În urma burselor oferite cu un an în urmă, Centrul de Fotografie Documentară lansează în curând primele șapte albume din Colecția CdFD, prima colecție dedicată fotografiei documentare din România. Sunt în lucru 13 povești noi, 7 mini cărți foto și - încă o premieră pentru spațiul .ro -, primul proiect de grup de fotografie documentară realizat exclusiv de fotografe. Primele șapte albume din Colecția CdFD, vor fi lansate pe 6 decembrie la Rezidența BRD Scena9.
A treia serie din proiectul de grup, concentrat pe tema familiei, este - alături de Nothing to Fear a Ioanei Cîrlig și Cealaltă familie, a Danielei Groza - o călătorie pe urmele unei familii pierdute. Căutând-o pe Simone este titlul sub care fotografa Annemarie Bala a pornit împreună cu Simone, o tânără de 30 de ani care trăiește în Anglia, în căutarea unor indicii despre familia în care s-a născut aceasta din urmă. În 1990, când a fost adoptată de o familie britanică dintr-un orfelinat românesc, Simona avea doi ani și fusese abandonată la naștere. Anul acesta, Annemarie, care la rândul ei locuiește în Marea Britanie, a însoțit-o pe Simone în prima ei călătorie la Craiova, orașul unde a venit pe lume și unde, într-o altă lume posibilă, viața ei ar fi putut arăta cu totul diferit. De altfel, întreg proiectul foto-documentar, în care sunt folosite imagini de acum, dar și din arhiva personală, e în același timp o căutare și o rafală de noi întrebări. Am stat de vorbă cu Annemarie despre ce înseamnă familia și ce rol are în istoriile noastre, despre cum ne modelează locurile unde trăim și instituțiilor lor, despre cum deciziile politice influențează poveștile personale.
Cine este Simone?
Simone a împlinit 30 ani anul acesta, este instructor de fitness, este sportivă și fan al echipei Tottenham Hotspurs. Ne-am cunoscut prin Facebook, o pagină care ajută copii români adoptați în străinătate să-și regăseasca părinții naturali și familia biologică, numită Copiii niciodata uitati ai României. Ea s-a născut la Craiova pe 18 Martie 1988 și trăiește la Londra din 1990.
Simone își cunoaște familia naturală sau are informații despre ea? A existat un declic anume care a determinat-o să revină acum în România, în căutarea „originilor”?
Simone a știut din totdeauna că este adoptată, mama ei adoptivă, Denise, și tatăl adoptiv, Niall, nu i-au ascuns niciodată asta. La un moment dat, Denise, mama ei din Anglia, i-a adăugat într-o valiză, înainte de o vacanță, un manuscris cu povestea despre cum au ajuns să o adopte din Craiova, numit Searching for Simone - el a oferit titlul proiectului meu. Atunci a fost prima dată când Simone a cunoscut mai în detaliu propria poveste de adopție, din perspectiva mamei adoptive.
În plus, Simone deține multe documente legate de adopția ei din 1990. Are un dosar plin de acte unde sunt scrise informații despre părinți, nume și prenume și o adresă în Craiova unde ar fi trăit, dar e din ce în ce mai evident că acele date nu sunt corecte sau nu sunt adevărate, ceea ce ridică multe intrebari. A fost un moment, în urmă cu 4-5 ani, când Simone s-a întors acasă după o zi de muncă, obosită, a aprins televizorul și a găsit un program numit From Romania with Love (Din România, cu dragoste), unde erau prezentate patru cazuri și povesti ale unor tineri adoptați din unele orfelinate de groază, după căderea comunismului din România. A simțit că avea multe în comun cu acei tineri și atunci a decis să pornească și ea în căutarea familiei biologice.
Apropo de manuscrisul Searching for Simone, ai avut cumva acces la el? Cum au ajuns părinții adoptivi din Marea Britanie la Craiova?
Documentul scris de Denise, mama adoptivă a Simonei, este o poveste a unei mame in căutarea copiilor ei. Ea a fost determinată să-și găsească un copil sau chiar doi in Romania, în urma faptului că nu mai putea înfia în Anglia, din cauza vârstei. E o poveste despre întâlniri plăcute și neplăcute, tandre și vitregi, calde și crude. Fiind înșelați inițial de o femeie din Bucuresti, au ajuns la Craiova prin sfatul unei prietene din Anglia, care adoptase anul precedent din același leagăn de copii. E o poveste ca a multor altor familii din țări vestice, care în 1990 au vrut să ofere destine diferite unor copii vizibil lipsiți de afecțiune. Acesta a fost începutul unei relații fragile, vulnerabile, care a devenit echilibrată de încredere și susținere necondiționată. Denise spune ca odată ce a văzut-o pe Simone prima oară, venind de mână cu asistenta în biroul unde fuseseră primiți, s-a creat o legatură imediată de drag și dorința de a-i oferi o viață în familia lor.
