Ce vise și dorințe a sădit în noi serialul ăsta despre petrol, capitaliști și familie și cum arată ele după zeci de ani?
Fotografa Barbara Debeuckelaere a călătorit în România ca să exploreze efectul popularității serialului Dallas - primul contact cu senzualitatea hiper-capitalismul anilor ’80, pentru o societate cu multe lipsuri și puține libertăți. A ieșit un proiect la granița dintre ficțiune și realitate, o colaborare dintre artistă și personaje, cu un aspect artificial delicios — lumină nebună de telenovelă și gesturi teatrale, dar cu români „adevărați”, și peisaje din România de acum.
Dallas s-a difuzat între 1978 și 1991, în aproape toate colțurile lumii.
Și în România comunistă Ceaușescu a permis difuzarea Dallas-ului chiar din anul în care serialul a fost lansat în Statele Unite, după cum am aflat odată cu interviul ăsta. Nu am amintiri din comunism, dar din poveștile alor mei mi-e greu să mi-o imaginez pe mama la etajul 10, după patru ore în frig la coadă la pâine, uitându-se la Pamela și Bobby cum se fâțâie bronzați prin casa lor albă, mai mare decât secția din fabrica la care lucra ea.
Se spune că Ceaușescu era convins că pierzania capitalismului va fi evidentă pentru toată lumea, odată ce poporul va vedea minciunile, corupția, lăcomia, tristețea și trădările care veneau la pachet cu afacerile. Dar nu a fost chiar așa: românii nu au oripilați de J.R., prototipul omului de afaceri lipsit de scrupule, cu egoul cât casa, care uneltea mereu câte o șmecherie nouă și le înșela pe femeile din viața lui. În schimb, a prins de minune în România comunistă, ca peste tot în lume.
Oamenii au văzut banii făcuți ușor, confortul, mașinile, combinațiile și au fost hipnotizați. „Capitalismul era cool, afacerile erau murdare și pline de virilitate, petrolul era cel mai bun lucru care s-a întâmplat lumii, iar femeile erau sexi și docile. Serialul nu a fost doar popular, a devenit un fenomen. Prima telenovelă din prime time, prima telenovelă la care s-au uitat și bărbații, prima care a avut industria petrolieră ca decor, primul serial cu cliff hanger,” explică Barbara, care își amintește că se uita la serial împreună cu familia când era mică.
Fotografa a ajuns inițial în România după ce-a fost fascinată de de povestea lui Ilie Alexandru, unul dintre primii milionari de după revoluție, care a dat Sloboziei vibe permanent de Dallas după ce-a construit acolo copia casei familiei Ewing. După prima vizită în România, Barbara a simțit că povestea lui e foarte nișată și nu ar vrea să își dezvolte proiectul doar în jurul ei. Căuta ceva universal. A descoperit însă că toți oamenii cu care vorbea aveau butonul Dallas, care le activa amintiri, povești și nostalgii legate de serial, de străzile goale când era la televizor, de anii ăia de după căderea comunismului, când totul părea posibil. Așa că a dezvoltat un proiect artistic despre simbolul Dallas-ului într-un sens mai larg, într-un moment în care criza climatică ne presează să regândim locul combustibililor fosili.
Dallas-ul are locul său în cultura pop a lumii. Iar pe lângă faptul că sunt distractive și relaxante, serialele, muzica, și toate celelalte elemente ale acestei culturi aduc și normalizarea unor principii îndoielnice și a unor presiuni: de a arăta într-un anumit fel, de a cumpăra anumite lucruri, de a-ți dedica viața unor structuri. „O telenovelă de mare succes care se difuzează timp de 13 ani în toată lumea nu e doar divertisment inocent, ci vine la pachet cu prerogative culturale și cu multă ideologie. În anii Dallas-ului, guvernele pierdeau din putere, iar companiile mari câștigau din ce în ce mai multă. Deja se cunoșteau efectele exploatării combustibililor fosili asupra mediului, existau studii la care companiile aveau acces. Sigur, Dallas ne pare ridicol acum, cu tot luciul lui, însă e foarte grăitor pentru vremurile în care trăiam.”
Irina Margareta Nistor i-a povestit Barbarei că după Revoluție s-au deschis afaceri de consultanță pentru industria petrolieră, bazate pe ce învățaseră oamenii din Dallas. Ce vise și dorințe a sădit în noi Dallas-ul? Cum arată ele acum, după 30 de ani? Ce s-a ales din fantezia capitalistă alimentată de cadrele cu afaceriști puternici și soțiile lor care dormeau aranjate și machiate? Ce s-a ales de anii nebuni ai afacerilor și privatizărilor, care au dat buzna imediat după revoluție?
Proiectul Barbarei a devenit carte și e prezentat sub formă de expoziție. A lucrat pe teren cu fotograful Andrei Becheru, ca fixer, producător și translator, și cu Daniela Diaconescu, designer de costume și stilistă în cinematografie.
Barbara Debeuckelaere a studiat economie și a lucrat în jurnalism, în radio și televiziune, înainte să studieze arte vizuale. „După mulți ani de jurnalism am început să mă simt din ce în ce mai puțin confortabil cu poziția de putere din care spuneam povești”, îmi spune Barbara din ecranul de Zoom în care vorbim. „Cred că forța jurnalismului e că ajunge la mulți oameni, dar arta îi atinge la un nivel mai adânc. Acum pot petrece timp suficient cu oamenii, să îi ascult, să dezvoltăm povestea împreună. Pentru mine e mai onest așa”.
