FOTO Preview: Daniela Groza și „Cealaltă familie”

Publicat pe 31 octombrie 2018

În urma burselor oferite cu un an în urmă, Centrul de Fotografie Documentară lansează în curând primele șapte albume din Colecția CdFD, prima colecție dedicată fotografiei documentare din România. Sunt în lucru 13 povești noi, 7 mini cărți foto și - încă o premieră pentru spațiul .ro -, primul proiect de grup de fotografie documentară realizat exclusiv de fotografe.

Daniela Groza este una dintre autoarele acestui proiect colectiv, a cărui temă este familia - concept care în ultima vreme fost, în contextul referendumului declanșat de Coaliția pentru Familie, mai discutat ca niciodată în spațiul public românesc. Doar că în vreme ce referendumului avea ca miză o restrângere și o încremenire a definiției familiei, proiectele de fotografie documentară explorează cât de dinamice, încâlcite și nuanțate sunt, de fapt, realitățile familiilor.

Daniela Groza, care-și împarte viața între România și America (despre povestea ei și plecarea în SUA puteți citi aici), a urmărit în seria foto „Cealaltă familie” istorii de viață ale unor femei LGBTQ din România, relația lor cu familiile de care aparțin, dar mai ales viața lor în cuplu și în familiile informale pe care și le-au întemeiat, chiar dacă nu sunt recunoscute legal. Proiectul Danielei, la rândul ei membră activă și dedicată a comunității LGBTQ, aduce la un loc fotografia documentară și activismul, într-un moment tensionat, când mișcările conservatoare pun în mișcare campanii ample de dezinformare și discriminare a celor care nu se „aliniază” la orientarea heterosexuală. „Cealaltă familie” e în același timp un act de curaj, atât din partea autoarei, cât mai ales din partea femeilor care au acceptat să fie fotografiate și să vorbească deschis despre propriile familii și despre ce înseamnă să recunoști că ești diferit într-o lume care te presează să fii la fel.

Întrebările administrative: cât timp ai lucrat la proiectul ăsta și prin ce locuri ai fotografiat?

Proiectul a fost demarat cândva în iulie, după revenirea mea în ţară. Locuiesc între New York şi Bucureşti de aproximativ doi ani. Am anunat pe Facebook şi Instagram, nu am ştiut cum altfel să iau legătura cu viitoarele participante, şi mi-au răspuns în jur de 35 de persoane. De la mijlocul lui iulie până la început de octombrie am coordonat călătorii la Timişoara, Cluj, Braşov, Iaşi, Piatra Neamţ, Târgu Mureş şi Tulcea. Am la dispoziţie un an să termin proiectul, însă având în vedere că şederea mea este relativ scurtă în ţară, am accelerat un pic procesul.

Cât de greu / ușor ți-a fost să le convingi pe aceste femei să se lase fotografiate, mai ales în contextul ăsta destul de tensionat, generat de inițiativa Coaliției pentru Familie pentru modificarea definiției familiei?

Înainte să răspund la întrebare, aş vrea să completez contextul în care acest proiect a fost realizat. Genul de fotografie documentară care implică şi portrete este un teren relativ dificil pentru mine: foarte rar am fotografiat străini, şi asta pentru că am accese de timiditate când vine vorba de a acosta oameni pentru proiecte. Timiditatea se trage din copilărie, şi este exacerbată de domeniul în care mă specializez, fotografia fiind unul dintre cele mai invazive forme de artă. Când implicăm alte personaje (am şi o serie de autoportrete la activ) în narațiunile cu care lucrăm - şi în cazul de faţă narațiunea este a unei comunităţi fragile, invizibile, înfricoşate şi de mult ori negată -, ca artiști-activiști este important să ne însuşim responsabilitatea de a le purta povestea mai departe în cel mai respectuos şi autentic mod posibil. Asta presupune un anumit antrenament mental, intelectual şi poate chiar şi spiritual, pentru a fi prezenţi în totalitate, pregătiţi să ascultăm fără judecată, debarasaţi de orice fel de ego – nu este loc de ego sau megalomanie aici. Numai aşa putem transmite energia şi importanta proiectului celor care sunt dispuşi să devină vulnerabili în numele istoriei şi comunităţii noastre.

