Până la toamnă, puteți vizita la Muzeul de Artă Recentă expoziția „Photophilia” a artistului german Thomas Ruff, considerat unul dintre cei mai importanți fotografi din zilele noastre.
Thomas Ruff experimentează cu fotografia de mai bine de 40 de ani. Direcția deschisă de el și câțiva colegi artiști la sfârșitul anilor 70 e cunoscută azi drept Școala de fotografie de la Dusseldorf, o grupare influentă pentru ce înseamnă fotografia conceptual-documentară. În imaginile lor, realitatea e tratată mai degrabă ca peisaj, observat cu detașare, în tradiția germană a noii obiectivități, care propunea, imediat după Primul Război Mondial, ca arta să se rupă de orice viziune romantică și optimistă.
Spre deosebire de colegii lui de generație, Ruff nu s-a făcut niciodată comod într-o singură tehnică sau temă. Privită din prezent, munca lui de fotograf completează un puzzle: e un istoric de căutări personale, o istorie condensată a fotografiei ca tehnologie și schiță a unei hărți mai mari, de întrebări cu care operează omenirea.
Dacă prima lui serie recunoscută e una de portrete neutre, de tip pașaport, la finalul anilor 80 a început să lucreze cu imagini captate de camere prin cele mai avansate telescoape folosite la acea vreme de Observatorul European Sudic.
Odată cu Sterne, acea serie de fotografii ale cerului pe timp de noapte, Ruff spune că a renunța la conceptul de autor în sensul clasic. Nu mai era el cel care realiza efectiv imaginile, ci cel care le deturna dinspre știință spre artă. În timpul Războiului din Golf, a urmat o serie de fotografii de la periferia Dusseldorfului, la care a folosit tehnologii de vizualizare cu infraroșu, dezvoltate de industria militară și de telecomunicații. În alt proiect a colorizat imagini cu Saturn obținute de NASA, iar alteori a reluat tehnici folosite de pionieri ai fotografiei, ca Man Ray sau László Moholy-Nagy. În seria Nudes a transformat imagini pornografice de pe net în compoziții incitant-contemplative (seria s-a transformat într-o carte, al cărei text e scris de Michel Houellebecq), iar în JPEGS a folosit fotografii digitale de pe www pentru a vorbi atât despre arheologia live a culturii noastre vizuale, cât și despre mediul fotografiei în era pixelului.
La Muzeul de Artă Recentă din București, sunt expuse până pe 2 septembrie fotograme de Thomas Ruff, pentru care-a făcut legătura între experimentele lui Man Ray și tehnologiile virtualizării care, crede el, vor stârni următoarea revoluție în fotografie. Înainte să plece din București, am avut o conversație foarte vioaie cu Ruff, despre care The Economist spune că ar fi „un maestru al fotografiei editate și reimaginate”. Am vorbit despre imagine și manipulare, despre granițele fotografiei, redundanța artiștilor și arhivele viitorului. Dar, înainte de toate, l-am rugat să-mi lămurească o curiozitate cât se poate de serioasă.
Ați folosit mai toate tehnicile și tehnologiile de a face fotografie. Dar poze cu telefonul faceți?
Mmm… da. Dar folosesc mai degrabă telefonul ca să fac schițe. Văd ceva interesant și fac o poză ca să-mi amintesc ideea.
Dar în afară ce imaginile pentru munca dvs., vă faceți selfie-uri, faceți poze de vacanță? Întreb pentru că mi se pare interesantă raportarea unui fotograf ca dvs., foarte rafinat în conceptualizarea fotografiei ca mediu, la fotografia de consum cu un telefon.
Eu sunt fotograful familiei. Fiindcă sunt cel mai instruit dintre toți să fac asta (râde). Și, la fel ca-n arta mea, îmi dau silința să le fac cât mai bine posibil.
Dar, dacă vorbim despre fotografii din social media, aș spune că și-au ales mediul greșit. Fiindcă, imediat cum ai făcut o fotografie, privești în trecut. Iar ei vor să rămână cu tot dinadinsul în prezent. Poate și din cauza asta fac atât de multe fotografii. Fiindcă imediat cum au declanșat, imaginea are deja o vechime de zece secunde. Așa că fac o nouă fotografie, pentru a arăta ce fac în acel moment.
Și cum credeți că vom putea ieși din cercul ăsta pe viitor?
