Odată cu Artists in Progress, proiectul prin care încercăm să înțelegem mai bine lumile din școlile de artă românești, am început o serie de dialoguri cu artiști tineri, care încă studiază sau au absolvit artele. Vrem să le cunoaștem mai bine curiozitățile și problemele, și să împărtășim arta lor cu un un public cât mai numeros. După ce data trecută am stat de vorbă cu Mihai Florea, proaspăt absolvent de fotografie la Iași, care a documentat rămășițele unuia dintre ultimii coloși industriali din orașul unde s-a născut, azi stăm de vorbă cu Oana Nechifor, care a început de curând un doctorat la aceeași universitate de arte.
Am povestit despre parcursul ei și despre nevoia artiștilor tineri de a fi conectați la artele contemporane - legătură pe care, de multe ori, universitățile și ofertele culturale ale orașelor din România nu o pot face. Despre cum poate deveni arta instrument pentru a pune sub lupă problemele societății și despre cum ea însăși a făcut acest lucru prin vita migrantis, proiectul pe care l-a realizat anul acesta pentru terminarea masteratului la Foto-Video. vita migrantis e întâlnirea dintre un interes personal, autobiografic, și unul de cercetare, care împrumută din metodele antropologiei. Pornind de la cazul propriei familii, din rândul căreia mai multe rude au plecat la muncă în străinătate, Oana a deschis un întreg șantier de documentare a migrației economice. A petrecut câte o săptămână acasă la trei familii de români stabilite în orașe din Spania, Germania și Anglia, observând cum devine acasă un context străin și fotografiind detaliile vieții cotidiene, de la drumul spre muncă și școală, până la spațiul domestic și timpul liber. Fiecare dintre cele trei povești de viață și adaptare s-au transformat în câte-o carte, unde imaginile sunt însoțite de o analiză a migrației economice, înțeleasă (și) prin experiența de documentare în casele acestor familii. vita migrantis, serie pe care Oana își dorește s-0 continue, vorbește în același timp despre dinamica interioară cu care vine la pachet schimbarea spațiului vital. Migrantul, spune fotografa din Iași, rămâne de multe ori „între granițe”, într-un proces care chestionează permanent identitatea.
Cum ți se pare că răspund facultatea pe care ai urmat-o și sistemul de învățământ de artă prin care ai trecut nevoilor unor artiști în devenire, așa cum ești tu? Care ar fi cea mai mare problemă de care te-ai lovit și cum ar putea fi ea reparată?
Fiind de-a dreptul novice într-ale artei când am început facultatea la Iași, nu știam absolut nimic despre artă, cu atât mai puțin despre arta contemporană. Cursurile din primul an m-au introdus abrupt în unele practici artistice contemporane, fără a le înțelege bine. Desigur, am făcut și istoria artei, estetică și alte cursuri pe care le-au considerat importante cei care au stabilit curriculumul de învățământ. Luam totul de-a gata și încercam să mă adaptez atât cât puteam mediului. Era un contrast puternic între lecțiile de istoria artei, care au început firesc cu arta preistorică, cursurile de fotografie care ne prezentau artiști ca Cindy Sherman, Andreas Gursky și Gregory Crewdson și mediul oarecum provincial și romantic al Iașului, cu note parfumate de tei de pe Copou.
Abia când am început să ies din țară, vizitând-o pe mama mea sau cu bursa Erasmus, am început să am contacte reale cu arta. Când am ajuns la muzeul Guggenheim din Bilbao și am văzut câteva lucrări de-ale lui Anish Kapoor și Jeff Koons, am început să-mi pun mai multe întrebări cu privire la ce este arta. Periodic, când aveam să ies din țară, aveam să vizitez diferite muzee și galerii de artă și abia așa am început să învăț ce tip de artă promovează instituțiile specializate și cam pe unde se situează discursul artistic în prezent.
Cred că asta am simțit că a lipsit în școală, contactul real cu ceea ce se întâmplă în prezent în lume, în ceea ce privește arta. Desigur, eu am terminat studiile de licență acum 7 ani, iar între timp știu că s-au modificat multe aspecte în această privință. Profesorii de la facultate chiar s-au străduit să ne prezinte cât mai multe referințe artistice cu putință, să ne indice cât mai multe direcții artistice, astfel încât să acopere posibilele interese știute sau încă nedescoperite ale studenților. Dar până nu vezi ce se poate face cu adevărat, nu prea ai curajul să crezi că poți reuși. În acest sens, cred că ajută mult să participi la o expoziție în facultate. Așa ai acces la tot procesul din spatele montării unei expoziții și vezi cum sunt receptate lucrările și ideile tale de către alte persoane din exterior. Cred că de la proiectele artistice din facultate, care au mai mult un caracter exploratoriu, și până la a intra cu adevărat în lumea artei e cale lungă și e nevoie de perseverență și ambiție.