Să revin: la început mi-am contactat amicele gay, care - culmea - au refuzat. În urma refuzurilor, îmi mai rămăsese o singură cale: social media şi norocul, aşa că, după un anunţ pe Facebook şi instagram, în decurs de câteva zile zeci de mesaje din toate colţurile ţării au ajuns la mine. Personal, am mare încredere în genul acesta de comunicare şi propagare a unor veşti, idei, etc. În cazul de faţă, faptul că nu constrângeam pe nimeni să participe la această „mișcare de informare a populației”, cum o numesc eu, a fost un factor incredibil de puternic care mi-a dat avânt să întâlnesc fiecare participantă. Nu a trebuit să conving pe nimeni, cele care au participat, au participat de bunăvoie şi şi-au asumat un curaj incredibil, chiar şi în cazurile în care întâlnirile nu s-au materializat în fotografii.

Dia: Îmi vine să folosesc cuvinte sofisticate când vine vorba de iubire, dar de fapt ea e foarte simplă. Trebuie doar s-o îndrepți spre tine și apoi are ea singură grijă să se înmulțească și să radieze către restul. Iubirea e înțeleaptă și delicioasă, nu e are nevoie de toți termenii pe care i-i atribuim.

Care ar fi, pentru tine, și pentru femeile din proiectul tău, o definiție a familiei, așa cum o trăiesc în viața de zi cu zi? De asemenea, cum se împacă aceste familii de facto, ale persoanelor LGBT, cu familiile din care provin aceste femei - cât de deschise sunt, de obicei, acestea din urmă, să accepte noua familie și care sunt cele mai semnificative urmări atunci când ele nu sunt deloc deschise să accepte?

Coaliţia pentru Familie şi referendumul care a avut loc şi care eşuat luna aceasta, a insistat atât de mult pe această definiţie rigidă a familiei tradiţionale, că încep să cred că aceşti tradiţionalişti, purtători de stindard al „familiei perfecte”, au ratat una dintre cele mai bogate experienţe ce le poate avea o fiinţă umană: contactul cu necunoscutul. Nu-mi imaginez ceva mai fascinant decât actul de a asculta ofurile şi victoriile unei alte persoane. Cu alte cuvinte, de a asculta despre ce înseamnă viaţa pentru altcineva: dilemele, norocul, fericirile, dar şi neîntelegerile ce se ivesc în viaţa unui om sunt imposibil de negat oriunde am fi în lume, şi indiferent de clasa socială sau cultura din care facem parte. De multe ori, acest ansamblu de trăiri implică viaţa de familie, viaţa în relaţie – cu familia în care ne naştem, şi ulterior, viaţa în relaţie, platonică şi/sau amoroasă, cu alte persoane.

Nu este, oare, o nebunie, nu suntem, oare, mai săraci, prin negarea, ignorarea şi împietrirea spectrullui de emoţii produse într-o viaţă întreagă? Familia ideală există şi este rară, indiferent de orientarea sexuală a partenerilor. Pentru mine, această „perfecțiune” înseamnă: Dragoste. Înţelegere. Respect. Admiraţie. Aceste definiţii nu vin la pachet ca aparţinând exclusiv cuplului heterosexual. Ele nu au gen.

Uite, ca exemplu mai concret, aş vrea să menţionez un alt proiect al meu pe care îl desfăşor în ţară de aproximativ doi ani: BE KIND FOR REAL. Este un proiect prin care donez bani din vânzarea unor tricouri, dar partea cea mai interesantă şi dinamică a proiectului este că încerc să întâlnesc aproape toţi cumpărătorii tricourilor. Și stăm la discuţii destul de des, câteodată chiar şi 10 ore (s-a întâmplat asta de câteva ori.) Nu fac fotografii, nu înregistrez nimic, ne ascultăm poveştile personale, empatizam prin comunicare, simţim ceva! într-un mediu liniştit şi lipsit de judecată. Sute de povesti cum nu se poate mai diferite, din care nici măcar o singură dată nu s-a întrupat ideea că familia tradiţională a produs copilul perfect, şi că acest lucru este standard şi majoritar. Cu privire la poveştile celor care au participat la proiectul foto, las la discreţia participantelor să se deschidă. Am insistat ca proiectul să apară în acest format: fotografie + text personal, scris în cuvintele lor, needitat.

Cum afectează viața unei astfel de familii informale faptul că, odată cu acest referendum, au explodat valuri de fake news legate de persoanele LGBT?