Poate vom ieși când fiecare dintre noi va avea câte o cameră de supraveghere în propriul cap (râde). Camera asta va înregistra și va transmite tot imediat.
Un pic riscant, să nu mai avem nici măcar zece minute pentru un filtru, care să pună lucrurile într-o lumină mai bună, să dea mai multă viață culorilor.
Așa e. Avem nevoie de filtre din astea, fiindcă toți avem, în realitate, niște vieți tare plictisitoare. Cu un filtru, mai facem și noi să iasă soarele în zilele ploioase (râde).
Azi vorbim foarte mult despre manipularea informației și a imaginilor, spunem că suntem în era post-adevărului, a știrilor false. Manipularea însă nu e ceva tocmai nou și am citit un interviu în care spuneți că „fotografia și-a pierdut de mult inocența și capacitatea de a comunica”. Aș vrea să vă întreb, pornind de la afirmația asta, care credeți că sunt principalele momente din relația fotografiei cu manipularea realității?
Aș zice că manipularea a apărut încă de la începuturile fotografiei. Mai întâi, fiindcă în secolul 19, lentilele erau foarte proaste, astfel încât aparatele nu aveau o prea mare adâncime a perspectivei. Uneori, fotografii care voiau să redea spațialitatea, făceau o imagine dintr-un punct, apoi la câțiva metri mai încolo și tot așa, după care decupau negativele și făceau un montaj din aceste cadre diferite. Asta ar fi o primă manipulare.
Apoi, aș zice că apariția unui tip de fotografie mai directă coincide cu inventarea camerelor Leica. Dar în timpul regimului nazist a fost o explozie uriașă de propagandă, în care fotografiile erau folosite pentru a-i manipula pe oameni. După 45, a început o nouă eră: în Germania de Est fotografia de propagandă a mai supraviețuit mult timp, în vreme ce în lumea vestică a apărut fotografia publicitară. Care e o minciună la fel de mare ca propaganda.
Putem vedea cum oamenii puternici au încercat dintotdeauna să-i spele pe creier sau să-i manipuleze pe alții folosind imagini fotografice, fie cu scop comercial, fie politic. De-asta am spus că fotografia nu a fost niciodată inocentă, fiind mereu pusă în slujba a diferite puteri, interese.
În ceea ce privește prezentul, unde credeți că ne aflăm din punctul ăsta de vedere?
De pildă, acum 30 de ani, aveai fotografi foarte buni și bine pregătiți, la ziare existau editori foto excelenți. Sigur, și ei aveau opiniile lor politice, dar într-un fel încercau să fie obiectivi. O fotografie e o fotografie și arată ceea ce arată. Astăzi, nimeni nu mai are nevoie de asemenea fotografi, fiindcă toată lumea are un iPhone. Iar pentru fiecare eveniment, situație, catastrofă, ai instant mii de imagini, iar în rețelele sociale poți publica orice, imagini care pot fi sau nu adevărate. Nu există nicio instituție sau nicio persoană care să spună că imaginea sau textul pe care le-ai postat sunt tâmpenii, nu sunt adevărate. Dacă nu ai fost de față când fotograful a făcut o fotografie, nu mai putem ști dacă chiar e adevărată sau nu. Aș zice că, la capitolul ăsta, am pierdut cu toții controlul. Am impresia că Walter Benjamin a fost cel care a zis că în viitor, analfabet nu va fi cel care nu știe să citească un text, ci cel care nu știe să citească imagine.
Dat fiind că aveți o experiență foarte lungă și dinamică cu fotografia, cu care ați experimentat în continuu, care ați spune acum că sunt pentru dvs. cele mai importante momente din explorarea asta?
Aș alege, în primul rând, seria de portrete pe format mic, apoi ar fi seria despre stele, în care am renunțat propriu-zis la calitatea de autor în sensul clasic al termenului, urmată de seria JPEGS, care înseamnă lucrul cu tot ce înseamnă digitalizare și compresie. Restul muncii mele e un amestec de analog și digital, așa că într-un fel le percep pe toate cam la fel. Cel mai nou proiect care mi se pare important e cel cu fotogramele pe care le-am creat în camera obscură virtuală.
Cum funcționează o cameră obscură virtuală?
