Zaharia Cușnir a făcut fotografii cu viața din jurul lui, în nordul rural al Moldovei sovietice între anii ’50 și ’70. A copilărit în Imperiul Rus, a fost adolescent în România Mare și adult în Uniunea Sovietică. A murit în 1993, în Republica Moldova. Mai precis la Roșietici, satul lui natal, unde făcuse tot felul de munci răzlețe și mărunte. În timpul liber făcea fotografii.
În urma lui au rămas aproape 4.000 de negative, pe care Victor Galușca, un student la film care explora satul în căutarea unor spații interesante în care să filmeze, le-a găsit în 2016 în casa părăsită în care a trăit Cușnir. Până astăzi, fotograful Ramin Mazur a scanat jumătate dintre ele și continuă procesul de restaurare, scanare și organizare. Anul ăsta, pe 3 ianuarie, s-a lansat în Chișinău arhiva online, ai cărei curatori sunt artiștii Victor Galușca, Ramin Mazur și Nadejda Cervinskaia.
Zaharia Cușnir n-a fost fotograf de meserie. Născut în 1912, al șaisprezecelea copil al unei familii din satul Roșietici, raionul Florești, din Basarabia, a făcut școala în satul vecin. A urmat liceul pedagogic la Iași, dar și-a trăit viața în Roșietici, unde, după ocupația sovietică din 1944, a reușit să mai lucreze un an ca învățător la școala primară din sat. Nu sunt date exacte despre câți ani a lucrat la școală înainte de ’45. Apoi a fost dat afară și nevoit să facă munci necalificate, consemnate în carnetul de muncă: „săpat pământ înghețat, salahor la zidit, scos piatră, cărat lut 1 km, aruncat pământ, stricat zid, mânat vite”. Bătrânii din sat își amintesc că o vreme s-a opus colectivizării, a fost edinolicinik (așa-i numeau rușii pe cei care refuzau să se înscrie în colhoz, colectivul agricol în Uniunea Sovietică). Pentru asta a făcut pușcărie. A fost apoi fierar, zidar, sobar, lucrător de rând în colhoz.
A învățat să fotografieze de la un nepot întors acasă din armată. Oamenii îi chemau să le facă poze la evenimentele importante - nuntă, cumetrie, înmormântare, când aveau nevoie de fotografii pentru acte sau își doreau câte o fotografie de familie. Așa a ajuns Zaharia să facă portretele oamenilor din câteva sate: Cașunca, Rogojeni, Țâra, Ghindești, Roșietici și Cenușa. „Primele fotografii le-a făcut prin anul 1955. Deseori, membrii familiei sale (soția Daria și cei patru copii ai săi) îl probozeau că fotografiază chiar pe toată lumea, inclusiv pe cei săraci, care nu erau demni de a fi un exemplu”, scrie în biografia de pe zaharia.md.
În primăvara lui 2016, Victor Galușca, student la Facultatea de Film din Chișinău, a fost atras de o casa abandonată. Înăuntru a găsit negativele împrăștiate pe jos. Cu permisiunea fiicei lui Zaharia pe care a căutat-o apoi în sat, a adunat filmele și le-a dus la Chișinău, unde împreună cu Nicolae Pojoga, atunci profesor de fotografie la Academia de Arte din Chișinău, a început curățarea și indexarea negativelor. „Ioana, fiica lui Zaharia, când a fost întrebată dacă are nevoie de negative, a spus că nu, că ele sunt gunoi. Din 1993, de la moartea lui Zaharia, până în 2016, ele au fost depozitate în podul casei în care nu a mai locuit nimeni de multă vreme. Casa era fără ferestre și ușă la pod. Între timp, pe acolo intra oricine dorea. Se zice că negativele erau depozitate într-o valiză, care a fost furată, dar nu înainte de a fi golită de acele obiecte care nu trebuie nimănui”, spune Victor Galușca.
