FOTO: Ei, americanii

Publicat pe 6 noiembrie 2024

Pornind de la seria The Americans (1958) a lui Robert Frank, trei artiști români au călătorit o lună prin Statele Unite, între 20 septembrie - 20 octombrie 2024, pentru a documenta foto-video perioada dinaintea alegerilor prezidențiale de pe 5 noiembrie.

Michele Bressan, Dani Ghercă și Alexandru Paul au traversat Statele de la Coasta de Est către Coasta de Vest, de la New York la San Francisco, trecând prin marile orașe, cât și prin mici localități, prin state democrate și republicane.

Descoperă proiectul They Americans în jurnalul de drum al lui Michele Bressan și în fotografiile celor trei artiști. Expoziția, curatoriată de Horațiu Lipot, a avut vernisajul marți, 5 noiembrie, la Switch Lab.

On the Roads

20 septembrie, orele 18.00 ca.

Aterizăm la New York, primul punct de plecare al călătoriei noastre. Pentru mine este „prima oară în America”; așteptările sunt mari, dar și incerte, confuze. Dani și Sandu (Alexandru Paul) au mai fost aici, așa că știu oarecum la ce să se aștepte. Petrecem aproximativ 4 ore într-un țarc al aeroportului JFK, dedicat călătorilor care nu au cetățenia americană. Această experiență mă surprinde; procesul de triere și verificare a documentelor este atât de lent și rudimentar încât îmi amintește de aeroportul Otopeni din primii ani ’90.

Suntem obosiți, dar în același timp dornici să începem. Să ne cazăm la primul dintr-o lungă serie de hoteluri și să ne dăm seama spre ce ne vom îndrepta atenția, aparatele. Plătim peste 100$ pentru un Uber care ne lasă la un hotel din Midtown, unde rezervasem o cameră dublă, din al cărei pat puteam vedea un peisaj aproape artificial: acei zgârie-nori care par generați pe computer, dar care îmi sunt în același timp cunoscuți, impregnați în memoria mea prin toate filmele care i-au folosit drept fundal.

Lăsăm bagajele și ieșim, mergem în Times Square ca să „sparg gheața”, fiindcă nu mai fusesem în America, iar locul era la doar cinci minute de mers de la hotel. Totul se mișcă foarte repede, într-o manieră vie și nevrotică, amintindu-mi pe alocuri chiar de București. Exceptând fluxul continuu de oameni de toate tipologiile, îmi atrage atenția o pancartă care apare pe mai mulți stâlpi de semafor: „This is a GUN FREE area.”

Fotografiez, în cea mai mare parte oameni. Fotografiez ca să încep un proces de adaptare la noul mediu, fotografiez ca să îmi găsesc ritmul într-un context în care voi sta timp de o lună.

23 septembrie

După trei zile petrecute în New York, pornim în adevărata călătorie, folosind o mașină închiriată, un Chrysler Pacifica semi-van de 8 locuri. Următoarea destinație este granița cu Canada, mai precis Niagara. Odată cu părăsirea marelui oraș, peisajul s-a schimbat brusc: spații largi, autostrăzi cu patru benzi, unde toți își vedeau de drum într-un ritm uniform, fără exagerări de niciun fel.

Începem să observăm primele semne ale viitoarelor alegeri. În curțile oamenilor și chiar la marginea drumurilor, încep să apară pancarte și steaguri în susținerea lui Trump. Suntem entuziasmați (eu, mai ales), pentru că acestea sunt primele semne ce corespund misiunii noastre. Ne dăm repede seama că, în America, nu poți opri mașina la marginea drumului, totul fiind „în mișcare”. Există o bandă de urgență, iar folosirea nejustificată a acesteia poate aduce amenzi de peste 1.000 de dolari. Astfel, primele cadre trec pe lângă noi, și noi pe lângă ele. Reconfigurăm GPS-ul astfel încât să ne ducă pe niște drumuri alternative, ocolind autostrăzile, în speranța că vom putea trage pe dreapta atunci când apar noi cadre.

Observ, într-o curte, o pancartă enormă dedicată lui Trump. Îi zic lui Sandu să facă cumva să oprească, pentru că pe aceasta chiar trebuie să o fotografiez. Este primul cadru de acest fel; mașina oprește la aproximativ 30m de „ținta” pe care mi-o propusesem, mă apropii pe jos, ajung în proximitatea curții, menținând totuși o oarecare distanță. Declanșez o dată, nu apuc să trag al doilea cadru și aud pe cineva țipând „What are you doing?!?!?! Hey, hey, what are you doing?!”