E vorba de un software de modelare 3D, pe care-l folosesc de obicei arhitecții sau dezvoltatorii de jocuri. Am construit, propriu-zis, cu acest sofware, pahare, lentile, bucăți de hârtie, lumina. Apoi am pus, de exemplu, un pahar pe hârtie, în timp ce o cameră înregistrează doar ce apare pe hârtie. În realitatea virtuală, nu developezi imaginile, ci le randezi (render). Așa că, într-un fel, în camera mea obscură virtuală am aceleași lucruri pe care le-au folosit și Man Ray și László Moholy-Nagy în camerele obscure și am făcut același lucru, dar în mediul digital. Nu vezi obiectele, ci doar umbrele obiectelor. Iar în cazul fotogramelor, sunt umbrele inversate ale umbrelor obiectelor (râde). Partea frumoasă în camerele virtuale e că nu ai gravitație, așa că poți lăsa un pahar să plutească, și dat fiind că lumina e digitală, pot folosi lumină colorată.
Apropo de epoca lui Man Ray și Moholy-Nagy, spuneați ieri la conferință că vă plac fotografi de secol 19, fotografi din anii 20 sau 50, dar că fotografii contemporani nu vă plac. De ce?
Poate fiindcă am senzația că nu sunt foarte interesați să ducă mediul fotografiei mai departe. Încă din secolul 19, de când a apărut, au existat oameni care au practicat pur și simplu fotografia, și alții, care au încercat să lărgească granițele. Au inventat lucruri. Iar începutul secolului trecut a fost foarte activ din punctul ăsta de vedere: ai Bauhaus, dada, colajele foto ș.a.m.d. Acum, fotografia e, în cea mai mare parte, foarte directă. Cineva fotografiază peisaje, altcineva fotografiază orașul, face portrete. Ceea ce foarte OK, multe imagini sunt foarte frumoase, dar pentru mine nu e de-ajuns.
Care credeți că va fi următoarea revoluție importantă pentru fotografie?
Probabil virtualizarea. Dar ar mai fi ceva: se lucrează acum la inventarea unui nou tip de cameră, ultrarapid, care nu declanșează în modul obișnuit, ci înregistrează doar mișcările electronilor. Când obții imaginea digitală, nu există niciun element focalizat și poți decide ulterior pe ce anume să focalizezi. Pentru moment, rezoluția e încă foarte proastă, așa că aștept varianta hi-res. E o cameră creată pentru scopuri științifice sau de supraveghere.
Clasic.
Da. Tehnologia a fost mereu dezvoltată de armată sau de știință. Iar fotografia e, la rândul ei, o tehnologie, folosită fie de municipalitate, pentru supraveghere, fie de astronomi, pentru a scana alte planete, de exemplu, și alte exemple.
Dvs. „hackuiți” cumva toate aceste tehnologii, pe care le folosiți în scopuri artistice. Mă întrebam dacă a existat, totuși, vreo idee pentru care să nu fi găsit tehnologia potrivită sau să vă fi fost greu s-o găsiți?
(Se gândește câteva momente bune.) Hm, cred că da. De mulți ani, din când în când, tot încerc să fotografiez flori. Dar de fiecare dată eșuez (râde).
De ce vi se par florile o temă importantă, la care reveniți?
Cred că florile și, în general, natura moartă, sunt o parte importantă din fotografie și din istoria artei. Iar apoi, dacă te uiți la arta mea, vezi că e un fel de puzzle al istoriei fotografiei și al genurilor fotografice din diferite epoci. Și fiecare proiect al meu completează acest puzzle. Nu știu dacă va fi complet când voi muri, dar cred că până acum am ajuns cam la 50%.
Și de ce o sarcină dificilă să fotografiezi flori?
Pentru că sunt așa de drăguțe și de kitschoase (râde). Și e foarte, foarte greu să ajungi dincolo de asta. Am impresia, totuși, că de vreo jumătate de an, am găsit soluția.
Asta sună deja a știre. Care e soluția?
Îți arăt. (Îmi arată pe telefon câteva imagini cu flori care par mai degrabă forme abstracte, în nuanțe de albastru-indigo, bine conturate pe fundal luminos, ca și când ar fiun fel de esență a ideii de floare).
E un amestec de diferite tehnici: prima oară, le fotografiez pe un lightbox. Și apoi folosesc o tehnică de pseudo-solarizare, pe care Man Ray și Lee Miller o foloseau și ei. O imagine de felul ăsta e-n același timp și pozitiv și negativ.
