O echipă de cercetătoare a reușit să reconstituie din frânturi de istorii și o arhivă de imagini viața și munca Ellei Hintz, una dintre foarte puținele femei fotograf din Clujul începutului de secol 20.
În timp ce documentam un articol despre proaspăt redeschisul Muzeu al Farmaciei din Cluj-Napoca, am descoperit expuse la subsolul clădirii câteva imagini ale unei fotografe de care nu auzisem, Ella Hintz. Am privit prin ferestrele mici și rotunde ale unei casete luminoase, la fotografiile alb-negru dintr-un timp și el necunoscut pentru mine. Imagini de familie sau instantanee ale Clujului de la începutul secolului trecut. Păreau să fie ochiul și mâna unui profesionist, și totuși atmosfera era intimă, apropiată de personajele din cadre. Dar dacă era doar poze de familie, cum se face că sunt atât de corect încadrate și developate?
Am aflat că Ella Hintz a fost soția farmacistului György Hintz, străbunicul actualului proprietar al clădirii unde a funcționat de aproape trei secole farmacia orașului Cluj și unde acum se află Muzeul Farmaciei. Am plecat însă de acolo cu câteva întrebări în minte: Cine a fost, de fapt, Ella Hintz și cum a ajuns să facă fotografie? De ce imaginile ei au rămas complet necunoscute până de curând?
Cu întrebări similare a pornit la drum și Melinda Blos Jáni, cercetătoare interesată de istoria filmului și directoare de departament la Universitatea Sapientia din Cluj-Napoca, după ce a aflat de existența ei. Căuta informații despre cineamatorii și fotografii care au surprins viața în Transilvania în secolele 19-20, și astfel a dat peste nouă nume: Lajos Orbán, considerat cel mai important fotograf al Clujului interbelic, și Ella Hintz, despre care nu se știa mare lucru. După doi ani de muncă de documentare, Blos-Jáni, împreună cu o echipă de cercetători (Zsuzsa Bokor, Mira Marincaș, Dorottya Újvári, György Gaál), au reușit să refacă din frânturi de istorii și din imagini viața uneia dintre puținele femei fotograf din Cluj-Napoca de la începutul secolului 20. În 2022, au publicat volumul Imagini interioare - Colecția fotografică a doamnei Ella Hintz, la Editura Exit, care scoate la lumină mare parte din arhiva ce i-a supraviețuit autoarei și pe care familia acesteia a păstrat-o cu sfințenie, chiar și după ce a fost nevoită să plece din România comunistă cu doar câteva valize.
Primele căutări prin arhive ale cercetătoarelor au scos la iveală un nume: Gabriella Boros. Născută în 1885 la Cluj, a fost fiica episcopului unitarian György Boros și a Rozei Kovacsi. Cunoscută ca Ella, tânăra s-a căsătorit în 1907 cu farmacistul György Hintz. Deși venea dintr-o familie religioasă, Ella „a trecut prin toate etapele a ceea ce însemna «emanciparea feminină» la final de secol 19,” explică Zsuzsa Bokor, cercetătoare și coautoare a volumului despre munca fotografei clujene. „Adică accesul la cele mai bune școli din oraș și o viață socială care îi permite o vizibilitate în comunitate mai mare decât a fetelor din celelalte straturi sociale.” Ella a făcut parte și din mișcarea de emancipare a femeii pornită în 1885 la Cluj-Napoca de Biserica Unitariană fondată de Dávid Ferenc. Una dintre premierele în statut era că vicepreședintele asociației trebuia să fie întotdeauna femeie, și astfel Biserica Unitariană a căpătat din ce în ce mai multă deschidere spre problemele acestora. Această emancipare pe filieră religioasă se baza pe ideea că femeile sunt mai aplecate spre viața spirituală și că rolul lor ca mame este de a asigura integrarea religioasă a copiilor. În același timp, prin fotografie, Ella Hintz, a găsit o formă de exprimare modernă. Melinda Blos Jáni crede că fotografia a fost și modul Ellei Hintz de a-și iubi familia. „Era o practică reflexivă, prin care își conștientiza rolul în această familie și societate.”
Din aproape în aproape, cercetătoarea clujeană a aflat că nepoata fotografei, Edit Kovacs Hintz venea anual în România, să-și viziteze prietenele. La momentul întâlnirii, Edit avea 81 de ani și locuia în orașul german Geisenheim. Așa a început un lung dialog cu familia Hintz, pe parcursul căruia Melinda Blos Jáni a decis că povestea bunicii fotografe trebuie descoperită și publicată. Atâta doar că portretul din memoria nepoatei sale era incomplet. Singura speranță erau albumele de fotografii făcute de Ella cu aproape un secol în urmă, pe care familia Hintz le luase cu ea în anii ‘70, când a lăsat România pentru Germania.
Cum urmașii nu au fost de acord ca arhiva de imagini să părăsească casa, Melinda Blos Jáni și-a pus scannerul în bagaj și a plecat în Germania. Primul drum și prima întâlnire cu albumele i-au dus încrederea că fotografiile făcute de Ella pot să-i reconstituie mai bine istoria de viață & fotografie. Din cele peste o mie de fotografii, majoritatea sunt cu familia, în special cu copiii, din casă sau grădină și doar câteva din afara mediului familial, de pe străzile orașului. „Aceste fotografii m-au atras din primul moment fiindcă sunt imagini bine compuse, estetice. Dezvăluie ceva intim și personal și totodată ascunde. Răsfoind albumele, la aceste imagini am reușit să-mi imaginez relația, sentimentele Ellei față de persoanele, spațiile fotografiate,” își amintește Blos Jáni.