Efectul cel mai profund pe care l-am observat este sentimentul de singurătate, de alienare. Singurătatea este apăsătoare şi produce dubii ce nu ar trebui să existe – ideea de a fi „greșit”, de a nu fi ceea ce „trebuie” să fim, şi anume exclusiv heterosexuali - se amplifică şi poate dărâma mental chiar și cel mai puternic individ. Este extrem de important pentru orice individ care aparţine unei minorităţi şi care s-a lovit de discriminarea provenită din ură şi neînţelegerea acelei minorităţi, să ştie că nu este singur, că problemele lui au fost încercate şi de alţii şi că există un alt individ sau un grup de susţinere care vorbeşte aceeaşi limbă, şi la prorpiu şi la figurat, care poate ajuta într-un fel sau altul. Practic, ideea de susţinere este baza acestui proiect. Fiind relativ invizibile până acum, noi, femeile gay/bi/curioase de peste tot din ţară, nu am avut pârghia istorică necesară să dovedim că tot timpul am existat, o pârghie fundamentală la care ar trebui să recurgem pentru alinarea rănilor produse de discriminare. Deseori am auzit argumentul că am apărut din senin, din încăpăţânarea Vestului de a impune o lume desfrânată şi progresistă asupra Estului pios şi ultra-cuminte. Nimic mai departe de adevăr, şi tocmai de aceea trebuie rescrisă istoria sau, în cazul comunităţii femeilor gay din România, demarată.

Anna: (...) bună, numele meu este total irelevant, și asta pentru aș putea sta lângă tine în metrou, aș putea fi colega ta de bancă sau vecina de deasupra, am putea fi prieteni de ani de zile, iar tu să n-ai habar prin ce am trecut. sunt unul dintre puștii ăia născuți accidental, ulterior păstrați și crescuți cu realimentarea constantă a ideii cum că n-ar trebui să existe, pe lângă asta, ai mei m-au ajutat să primesc în dar o frumos împachtată labilitate psihică, and oh, i m also gay. familia, oamenii care se presupune că au rolul de a-ți crea un mediu în care să te dezvolți într-un mod cât mai sănătos. păi evident, de asta maică-mea, disperată să spele rușinea familiei și să nu rămână singură cu un copil, s-a trântit în viața primului venit cu puțin înainte ca eu să evadez în haosul ăsta numit lume. un an mai târziu, o toarnă și pe soră-mea, iar familia e completă, sau cel puțin oarecum, până când noul meu „părinte iubitor” decide că eu, o bilă de grăsime de mărimea unei sticle de apă la un litru, sunt o amenințare la adresa familiei lui perfecte, așadar trebuie să fiu exilată fără întârziere la trio-ul străbunică-bunică-bunic vreme de vreo 13 ani. urmează perioada în care, ca în orice basm, apar balaurii, iar de această dată aceștia sunt adicția lui taică-miu vitreg pentru alcool și violența domestică, episod al Evului Mediu care durează nu mai puțin de cinci ani, și asta doar pentru maică-mea e femeie și tre’ să asculte dă bărbat. ulterior unei șederi la un soi de internat pentru femei maltratate, masculul renunță la alcool și violența fizică, cel puțin o vreme. trecem, iată, la momentele când sunt doar un biet puber încercând să-și dea seama care-i faza cu fetele și de ce sunt mai mișto decât baieții, moment din viață care coincide cu mutarea înapoi la maică-mea și taică-miu, care evident că n-au fost încântați de faptul că îmi dezvoltasem o personalitate proprie, pe care au încercat cu eforturi supra-omenești s-o inhibe, și cumva s-o calce-n picioare, cine știe, poate-poate ies și eu om. (...) nu mi-a fost vreodată rușine cu cine sunt, cu atât mai puțin cu faptul că sunt lesbiană, dar aparent ai mei au considerat asta împotriva firii, iar maică-mea se zbătea între „nu e normal” și „ce o să zică lumea?”, taică-miu în schimb n-a zis nimic, doar a dat, și a tot dat, de fiecare dată când își amintea de asta, lucru însoțit de confiscarea telefonului și inspectarea oricărui lucru care se afla pe acesta, și desigur, pierderea dreptului de a mai ieși din casă. *who am i as a human now?* au urmat anii când într-un final au început să apară și pe la noi pe la TV, târâți din umbra internetului, oamenii LGBT+, iar la fiecare fiecare reacție negativă te simți din ce în ce mai puțin în siguranță, a fi sau a nu fi gay devine pentru oamenii un criteriu după care te sortează, prea puțin contează că tu poate ești un om extraordinar, nu știi dacă următorul om care află va fi ok sau te va scuipa în față. anii au trecut și eu am cunoscut singurul om care nu a renunțat la fărâmele umane în care m-au transformat ai mei, surprinzător, pentru că eu am vrut să renunț la mine de prea multe ori ca să mai număr ocaziile în care am fost convinsă că s-a terminat. este mâna în care mi-am sprijinit capul, fiind prea obosită sa mi-l mai car pe umeri, mulțumită maică-mii, care, prinsă în frenezia reeducării mele, a fost mult mai interesată de diferența de vârstă din relația mea, decât de faptul că după 17 ani, în sfârșit găsisem ceva care mă determina să vreau mai mult de la mine, pe cineva prin a cărui spectru viața nu păream așa jalnică. dar nu. maică-mea s-a hotărât că nu, dom’le, copilul meu trebuie să fie normal, iar în disperarea ei s-a decis că lucrul care mă va convinge va fi abandonul, lucru din care a rezultat o perioadă de vreo 5 luni de bețio-depresie. căci deh, ce ar fi o tragedie fără vreo urmă de adicție, și în final vreo săptămâna la resortul all-inclusive, spitalul de psihiatrie, unde am avut parte de nelipsita lipsă de triere a pacienților după gravitatea stării acestora, unde în nopțile cu lună plină aveai ocazia să te trezești privit obsesiv de un alt pacient fără vreun motiv aparent, acel tărâm magic în care medicii bagă droguri pe rețetă în tine „ca să te faci bine”, și de unde, eu cel puțin, ca să mă pot externa, le-am promis și luna de pe cer, numai să mă lase înapoi în haosul meu ordonat. cumva tragic-comic, încă trăiesc, cumva fata aia mișto încă e lângă destraztrul ambulant pe care-l reprezint, cumva lumea nu mă mai urăște cu la fel de multă înverșunare pentru faptul că sunt gay, și cumva am ajuns să cred că o să fie ok.

