În Motherlands, cea mai nouă serie a ei, fotografa Felicia Simion explorează maternitatea, copilăria și legăturile dintre patru generații de femei din familia ei. Imaginile acestei documentări personale sunt expuse la OTOTO, în București. Am stat de vorbă cu Felicia despre felurile în care arta ei a devenit o unealtă de cunoaștere a feminității, cu toate transformările ei.
Aș vrea să schițăm un strop de context. Tocmai de aceea te-aș ruga să ne spui cum, în ce împrejurări ai început să folosești fotografia ca unealtă de explorare a feminității, cu toate straturile și implicațiile ei biologice, culturale, sociale & co.
Am început să fotografiez întorcând, de fapt, camera către mine. Aveam 13 ani și multe întrebări. Aparatul m-a ajutat să răspund unora dintre ele, pe altele să le pun în așteptare, iar, celor mai multe, să nu le găsesc o rezolvare. Au urmat personajele feminine din viața mea, apropiate de mine: o verișoară, bunica, o altă verișoară, femei din satul bunicii ș.a.m.d. Am crescut cu și lângă aceste personaje, care mi-au conturat, mai mult sau mai puțin, atât traseul profesional, cât și traseul în viață.
Dacă în seria Womb, întorceai camera mai degrabă spre sine și spre experiența personală a maternității, în seria Postpartum deja câmpul privirii se extinde. În proiectul ăsta ai invitat mai multe femei să-și împărtășească istoriile legate de depresia pe care au traversat-o după naștere. Povestește-ne puțin despre această experiență care a mers, cu siguranță, dincolo de fotografie, și despre cele mai valoroase lucruri pe care le-ai aflat în timp ce ai documentat acest subiect.
Postpartum a însemnat, dincolo de toate, o descoperire a faptului că nu mi se întâmplă doar mie asta. Țin minte că în perioada postnatală căutam tot soiul de articole, interviuri, cărți, despre depresia postpartum și nu găseam decât aceleași informații scoase parcă dintr-un glosar. Nu mi-a fost suficient, așa că am zis să aflu singură – într-o perioadă în care eram pe drumul spre vindecare – de ce, cum, încotro. Astfel am invitat 24 de mame să își scrie povestea, le-am fotografiat împreună cu copiii și copilele lor, și a ieșit Postpartum.
Rewired este, din nou, o serie introspectivă, prin care cauți să-ți limpezești identitatea după tot șirul de transformări pe care îl impune maternitatea. Care a fost intenția cu care ai pornit la drum în acest proiect și cum te-ai regăsit după ce l-ai terminat? A existat o transformare pe care ți-a înlesnit-o proiectul ăsta?
Cred că Rewired m-a ajutat să rechem natura în și din mine. Dacă perioada postnatală m-a lăsat, oarecum, fără vlagă și mi-a zădărnicit conexiunea față de natură, Rewired m-a reapropiat de ea, și cum altfel, decât... în Islanda. Am pornit cu gândul că vreau să trăiesc pe viu ce înseamnă forța naturii, așa că am ales această țară, care lung a fost în gândurile mele. M-am încolăcit pe bucăți din ghețar, m-am legat cu fire de lână de pietre vulcanice, am dansat în miros puternic de sulf, toate astea ca să simt. Și am simțit. Când m-am întors, aveam deja vederea mai clară și o dragoste mai mare de viu. Deși eram în mijlocul Bucureștiului, Islanda rămăsese în mine.
Dacă în Rewired spui că ai căutat o refacere a rădăcinilor în natură, odată cu serii ca cea dedicată femeilor înflorate și Motherlands, cea mai recentă, am senzația că un focus important pentru tine au devenit rădăcinile de familie - o familie imediată, biologică, dar poate și o familie extinsă, a femeilor care, prin munca lor de zi cu zi, fac lumea să se întoarcă. Cum a schimbat maternitatea felul în care te raportezi la propria feminitate și la această apartenență de familie, și cum s-a schimbat arta ta după ceai devenit mamă?
