, care îmi propune smochine proaspete din pom, care au gustul paradisului pe Pământ. Stau cu ea la taclale, ajut la pregătirea colțunașilor cu brânză, cina noastră. Cinăm, domna Vera îmi bandajează cu grijă degetul (am prins o infecție din călătoria precedentă), iar înainte de culcare stăm și vorbim ca două prietene bune despre viață, visuri și secrete. Doamna Vera îmi zice că de azi mă va numi Mari, mai francez așa, că Maria e prea oficial. Zic „e perfect” și adorm pe loc.