Tu îți împarți viața între România și New York, unde căsătoria persoanelor de același sex este legală. Din propria experiență și a celor pe care-i cunoști, cât de greu / ușor a fost acest proces, al acceptării familiilor LGBT în cadrul societății extinse? Cum vezi tu, ca locuitor al NY-ului, exercițiul de acceptare și toleranță față de cuplurile LGBT, în acel context?

New York-ul este un oraş special şi cred că oricine a vizitat acest oraş va putea cădea de acord asupra aspectului libertăţii de a fi: aici nu există sau nu mai există „anormal”. Este un melanj atât de parfumat de culturi, etnii, orientări sexuale, afiliaţii religioase, încât eşti considerat uncool dacă te opui acestei pluralităţi minunate. Am avut noroc să nu întâlnesc discriminare bazată pe faptul că sunt gay, nici din partea prietenilor, a angajatorilor, etc. Dar homofobia este, până la urmă, o fobie alimentată de varii circumstanţe care nu depind de locul geografic, nu este şi nu va fi eradicată total, nici măcar aici. Important este exact acest aspect legal pe care l-am câştigat din greu şi care a schimbat, încet-încet, atitudinea oamenilor faţă de minoritatea noastră.

Care ar fi cele mai importante câteva lucruri pe care le-ai învățat lucrând la proiectul ăsta?

Revin la pregătirea mentală despre care am scris mai devreme: a asculta un om şi a-i transmite încredere şi entuziasm faţă de un proiect foto activist a fost, pentru mine, cel mai important aspect al proiectului. În România, fotografia are încă de câştigat teren în domeniul artelor, aşa că munca cu oameni extrem de vulnerabili a devenit o dublă provocare: să înlesnesc un dialog despre comunitatea LGBTQIA şi cum ne regăsim în ea în 2018, şi să dezleg taina fotografiei ca agent activist, ce poate ajuta comunitatea noastră poate nu imediat, dar în timp, cu efort susţinut şi încredere. Mi s-a părut important să nu insist cu persoane a căror poveste este fragilă şi am învăţat să stăvilesc impulsul de a le convinge pe cele nesigure de participare – până la urmă, faptul că aceste femei au avut curajul să-şi deschidă sufletul şi să-mi încredinţeze lucruri intime a fost de ajuns să simt că lupta continuă, chiar dacă câteodată încă timid. Avem o mare nevoie să fim ascultaţi şi sunt extrem de fericită că mi s-a dat această oportunitate, să întâlnesc femeile nu numai din comunitate, dar şi din ţara mea natală.