Spuneați ieri că majoritatea artiștilor repetă tot restul carierei ce fac la 30 de ani. Ce ar presupune o disciplină pentru a nu face asta?
Spuneam că majoritatea artiștilor practică toată viața ce au inventat la 30 de ani. Ceea ce poate fi foarte bine, dar înseamnă că ești un artist interesant pentru cinci ani, după care vine la rând un alt artist mai interesant. Și tot așa. Are de-a face cu generațiile, și fiecare generație are propriile idei. Depinde apoi de artist dacă rămâne cu ideile generației lui sau nu. Și, desigur, între timp trebuie să ne uităm și la piața de artă, și să ținem cont că, în timp, un artist devine un brand vizibil, valoros pentru anumiți colecționari, ceea ce îl determină să facă la nesfârșit același gen de lucrări care l-au consacrat. Și da, e ok ca decenii la rând un artist să facă același lucru, ca să-și câștige traiul, dar aș vrea să văd și altceva. Sigur, asta și fiindcă avem o concepție romantică asupra artistului, care, după noi, nu ar trebui să fie perceput ca un angajat blazat din asigurări, care face-n fiecare zi același lucru, dar în realitate mulți artiști lucrează ca niște agenți de asigurări. Dar nu îi blamez, nu înseamnă că un artist e obligat să se reinventeze la fiecare câțiva ani, că un artist nu e „o persoană normală”, ca toți ceilalți.
Vorbind despre artă ca muncă, acum știu că lucrurile merg bine pentru dvs., pentru că sunteți recunoscut și există deja un întreg mecanism care merge de la sine. Dar v-a fost greu să ajungeți aici?
În realitate, am fost o persoană extrem de norocoasă. Nu a trebuit să cer niciodată o expoziție. Mereu a existat o galerie sau un muzeu care au venit și mi-au cerut să expun. Dar asta e o situație excepțională. Mai ales că, la începutul carierei mele, niciunul dintre noi, cei care începeam atunci să experimentăm cu fotografia, nu își imagina că va face bani din asta. S-a potrivit pur și simplu să fie un moment extrem de potrivit pentru fotografia pe care am propus-o și am putut să vând lucrări destul de rapid și să-mi câștig libertatea.
A existat de curând o controversă în Polonia, când Muzeul Național din Varșovia a cenzurat o lucrare din colecția lui - Consumer Art, o serie de fotografii făcute de artista avangardistă Natalia LL în 1972, în care o femeie mănâncă o banană. Motivul ar fi fost că lucrarea ar fi fost reclamată de un vizitator ca fiind obscenă. Cum vedeți actul ăsta de cenzură în 2019 a unor fotografii din anii 70, expuse deja de mulți ani într-un muzeu public? (*Lucrarea a fost, între timp, reintrodusă în expoziție.)
E de așteptat ca într-o țară conservatoare, deciziile politicienilor conservatori să se reflecte asupra artei. Dar același gen de cenzură se întâmplă acum și în țări liberale. De exemplu, în 2017 a existat o petiție împotriva lucrărilor pictorului Balthus, ca urmare a mișcării MeToo și s-a discutat despre retragerea lucrărilor lui din muzee. Și asta nu se întâmplă din cauza conservatorismului, ci din cauză că uneori corectitudinea politică tinde să devină aproape perversă.
În epoca noastră, se fac milioane de fotografii în fiecare zi. Trăim în rea cel mai bine documentată vizual de până acum. Cum credeți că ne vom uita în viitor la toate fotografiile și materialele de acum?
Nu ne vom uita. Sunt pur și simplu mult prea multe. De exemplu, când eram profesor la universitatea de arte, veneau la mine studenții cu câte o sută de lucrări fiecare. Și-mi spuneau Thomas, nu mă pot decide pe care s-o folosesc. Făceau prea multe fotografii fiindcă erau convinși că, cu cât fac mai multe, statistic vor avea mai multe șanse să aibă una, două imagini perfecte. Doar că la final nu le mai puteau găsi fiindcă aveau o cantitate uriașă de imagini. La fel, cine-o să vrea să se uite la familia Kardashian sau la comentariile de pe Twitter peste o sută de ani? Vor fi toate stocate în cloud, dar cloud-ul va fi un mare cimitir. (râde)