Proprietarul casei mă văzuse. A ieșit din casă aproape alergând spre mine, fața roșie, ochii injectați, trei pitbulli care lătrau în spatele unei uși închise precar. Apuc să-i spun „I'm an artist, Romanian, we’re documenting this and that,” îi arăt actul de identitate, pozele din aparat, dar nu pare să se liniștească. Întrevăd alte siluete în spatele ușii, iar situația devine brusc critică. Joc ultima carte și spun „You know man, I truly hope that Trump will win the elections.” Atunci totul se schimbă. Se uită în ochii mei și mă întreabă „Do you support our president, Donald Trump?” Iar eu îi răspund „Yeah, man, for sure.” Atunci îmi întinde mâna și se prezintă: „Hi, I'm Chris! Come in the backyard and take as many pictures as you like!”

A fost prima ocazie în care am realizat simțul american al proprietății.

25 septembrie

Niagara Falls. O atracție turistică „clasică” care m-a impresionat fără să mă impresioneze prea mult, de fapt. În schimb, Sandu, licențiat în geologie, a fost impresionat. Cu toate acestea, a ezitat și nu a ales să parcurgă traseul cu barca până la marginea cascadei. Și eu am regretat că n-am făcut-o.

28 septembrie

Rutina condusului și a „peisajului din mașină” se instalează. Sandu este singurul dintre noi trei care are permis de conducere, singurul care a condus toți cei aproape 9000 km pe care i-am parcurs. Fac schimb cu Dani pentru locul din față, cel de copilot, care ajută la urmărirea traseului GPS și încearcă să găsească niște posturi de radio care să nu fie cu muzică country sau religioasă.

29 septembrie

Ajungem în Detroit și parcă schimbările peisajului devin din ce în ce mai evidente. Decoruri industriale, multe locuri abandonate. O atmosferă stranie, în care adesea nu reușești să-ți dai seama dacă locurile prin care trecem sunt populate sau nu. Apar primele semne care ne fac să înțelegem că nu ne aflăm chiar într-un wonderland: oameni fără adăpost care trăiesc pe străzi, primii așa-ziși „zombie”, indivizi afectați de puternicul opioid Fentanyl.

30 septembrie - 1 octombrie

Intrăm pe faimosul traseu Route 66. Micile așezări încep să se înșire; la început îmi notam numele localităților, însă, ulterior, am abandonat acest demers. Spațiile deveneau din ce în ce mai vaste, distanțele din ce în ce mai mari, iar casele întâlnite, tot mai izolate. Dani răcește destul de serios și, timp de câteva zile, se luptă cu o tuse urâtă, în timp ce Sandu intră din plin în rolul de șofer profesionist, ajungând să conducă 7-8 ore pe zi. Ne oprim pentru câte o cafea, mâncăm pe unde apucăm, de cele mai multe ori preparate discutabile. Chiar dacă realizăm că este departe de a fi un obicei sănătos, ne simțim mai în „siguranță” mâncând câte un meniu de la Wendy’s – hamburger + cartofi. Sucurile carbogazoase sunt la discreție, practic gratuite, cu posibilitate de refill continuă. Hotelurile se transformă în moteluri, de tipul celor pe care le vezi în filme: clădiri fără etaj, cu intrări direct din stradă, deschizându-se direct în dormitor; acelea unde parchezi mașina exact în fața ușii camerei ocupate.

2-4 octombrie

Ajungem în Chicago. Ne cazăm la South Loop Hotel, undeva la granița dintre un cartier rău famat și zona centrală. Apuc să-mi spăl câteva haine în cada băii și le las la uscat pe aeroterma din cameră. Pentru prima oară, simt un soi de teamă, anxietate. Merg cu Sandu spre centru, luăm un autobuz în care bărbatul așezat lângă mine delira agresiv, vizibil afectat de consumul unor substanțe. Pe scaunul din fața acestuia, un tânăr cu hanorac cu glugă este complet indiferent scenei; când se ridică, la vederea unui ofițer de poliție care tocmai urcase în autobuz, observ că avea un pistol la spatele blugilor. Din ce în ce mai mulți „zombie” pe străzi. Încep să apară așezările de corturi în care locuiesc oamenii fără adăpost. Realizez cum „realitatea urâtă” nu mai există doar la periferii, ci acum e fix în centrul orașelor.