„Cea mai importantă sursă a fost fotografia în sine sau albumul care a fost aranjat într-un anume fel de Ella,” explică cercetătoarea. „Imaginile sunt așezate fie narativ, fie legate de o persoană, tematic. Nu sunt imagini la întâmplare.” A doua oară când a ajuns în biblioteca familiei Hintz, Melinda a început propriu-zis munca de arhivare. Timp de trei zile și trei nopți a reușit să scaneze peste o mie de fotografii din albumele realizate de Ella Hintz în prima jumătate a secolului 20. „Scanând la rezoluție mare, dura câteva minute la fiecare fotografie, timp în care nu puteam să fac altceva,” povestește Melinda. „Intram într-o stare contemplativă, mă uitam la fețele din fotografii și observam cum evoluează o persoană în viață. Camera era plină de fotografii și pe pereți, unde era portretul lui Hintz György la 80 de ani - Gyurika, fiul cel mare al Ellei, tatăl lui Edith. În album, îl vedeam ca bebeluș. Timpul a făcut să fiu mult mai atentă la detalii și să conectez tot ce văd. Foarte importantă a fost descifrarea fotografiilor fără informații suplimentare.”
Pe lângă fotografii, însuși tipul materialelor folosite, starea hârtiei din albume au jucat un rol esențial în refacerea poveștii de viață. Melinda își aduce aminte cum unele fotografii erau deteriorate și, împreună cu Mira Marincaș, lector la Sapientia, au trebuit să le refacă digital. „Ella lega albumele în piele, fiind specialistă în marochinărie, meserie învățată de la mama ei,” povestește cercetătoarea. În anii ‘70, când familia Hintz a plecat în Germania, autoritățile comuniste le-au permis să ia doar bagaje cu o greutate de maxim 70 kg. Au fost nevoiți să vândă foarte multe din casă și să renunțe la multe, dar nu și la albumele de fotografii ale Ellei. Ca să se încadreze în limita de greutate, familia Hintz a trebuit să desprindă imaginile din rame și albume și să le rearanjeze mai târziu, după ce s-au stabilit în noua țară. De rearanjarea lor s-a ocupat bunicul Kovacs. „Modul în care le-a aranjat influențează direct interpretarea vieții lui Ella Hintz,” explică cercetătoarea. „A învelit albumele în niște cârpe când au ajuns în Germania. Apoi a grupat imaginile pe persoane, pe anumite ramuri ale familiei. Deci albumele conțin și această poveste a imigrației. Și imaginile au plecat și au trebuit să-și găsească o nouă ordine în mâinile bunicului.”
Cercetând albumele, Blos Jáni a înțeles și modul de lucru al Ellei, despre care Dorottya Újvári a scris pe larg într-un articol care analizează rolul femeilor în construcția albumelor fotografice A putut observa cum făcea o fotografie cu cei trei copii și după, câte una cu fiecare în parte. A combinat și recombinat cadrele în funcție de cum urma să folosească imaginea, în album, în ramă pe perete. Ella prelucra fotografiile într-un studio amenajat acasă, folosind un aparat de developat și mărit făcut la comandă. Făcea asta de mai multe ori, până când imaginea copiilor sau a celor fotografiați arăta așa cum își dorea. În albume sunt și fotografii care înlocuiau portretul clasic pictat, care încă era o modă în Clujul începutului de secol 20. Asta reiese din postura celor fotografiați, sunt încadrări și posturi specifice portretelor pictate. „Ella a creat nu doar un jurnal vizual al familiei, ci și un muzeu al familiei,” spune Blos Jáni.
Ea și colegii ei a reușit astfel, din aproape-n aproape, să recompună și să interpreteze viața unei fotografe amatoare până nu demult anonime. M-a făcut să mă gândesc la frumoasa poveste a lui Vivian Maier, care, în timp ce lucra ca dădacă, a fotografiat orașul Chicago de la mijlocul secolului trecut, fără a-și face vreodată publice imaginile. Mulți ani după moartea ei, fotografiile ei au fost descoperite întâmplător de un scriitor, la o casă de licitații. De atunci, sunt expuse în cele mai importante galerii și muzee din lume, sunt publicate în cărți și au transformat-o pe Vivian Maier dintr-o amatoare anonimă, într-o artistă recunoscută în toată lumea.
Fotografiile din albumele personale ale Ellei Hintz au ajuns și ele să fie publicate în albume, expuse și apreciate public. „Eu cred că toate filele istoriei ne învață câte ceva, mai ales dacă le privim de aproape,” spune cercetătoarea Zsuzsa Bokor. „Viața femeilor este un domeniu despre care știm foarte puțin, deci fiecare poveste ne îmbogățește cunoștințele despre trecutul nostru. Ella, prin fotografiile ei, a reușit să ne dea o imagine a vieții sale după decenii de la dispariție.”