Care sunt temele care ți se par importante și pe care le urmărești prin proiectele tale artistice?
În facultate, atât la licență, cât și mai târziu, la master, am explorat mai multe tematici în proiectele mele, dar nu am urmărit constant o anumită temă. Nu mi se părea nimic definitoriu pentru ceea ce voiam eu în interiorul meu să transmit, încât să merite investit timp și efort ca să duc până la capăt un proiect. De aceea, eu am mai mult începuturi de proiecte și fragmente. Am testat mai multe tipuri de abordări artistice, de la cele conceptuale și abstracte până la tematici sociale și documentare.
Cred că, în general, mă atrag subiectele care au în centru experiența umană și care sunt ancorate în realitate, care pornesc de la ceva adevărat, de la o poveste de viață sau ceva cu care să pot rezona sau față de care să pot empatiza în vreun fel anume. Simt nevoia ca ceea ce fac să fie autentic și să aibă un sens, să producă o schimbare, chiar și una infimă în percepția celui care privește. Aproape întotdeauna am abordat în proiectele mele tematici care aveau legătură cu mine sau cu cei din jurul meu.
De aceea, spre finalul studiilor de master am ajuns la concluzia că ceea ce m-ar mulțumi cu adevărat să fac ar fi fotografia documentară. Am mai lucrat în diferite mici proiecte cu caracter jurnalistic sau documentar, de fiecare dată ajutând pe altcineva pe partea de imagine. Cel mai recent proiect în care am fost implicată a fost #saniting, un proiect independent inițiat de o bună prietenă jurnalistă. Proiectul presupune redarea unor povești de viață ale unor persoane care au trecut prin momente dificile și care au reușit să le depășească. Eu ajutam la realizarea înregistrărilor video și a fotografiilor pentru a ilustra textele scris de prietena mea. Astfel, am văzut cum se realizează un interviu și care este un demers jurnalistic firesc. Experiența aceasta m-a ajutat ulterior în realizarea proiectului de disertație, care a implicat aspecte interdisciplinare.
Hai să vorbim puțin despre vita migrantis. Povestește-ne puțin procesul din spatele proiectului tău și rădăcinile lui autobiografice. În ce a constat documentarea și cum ți-ai ales destinațiile? Cum diferă cele trei experiențe - în Germania, Anglia și Spania - și care sunt lucrurile importante pe care le au în comun?
Vita migrantis este un proiect de fotografie documentară care abordează tematica migrației economice, un fenomen de amploare în contextul românesc. Dar dincolo de amploarea fenomenului, dincolo de numere, statistici și de remitențe, se află experiențele personale ale celor care au ales sau au fost nevoiți să plece într-o altă țară, în căutarea unui trai mai bun. Am vrut să înțeleg mai bine experiențele individuale și trăirile interioare ale celui care este nevoit să lase în urmă tot ceea ce îi este cunoscut și să o ia de la capăt într-un loc nou, cu o cultură diferită de cea cu care s-a obișnuit și într-o limbă în care nu își poate exprima dorurile cele mai profunde, oricât de bine ajunge să stăpânească acea limbă de-a lungul timpului.
În acest sens, vita migrantis este un documentar vizual despre modul în care migrantul, odată plecat, rămâne blocat „între granițe”. E un blocaj în spațiu, între țara de origine și cea de rezidență, un blocaj în timp, între trecutul amintirilor și prezentul inadecvării. Acest blocaj duce la anumite tensiuni interioare prin care migrantul își reajustează mereu propria identitate și nu ajunge niciodată la destinație. Parcă odată plecat, migrantul este mereu pe drum.
Realizat în decursul a 5 luni și cale de 8 zboruri din România către Londra, München și Madrid, urmate de 12 călătorii cu autobuze și trenuri către Luton, Tübingen și Molina de Segura – adresele a trei familii de români, proiectul redă fotografic poveștile unor vieți redefinite de experiența migrației. Premisa abordării artistice a fost aceea de a ilustra o perspectivă intimistă și nemediată a unui tip de migrație a românilor către țările occidentale.
Pentru a ajunge la persoanele pe care le-am fotografiat, am recurs la una dintre metodele des folosite de către migranți: am apelat la rețeaua de prieteni și cunoscuți, pentru a intra în contact cu români plecați în străinătate, dornici să colaboreze cu mine. Pentru a putea păstra un anumit grad de obiectivitate, am ales să documentez persoane necunoscute. Însă relațiile cu cei pe care i-am documentat au fost foarte calde și am beneficiat de multă încredere, deschidere și ospitalitate din partea lor. Am fost recunoscătoare pentru modul în care m-au primit și m-am simțit responsabilizată în a transmite onest povestea lor.