Maternitatea m-a apropiat și mai tare de latura feminină a vieții mele, dar și a vieții altor femei din preajma mea. Am învățat că și cât pot duce. Am învățat că și cât nu pot duce. Am privit cu apreciere și recunoștință propria familie, care, în ciuda tuturor greutăților, m-a ajutat să fiu încă aici. Am explorat relația cu mama și cu bunica, dar și cu Aurora, fetița mea. Și, mai ales, cu mine însămi. Am dezvoltat o dragoste aproape viscerală față de femeile din viața mea. Adică multe, foarte multe. Privesc cu ochi mai empatici și mai blânzi. Simt că am rădăcini și, dincolo de ele, că-mi cresc aripi.
Povestește-ne, te rog, despre cea mai nouă serie a ta, Motherlands. Dat fiind că nu știu prea multe detalii, bâjbâi un pic cu întrebarea asta, care e una exploratorie. Cum ai început seria, cum ai făcut documentarea, care ar fi câteva dintre poveștile cele mai puternice pe care le-ai descoperit lucrând la această serie și care e, pentru tine, miza ei cea mai puternică?
Motherlands este, practic, o serie în desfășurare, care a pornit de la câteva imagini pe care i le-am făcut mamei într-un weekend, în satul ei natal, și a crescut pe măsură ce am crescut și eu. Motherlands nu are neapărat început și sfârșit, ci te poți foarte bine întâlni cu proiectul într-un anume stadiu al evoluției sale. E o explorare a maternității și a propriei copilării cu privirea nu de ieri, ci de azi. Am vrut să văd cum mai văd prin ochii de acum. Am vrut să înțeleg ce nu am înțeles mai devreme. Am vrut să accept, să las în urmă prin datul mai departe. Din dorința asta, aproape ritualică, s-a născut expoziția de la OTOTO. Cred că e modul meu de a întrerupe un ciclu care, de fapt, nu se încheie niciodată.
Dialogul dintre generații diferite de femei e rareori prezent în spațiul public. De multe ori, el nu se întâmplă nici măcar în spațiul privat, dat fiind că generațiile mamelor și bunicilor noastre nu au fost aproape niciodată încurajate să vorbească despre problemele și dorințele lor. Te-a ajutat Motherlands să intri într-un astfel de dialog cu femeile din familia ta? Ai creat prin pretextul fotografiei un safe space de dialog, în care să afli & înțelegi lucruri pe care până atunci nu le știai?
Absolut. Cred că emoții cum am avut fotografiindu-le pe mama și pe bunica nu am mai avut fotografiind pe nimeni. Pentru că ele nu au avut șansa să se țină de mână, femei fiind. Pentru că am zărit în ochii lor atât stângăcie, cât și recunoștință – o recunoștință pe care n-am fost învățați s-o exprimăm. Am deschis niște uși și mi s-au deschis și ele, la rându-mi. Am închis poarta vinovăției și a rușinii. Am conversat printr-o privire fotografică și ne-am spus povestea anilor ăștia stând față în față, sau în brațe, sau cu spatele, primind în viața noastră tăcerea.
Cum este, pentru tine, să crești o fiică în lumea tulbure a lui 2023? Care sunt gândurile care-ți dau cele mai mari bătăi de cap în legătură cu asta și care ar fi lucrurile cele mai importante pe care ai vrea să i le dai mai departe?
Cred că viața de artistă te ajută să trăiești dincolo de timp și spațiu. Simt că pendulez între trecut, prezent, viitor, și tot ce-mi doresc e să nu mă încurc prea tare în amestecul ăsta. Și să n-o poticnesc nici pe Aurora pe calea ei, ci, mai degrabă, să-i dau voie să pășească în ritmul ei, așa cum cu greu mi-am dat mie.