Deea: Am o familie cât se poate de tradiţională şi am avut şi o copilărie la fel: vacanţele mi le petreceam la sat la străbunici şi ai mei mă încurajau să încerc dansuri, muzică, sport, dar am descoperit cu toţii că nu am niciun talent. La şcoală preferam literatura şi limbile străine. Nu am excelat niciodată la matematică, chimie, fizică, lucru care pentru părinţii mei, absolvenţi de Medicină şi Politehnică, a fost mai greu de digerat, aşa că am petrecut mulţi ani şi am cheltuit mulţi bani pe meditaţii. Preferam să plec în vacanţe cu cortul la festivaluri, aveam piercing şi începusem să îmi fac tatuaje. Ce să mai zic de felul în care mă tundeau prietenii? Vara era însă vara şi, în ciuda certurilor ocazionale, ai mei erau cât se poate de înţelegători, dar nu aveam încredere să vorbesc cu ei despre mine, pentru că îmi era frică. Frica nu venea din ceva anume, ci din mai multe temeri adunate: mici comentarii când vedeam un film cu ai mei şi erau aluzii homosexuale, la şcoală şi în alte cercuri unde orice prietenie era descrisă că „eşti pe invers?”. Eu eram tunsă scurt, nu aveam haine strâmte pe corp şi nu mă machiam (sora mea mai mică devenise în schimb expertă), aveam parte de insistențe să fiu „mai feminină” la evenimente şcolare şi ieşiri, etc. Aşa au aflat toţi prietenii şi cunoscuţii mei (majoritatea erau oricum din alte medii şi oraşe) că sunt lesbiană, mai puţin părinţii, ei au fost ultimii. Asta i-a durut mai tare decât faptul că sunt lesbiană. Au trecut 9 ani de atunci, de discuţii pe diferite subiecte, discuţii despre copilărie, comunicare, iubire şi acceptare. Părinţii mei sunt în continuare cei mai mari suporteri ai mei, se implică că voluntari în proiectele mele şi împreună cu ei îmi voi deschide ONG-ul Identity.Education - integrarea incluzivă şi recunoaşterea comunităţii LGBTQ+ pe toate planurile, parte integrată şi activă a unei comunităţi sănătoase. M-a afectat lipsa de comunicare. Mulţi ani în adolescenţă am simţit că părinţii mei nu mă vor accepta aşa cum sunt. Şi eu am avut provocări în a mă accepta aşa cum sunt, a-mi susţine punctele de vedere şi valorile în faţa oricui. Cred că tocmai acest lucru m-a ajutat ca atunci când simt şi cred în ceva, să urmez acel lucru şi să rezolv provocările şi situaţiile ce apar pe parcurs atunci când apar, m-a determinat să fiu mai curajoasă. Părinţii mei şi sora mea au avut şi ei provocările lor: să înţeleagă şi accepte lucruri despre care nu s-a vorbit deloc în prima parte a vieţii lor şi nu puteau găsi răspunsuri în cărţi sau în discuţiile cu prietenii lor. Îmi doresc ca discursurile despre identitatea de gen şi identitatea sexuală să fie mai prezente în orice discurs şi orice cărţi despre parenting, atât pentru a ajuta părinţii să-şi înţeleagă copiii şi să poată vorbi cu ei, cât şi ca suport pentru autocunoaştere pentru părinţi. Decizia de a mă expune nu a fost uşoară, a început cu confesiuni la chefuri în adolescenţă, când puteam da vina pe alcool, sau după ce şi o altă persoană mai glumea despre asta. Dar îmi amintesc cât de fericită am fost după ce am confirmat şi spus acest lucru! A urmat primul sărut cu o fată, care şi ea se confesase, ca şi mine. Mi-am dat seama că sunt mai liberă şi mai sigură pe mine când vorbesc despre asta, pentru că e ceva ce simt, şi suntem întotdeauna vulnerabili când vorbim despre sentimente, dar eu mă simţeam mai puternică spunând că sunt lesbiană, nu mai aveam „un secret”. Am avut norocul că am cunoscut şi legat prietenii cu persoane deschise, care nu m-au judecat şi cu care mi-am petrecut mulţi ani tot timpul liber - colegii din organizaţia studenţească din care făceam parte erau deschişi, la fel şi colegii de la primul job. Existau micile bârfe