Prin intermediul fotografiilor realizate în decursul unei săptămâni, timp în care am locuit în casa fiecărei familii documentate, și cu ajutorul textelor din legenda imaginilor, se construiește un portret al diasporei trăite la nivel individual, dincolo de cifrele reci ale studiilor despre migrație.
Pe parcursul acelei săptămâni petrecute în casa familiei documentate, am purtat mai multe discuții de cunoaștere, având scopul de a înțelege mai bine experiența individuală a migrației. Acele informații le-am adunat într-un text în care este redată povestea de migrație. Textul deschide cartea de autor în care sunt expuse și fotografiile realizate în urma conviețuirii cu fiecare familie în parte.
Poveștile sunt ale lor la modul concret, deși probabil că există anumite aspecte care pot fi aplicate la modul general unor categorii mai extinse de migranți. Dar nu am avut intenția ca prin acest proiect să generalizez, ci tocmai să individualizez. Tocmai de aceea am ales să redau fiecare poveste într-o carte individuală, pentru a pune accentul pe fiecare experiență în parte ca fiind una de sine stătătoare și încă în proces de scriere.
Am ales familii din țări diferite, pentru a ilustra situații diferite de emigrare. Fiecare țară are o anumită particularitate (în Spania, se concentrează mai mult muncitorii necalificați, în Germania migrează mult persoane cu studii, iar Anglia adună migranți de mai multe tipuri), iar fiecare familie documentată are propria poveste, care se potrivește sau nu generalizărilor create despre destinațiile respective de migrație.
Cele trei destinații diferă fiecare prin specificul ei, dar cred că ceea ce a contat a fost și numărul de ani pe care fiecare familie îl petrecuse deja în acea țară. Spre exemplu, membrii familiei din Spania aveau deja 20 de ani de când se aflau acolo, timp în care își construiseră foarte multe relații și erau foarte bine integrați în peisajul social. Iar faptul că aveau un copil care mergea la școală a contribuit și mai mult la integrarea lor. Ducând copilul la școală sau la diferite activități, părinții intră în discuții cu ceilalți părinți, ies la o cafea și așa se leagă prieteniile. Și spaniolii sunt mai primitori și mai prietenoși din acest punct de vedere. Familia din Anglia, în schimb, avea doar 5 ani de când migrase. Copiii lor se integraseră foarte bine în mediul englezesc, fiindcă mergeau la școală. Părinții, în schimb, nu aveau foarte mulți prieteni sau cunoscuți englezi, cele mai multe relații cu aceștia fiind de cordialitate. Cel mai adesea își petreceau timpul liber cu alte familii de români. Cred că ține și de alegerea personală a fiecăruia, dar și de modul specific al oamenilor de acolo.
Cred că elementul pe care îl au în comun este faptul că fiecare dintre persoanele cu care am stat de vorbă simte, pe de o parte, o anumită ușurare a vieții prin faptul că lucrurile funcționează după niște parametri mult mai bine puși la punct, o satisfacție în privința faptului că munca lor este recunoscută și apreciată și există loc de creștere și de progres ca urmare a aptitudinilor lor (cum este cazul inginerului din Londra) dar, pe altă parte, există un dor după cei și cele rămași în urmă și o mâhnire venită din faptul că toate aceste realizări nu au putut fi atinse în țara lor. Și un anumit sentiment al neapartenenței. Spre exemplu, am stat de vorbă separat cu soții din Spania și amândoi mi-au spus același lucru: oricât de mult timp ar petrece în Spania și oricât de bine integrați ar fi în acea țară, niciodată nu vor putea spune că se simt de-ai locului. Mereu vor fi niște străini. Pe de altă parte, ei au spus că de fiecare dată când revin în țară în concediu, se simt străini. Aceasta este însă experiența lor de viață. Familia din Germania, pe de altă parte, se simte foarte bine integrată acolo și nu s-ar întoarce niciodată înapoi în țară. Pentru ei, experiența migrației a însemnat o nouă șansă de a o lua de la capăt și până acum totul le-a mers foarte bine și se simt extrem de mulțumiți de viața lor acolo. Aceasta este un alt tip de experiență. Și cred că, oricât de multe asemănări ar exista între poveștile de migrație ale celor 5,6 milioane de români din diaspora, niciuna nu este la fel.