Cum a fost vizita la orfelinat? Ați apucat cumva să vorbiți cu angajați care au prins căderea comunismului lucrând acolo?
Am vorbit timp de jumătate de oră cu asistentele ce munceau în acea dimineață la centrul de plasament: este aceeaşi clădire, dar acum condiții din interior csunt diferite ca ambient, număr al copiilor și responsabilități ale angajaților. Două dintre cele trei persoane cu care am vorbit lucrau acolo de pe vremea când Simona fusese în Leagănul de Copii, chiar dinainte de 1988, și ne spuneau cum pe atunci era greu de făcut față numărului mare de copii. Personalul ar fi fost în jur de 20 și aveau în grijă 300 de copii pe care îi hrăneau, îi schimbau și le ofereau atenție, pe cât posibil, zilnic. Ținând cont că Leagănul de Copii din Craiova era unul dintre cele mai decente din tară, în acelaşi timp, involuntar, copiii nu primeau din partea personalului afecțiunea de care aveau nevoie pentru a se dezvolta sănătos. Această grijă nu aparţine însă trecutului. Și acum trebuie să ne asigurăm că orice copil primit în sistemul social să primescă respect, afecțiune și să-i fie dedicat timpul necesar pentru a se dezvolta armonios, în ciuda circumstanțelor în care s-a născut.
Spuneai mai devreme că Simone a simțit că „avea multe în comun cu acei tineri din orfelinat”. Ce anume simțea că aveau în comun?
Simone a simțit o afinitate cu ceilalți tineri aflați în căutarea propriilor familii naturale, pentru că au în comun o dorința de a-şi cunoaşte originile, care reprezintă un fapt aproape pragmatic sau obiectiv, ca un dignostic medical. Să vezi dacă familia îți seamănă, ce ai moştenit genetic din propriii părinți, aspecte în comun care aduc claritate în sensul de identitate al unei persoane care a fost abandonată. În plus, Simone se identifică cu sentimentul de a fi diferită, în comportament şi chiar fizic, crescând într-o societate aproape exclusiv englezească sau „vestică”.
Ce a însemnat pentru Simone călătoria la Craiova și ce descoperiri a prilejuit ea? De asemenea, ce a însemnat pentru tine să fii părtașă la o astfel de experiență?
A fost pentru prima dată când Simone a descoperit oraşul în care s-a născut şi în care ar fi crescut dacă nu ar fi fost adoptată la Londra. Întâmplător, am întâlnit oameni care au avut un rol în primii doi ani din viaţa ei: psihologul care a evaluat-o înainte de adopţie, unele asistente ce lucrau cu copiii de când Simone se afla la orfelinat şi ar fi fost în grija lor. Am întâlnit o doamnă de la evidenţa populaţiei, care născuse pe 27 martie 1988, ceea ce ar însemna că fusese în aceeaşi secţie de materninate în acelaşi moment cu mama Simonei, până pe 1 aprilie 1988. Acea femeie ne-a explicat cum pe atunci Spitalul nr. 1 era foarte aglomerat - erau câte 2 femei într-un pat. Toate aceste persoane au adăugat detalii importante în tabloul fragmentat al trecutului Simonei.
Pentru mine, a fost un proces de conştientizare a sentimentelor ce se ascund în sufletele oamenilor din spatele sistemelor de control ale unei dictaturi. Și am realizat că oprimarea femeilor în societate conduce la suferinţă cu consecinţe incalculabile. Pentru Simone, a fost o fereastră spre cum ar fi crescut şi trăit ca Simona Iovan în Craiova.
La urma urmei, e cumva paradoxală o asemenea călătorie - să mergi spre locul unde se află rădăcinile tale, dar ele să-ți fie străine. Cum ai documentat căutarea asta identitară și cum surprinzi în imagini un proces așa de intim și, la urma urmei, abstract?
A fost o călătorie fizică în locuri reale, cum ar fi Tribunalul Dolj, oficiul de evidența populaţiei, vechiul orfelinat şi arhiva Spitalului nr.1 a secţiei de maternitate unde s-a născut Simone. Într-o sferă metafizică, dincolo de realitatea concretă a clădirilor, documentelor şi a persoanelor, călătoria a reprezentat relaţii şi sentimente foarte umane, colective în contextul psiho-cultural şi social al unei ţări, care au influenţat destine individuale. Astfel, am bătut străzile înzăpezite ale oraşului într-un peisaj îngheţat, presărat cu întâlniri care au dezvăluit ipostaze în care umanitatea străluceşte prin structurile sociale construite, funcţii oficiale sau autorităţi guvernamentale. Într-adevăr, am descoperit multe sentimente legate de ideile de familie şi de origini, rădăcini care ne aparţin într-un mod subconştient. Copacii, clădirile şi apa au devenit un laitmotif vizual şi metafore al acestor legături.