Fotografiile lui Cușnir nu au doar valoarea documentară pe care o are orice imagine din trecut. Sunt mai mult decât un inventar interesant de fizionomii, obiceiuri, haine, case, mai mult decât niște fotografii vechi de familie sau de eveniment. Zaharia Cușnir a fost un fotograf foarte sensibil. Surpindea momente și expresii care nu îi sunt la îndemână oricărui om care ține un aparat de fotografiat în mână, momentele alea care fac diferența dintre o fotografie banală și una reușită. Compozițiile sunt mereu echilibrate, cu mici elemente de întâmplător care aduc stropul ăla de magie după care aleargă orice fotograf. Și-a cultivat pasiunea într-un mediu descurajant, în care nu l-a luat nimeni prea în serios ca fotograf: nici familia, nici oamenii care au luat ce era de valoare din casa lui după moarte și au lăsat în urmă negativele, nici autoritățile, pentru că nu a fost consemnat ca atare în evidența financiară a întreprinzătorilor din zonă: croitori, cizmari, sobari.
În 2017 a apărut la editura Cartier albumul Lumea lui Zaharia, editat de Gheorghe Erizanu. În prefața cărții, fotograful Nicolae Pojoga descrie viața dublă a colhoznicului Zaharia Cușnir, un om care a reușit să își păstreze mintea liberă în vremuri grele de sărăcie și cenzură. „Puțini cunosc ce a însemnat să fii fotograf în URSS, mai cu seamă în anii ’50-’60 ai Războiului Rece. A trăit din plin și această a doua viață. A lăsat în urma sa fotografii și negative, având pe ele scene de o valoare greu de imaginat pentru acea vreme. Imagini trase într-un timp în care nimeni nu fotografia viața de zi cu zi. Nunți, înmormântări, portrete, grupuri. Acasă, la muncă, la creșă, în câmp, la școală, în raclă, cu vacile, cu mașina, cu bicicleta. Fotograful purta cu el un șal pentru fundal, așeza persoana ca pentru un portret și, până punea la punct aparatul de fotografiat, scena se umplea de lume.”
Și Victor Galușca e de părere că arhiva lui Zaharia Cușnir este unică în felul ei. „Diferit pentru noi este că nu se cunoaște un precedent în această zonă în care cineva era lăsat să fotografieze atât de liber viața simplă de la sat cu oameni desculți și case cu acoperișuri sparte. Cenzura sovietică nu prea lăsa așa pești mari să-i scape din plasă”. Cel care a descoperit fotografiile în podul casei abandonate spune că ele oferă informație vizuală nouă în ce privește trecutul. „Nu o dată am avut reacții din partea prietenilor, dar și oamenilor necunoscuți, că privind aceste fotografii ei și-au regăsit ceva pierdut, și-au regăsit rădăcinile și încrederea că aparțin unui popor, că au un trecut, astfel și un viitor.”
Pe pagina de Facebook Zaharia Cușnir oamenii își recunosc familia - buneii, părinții, unchii și mătușile, vecinii, casele, satul.
Zaharia Cușnir a fotografiat cu aparatul lui Lubitel 2 generații întregi care privesc drept în obiectiv, dintr-o lume care nu mai există. „În prezent, în partea din vale de lângă râu mai locuiesc vreo 15 familii, anul trecut erau 25, doi ani în urmă 40. Majoritatea caselor sunt distruse pentru că oamenii le desfăceau și construiau din aceeași piatră în altă parte”, explică Victor Galușca. „Această arhivă a avut noroc de un gură-cască ce trecea pe alături și știa cât de cât ce înseamnă acea peliculă cu oameni pe dos în ea. Dar câte o fi fost complet distruse? Eu, cel puțin, am aflat de vreo cinci fotografi de prin sate, care multă vreme au fotografiat și pelicula au depozitat-o prin pod, dar după moartea lor podul a fost curățat și totul a fost dus la râpă. Ce conțineau acele fotografii, știe pământul, care oricum tace.”
Și încă ceva: fotografiile lui Zaharia Cușnir au multă blândețe. M-am bucurat când am observat că pe mulți oameni i-a fotografiat ținând în mână plante, mi-am imaginat ceva din ce-l mișca atunci când fotografia. Un cuplu e fotografiat cu o creangă de liliac, un copil cu un mănunchi mare de frunze, un tânăr îmbrăcat frumos e fotografiat la început de primăvară cu o floare de măr. Îmi imaginez că își alegea pentru portrete un fundal care-i plăcea - un colț de casă, o bancă, un copac, grădina cu stânjenei, sau ruga doi oameni să țină șalul-fundal negru pe care îl purta cu el, apoi le spunea celor pe care urma să îi fotografieze să ia în mână un obiect frumos - o floare, o crenguță, câteva frunze, și să stea nemișcați.