Motivația proiectului vita migrantis este una foarte personală, izvorâtă din nevoia de a înțelege mai bine fenomenul migrației care și-a pus amprenta și asupra vieții mele, după cum și-a pus amprenta asupra vieților atâtor altor români care au rude, prieteni și cunoștințe plecate în străinătate. Din familia mea sunt plecați în Spania mama și fratele mijlociu, iar în Anglia – fratele cel mare cu soția și copilul. Pe lângă aceștia mai apropiați, din familia lărgită am unchi, mătuși, verișori plecați de mulți ani din țară. Apoi, sunt prietenii răspândiți prin țările din Vestul Europei și prin lume. Plecarea tuturor acestor oameni cunoscuți, pe care nu reușesc să îi văd decât o dată în an, în situațiile cele mai fericite, a produs o schimbare profundă în modul meu de a vedea și de a înțelege viața. Astfel, poveștile pe care le-am documentat fotografic în acest proiect sunt redate din punctul de vedere al celei rămase în țară – sau al celei rămase în urmă.
Care crezi că e rolul artelor în raport cu problemele sociale ale lumii din care fac parte?
Cred că arta trebuie să fie ancorată (și) la realitate, să fie conștientă de ceea ce se întâmplă în jurul nostru și să creeze un dialog între problemele pe care artiștii le pot identifica în lume și publicul care are acces la lucrările create. Prin intermediul limbajului său specific, arta poate educa și poate crea empatie în rândul oamenilor și poate duce la o cunoaștere mai profundă a anumitor aspecte poate necunoscute până atunci în legătură cu anumite subiecte de interes pentru public.
Cât de greu sau ușor îți este, ca absolvent de Arte la Iași, să îți construiești o carieră artistică? Din ce reușești să câștigi bani, ca fotograf, și spre ce vrei să te îndrepți?
Eu am terminat studiile de licență acum mai bine de 7 ani. La vremea respectivă, când am finalizat studiile, consideram că facultatea nu a răspuns într-un mod deplin la căutările mele. Am terminat o facultate și nu știam ce să fac cu viața mea. O vreme apoi, nici nu am avut interesul să îmi construiesc o carieră artistică. De aceea, timp de 5 ani am încercat să fac mai multe lucruri care nu aveau legătură neapărat cu lumea artei, fiind o perioadă de căutare. O perioadă am reușit să lucrez în diverse proiecte de design grafic, având bazele puse în facultate. Apoi am început să lucrez ca fotograf de evenimente și ca redactor la un portal online. Am făcut și mult teren, am aflat cum se realizează știrile video sau galeriile foto de eveniment, am văzut cum se lucrează în echipă și cum se duce la capăt un proiect editorial. Din punct de vedere profesional, am crescut mult. Însă am avut nevoie de mai mult decât atât pentru a mă simți împlinită. Ajunsesem să fac prea multe fotografii, la un moment dat aveam în arhivă mii de imagini cărora nu le găseam sensul decât strict acela de a ilustra pe moment un eveniment. Uneori, importantă era rapiditatea în transmiterea unei imagini și poate mai puțin calitatea. Făceam fotografii pe subiecte care mi se cereau și nu întotdeauna era ceea ce îmi doream și eu să fac.
Astfel încât, după câțiva ani m-am decis să reiau studiile în domeniul artistic și am făcut masterul tot în foto-video, la Iași. Abia după ce am fost plecată cu o bursă Erasmus în Spania mi-am dat seama că mie îmi place să fac fotografie documentară și că mă simt cel mai bine în rolul de observator. Am vrut să realizez un proiect de durată pe o tematică care m-ar fi motivat și entuziasmat să continui proiectul, oricare vor fi fost greutățile întâmpinate pe parcurs. De aceea am și ales tema migrației, fiind una care m-a marcat la nivel personal. Întrucât rezultatul acestui proiect a fost unul care mi-a adus împlinire, am ales să continui în aceeași direcție. Vreau să continui proiectul vita migrantis și să fac în continuare proiecte de fotografie documentară, iar acest lucru va fi posibil datorită faptului că tocmai am fost admisă la studiile de doctorat în cadrul aceleiași universități. Vor urma așadar trei ani în care voi avea posibilitatea să cercetez la nivel academic fenomenul migrației din perspectivă artistică și la nivel practic, să continui proiectul în aceeași direcție.
Acest material face parte din proiectul „Artists in Progress”, realizat de Scena9 și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Prin acest proiect, vrem să înțelegem mai bine lumile din școlile de artă românești și să cunoaștem cele mai tinere generații de artiști.
Parteneri: Universitatea Națională de Arte din București, Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș Bolyai din Cluj, Liceul de Arte Plastice din Timișoara, Cerc. Artă Contemporană din Târgu Ocna
Parteneri media: Ideo Ideis, Dissolved Magazine, SUPER, SUB25
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