Din punctul de vedere al creării documentarului, am fotografiat momente care contau în vreun fel, într-un mod direct, în instantanee - ca şi cum aş fi făcut un album de familie, pe urmele părinţilor adoptivi ai Simonei. Fotografia are un mod de a revela detalii importante în scene aparent banale.
Ce urmează pentru proiect și pentru căutarea lui Simone? S-a încheiat sau continuă?
Prin publicarea proiectului, sperăm că se vor mai fi deschis posibilităţi de a ajunge mai aproape de adevărul familiei biologice a Simonei. Momentan, Simone a descoperit un văr îndepărtat prin Ancestry, un site care, prin teste ADN, identifică relaţii comune de familie, și rămâne de văzut dacă ne putem apropia de adevăratul nucleu al familiei biologice al Simonei. Bineînţeles, depinde foarte mult şi de dorinţa părinţilor sau a familiei de a o cunoaşte pe Simone. Cred că există multă stigmatizare care înconjoară procesul de abandon voluntar în urma naşterii, ceea ce merită luat în considerare și discutat.
Revin mereu cu gândul la un citat din cartea lui John Berger Here’s where We Meet : „Numărul de vieți care intrî în viața noastră este nenumărat.” Iar prin asta, eu simt că individual ne putem trezi dorința de a relaționa cu respect cu fiecare destin pe care îl întâlnim. Proiectul nu se va opri, ci poate îşi va schimba forma cumva. Rămâne de văzut.
Care ar fi câteva dintre lucrurile cele mai importante pe care le-ai învățat lucrând la proiectul ăsta?
Având în vedere că nu am plănuit minuţios călătoria, am învăţat să am încredere în serendipitatea care a acționat în întâlnirile cu toate persoanele legate în feluri diferite cu povestea Simonei. Am simţit și mult altruism din partea oamenilor care au încercat să ne ajute fără niciun motiv, ci doar dintr-un simț personal al dreptății sau din credinţă, fie că e vorba de funcţionari din birouri publice sau chiar de oameni oarecare, care cumva vroiau să fie părtaşi la dezvoltarea şi rezolvarea poveştii într-un fel. Ştiu că Simone a simţit direct asta şi a fost impresionată de această generozitate cu care era ascultată şi susţinută, pentru a primi informaţii cu care să completeze fragmente din propriul trecut.
Am avut intenţia de a explora posibilităţile metodei documentare printr-un amalgam de forme şi imagini create într-un mod colaborativ. Am inclus tot felul de documente - imagini, acte, fotografii digitale şi pe film create în momentul întâlnirilor cu Simone şi fotografii din archiva familiei Hickey (cea adoptivă), şi chiar şi fotografii făcute cu telefonul, în cazurile când s-a ivit situaţia. Mediul a luat un loc secundar, după importanța narațiunii şi a momentelor.
Foto main: Vedere din Google Maps a adresei unde declaraseră că trăiau părinţii Simonei în 1988. După investigaţii, s-a dovedit că nu era adevărat.
Annemarie Bala a plecat la 16 ani din România, iar tema acestui „acasă” schimbător revine constant în proiectele lui. A studiat fotografia de presă în Marea Britanie și e interesată să exploreze vizual, prin fotografie documentară, interviuri și imagini de arhivă, subiecte care țin de identitate și de relația dintre oameni și spațiile unde trăiesc. A făcut, printre altele, portretul orășelului scoțian Ayr, al cărei rezidentă a devenit anul trecut, a urmărit viața în jurul unei exploatări de caolin și a făcut o explorare subiectivă a stațiunilor de vacanță de pe litoral.
Acest material este realizat în parteneriat cu Centrul de Fotografie Documentară- proiectul unui grup de fotografi pasionați de fotografia documentară, care și-au propus să grupeze într-o arhivă digitală, alături de propriile proiecte, tot ce consideră reușit în fotografia documentară românească.
Acest proiect este co-finanțat în 2017-2018 de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN).
În aceeași serie, găsiți și:
FOTO Preview: Ioana Cîrlig și nimic de care să te temi
FOTO Preview: Daniela Groza și „Cealaltă familie”
FOTO Preview: Lucian Bran pe urmele meteoriților din România