de birou, dar nu am fost niciodată discriminată. Acum, în grupuri noi nu mă ascund, dar nici nu mă expun, este o parte din mine, dar nu mă defineşte în totalitate. Uneori mă mai out-uie prieteni, prin glumele pe care le facem sau ca să fie un exemplu pozitiv în discuţii în care mulţi spun nesiguri "Da, lucrează bine, dar cred că gay, aşa am auzit.", ca şi cum asta ar ar fi o vulnerabilitate sau un punct în minus pentru profesionalismul cuiva. Coming out-ul este o alegerea personală. Eu aleg întotdeauna să fiu ouţ şi mândră de asta, pentru a arăta că pot fi o parte activa dintr-o comunitate largă indiferent pe cine plac. În acelaşi timp, sunt multe persoane care nu pot fi ouţ, care aleg să nu fie, care sunt out doar în anumite grupuri, care îşi caut[ limbajul prin care să exprime ce simt. Expunerea vine cu o anumită vulnerabilitate, indiferent cui vorbeşti despre asta, şi ne este tuturor frică să fim vulnerabili atâta timp cât vulnerabilitatea este definită ca slăbiciune. Eu consider că am avut noroc şi am în continuare, pentru că sunt în grupuri de prieteni, colegi, cunoscuţi pentru care acest lucru nu contează atât de mult ca valorile mele şi munca pe care o depun în cadrul fiecărui proiect. Simt că după ce am vorbit (şi) cu ai mei despre acest lucru, s-a transformat din slăbiciune într-un lucru care îmi dă încredere în mine. În acelaşi timp îmi dă încredere şi în cei din jur, încrederea că sunt deschişi şi pot accepta că cineva este cu ceva diferit faţă de ei. (…) A. este o persoană foarte frumoasă, din toate punctele de vedere. A. este the love of my life. A. m-a învăţat importanta valorilor şi faptul că, pentru două persoane diferite, unele valori pot fi mai importante decât altele. A. are aceleaşi valori ca şi mine, dar pentru ea liniştea, acceptul societăţii şi al apropiaţilor, siguranţa unui lucru cunoscut sunt mai importante decât curajul de a începe ceva nou, care aduce cu sine necunoscutul, acceptarea de sine şi cel mai probabil educarea celor apropiaţi, dar care nu sunt pregătiţi să înţeleagă şi accepte alt stil de viaţă. A. m-a învăţat importanța de a fi acceptat în comunitate şi societate ca valoare pentru persoanele care preferă liniştea faţă de aventură şi provocările la care te expune (coming ouţ of the closet) curajul de a face ceva nou. După relaţia cu A., am început să mă gândesc şi mai serios la Identity.Education, prin care îmi propun ca persoanele LGBTQ+ să fie mai mult decât acceptate ca prezenţa în societate, să fie parte activă dintr-o comunitate mai mare, fără să fie discriminate şi fără să fie o comunitate exclusivă LGBTQ. (...)

Daniela Groza a studiat literatura la Berkeley, lucrează ca șofer de UBER la New York și ca fotograf documentar pe linia SUA-România, unde își investighează propriile rădăcini. Proiectele ei foto sunt căutări prin istorie personală („Mere Mer”), intimitate („Beds”) și forme ale lui acasă („România 2016”). E activistă pentru drepturile persoanelor LGBTQ și fondatoare a proiectului BE KIND FOR REAL.

Acest material este realizat în parteneriat cu Centrul de Fotografie Documentară- proiectul unui grup de fotografi pasionați de fotografia documentară, care și-au propus să grupeze într-o arhivă digitală, alături de propriile proiecte, tot ce consideră reușit în fotografia documentară românească. Inițiatorii sunt Petruț Călinescu, Ioana Cîrlig, Marin Raica și Ioana Călinescu.

Acest proiect este co-finanțat în 2017-2018 de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN).

În aceeași serie, găsiți și:

Foto Preview: Lucian Bran pe urmele meteoriților din România

FOTO Preview: Bogdan Croitoru și delta dintre betoane

FOTO Preview: Cosmin Bumbuț și „Copilul lui Natural”

Foto / LGBT