Dormim ciudat: Sandu și Dani se culcă foarte devreme, în jurul orei 20:00; Sandu, epuizat de orele de condus, iar Dani, pentru a se trezi la 3:00 dimineața și a avea videocall-uri de coordonare cu echipele de acasă implicate în șantierul Scânteia+, care începuse cu câteva zile înaintea plecării noastre. Părăsim fiecare cazare pe la 5:30 dimineața, încărcăm mașina și plecăm spre următoarea destinație. Facem rezervările pentru următoarea cazare din mers, folosind o conexiune de internet mereu precară. Fiecare dintre noi a început să coaguleze material. Am fotografiat destul de mult și, în paralel, am filmat cu telefoanele mobile partea de documentare destinată platformei online They Americans. În fiecare seară, după ce ne instalăm în hotel, trimitem materialele pentru postare, ca un fel de jurnal zilnic.

5-7 octombrie

Continuăm pe Route 66, continuă orașele „fără nume și fără număr”. Fiecare dintre noi începe să se concentreze pe anumite detalii, subiecte. Mi-am dat seama că este ușor să realizezi „fotografii bune” în America.

Inițial, planul era să urmăresc evenimente legate de viitoarele alegeri prezidențiale, dar călătoria s-a transformat treptat în altceva. E tentant să spun că am surprins un fel de „Frumusețe Americană” (da, punga de plastic, știi la ce mă refer), dar pentru mine a fost mai degrabă despre evitarea acelor clișee de tip „Americana” — acele imagini „bune” care sunt, de fapt, doar ecouri ale fotografilor americani clasici, adânc înrădăcinate în subconștientul nostru. Câteva astfel de cadre au ajuns în proiect, dar, în final, m-am concentrat pe altceva.

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost cât de repede, după ce părăsești un oraș mare, te trezești plutind printr-un peisaj nesfârșit. Atât de multe orașe mici, izolate – comunități minuscule împrăștiate în mijlocul deșertului sau de-a lungul autostrăzilor. Multe dintre aceste orașe erau aproape abandonate, semănând cu platouri de film. Trotuare flancate de magazine cu semne „Ne pare rău, suntem închiși”, probabil de ani de zile. Unele vitrine încă mai aveau expuse produse din ultima amenajare, în timp ce altele erau complet goale. Reflecțiile mediului înconjurător în vitrine amestecau totul într-un nou tip de scenă, un fel de diorame care ilustrează starea actuală a acestor locuri în cadrul mai amplu al realității americane de astăzi.

8 Octombrie

Ajungem în Las Vegas. Ne cazăm într-un motel de la marginea drumului principal, în imediata apropiere a unor „Chapels of Love”, acele centre în care poți să te căsătorești pe loc, fără prea multe formalități. Orașul pare o mare butaforie scenografică, în același timp impresionant și plictisitor. În centrul orașului, pe Las Vegas Boulevard, întâlnești un mix foarte ciudat de oameni: turiști dornici de distracție și persoane ajunse la capătul puterilor, distruse de opioide. Toți par să conviețuiască într-o înțelegere reciprocă. Ceea ce mi-a atras atenția de la bun început, în legătură cu acești oameni disperați care trăiesc pe străzi, este că nu cerșesc; sunt atât de deconectați, atât de spaced out, încât nu îți cer bani. Te lasă în pace și vor doar să fie lăsați în pace. În afară de câteva fotografii „de trimis acasă”, nu am reușit să fac nimic. Las Vegas mi s-a părut cea mai fadă locație din câte am vizitat: dezolant și sclipitor.

9 octombire

Continuăm pe aceeași Route 66. Încă mai multe orășele, și încă mai multă semnalistică electorală. Astfel de pancarte deja nu ne mai atrag atenția; fiecare dintre noi trei a fotografiat deja destule (prea multe) astfel de semne. La fel și în cazul decorațiilor dedicate Halloween-ului: primele au fost captivante, altele interesante, dar, ulterior, chiar și cele exagerate și bombastice ajungeau să nu ne mai oprească din drum.

Ajungem în Deșertul Nevada. Ne pierdem cumva prin el. Comunicarea dintre noi deja nu mai funcționa, după aproape o lună petrecută 24/24 în aceeași mașină și în aceleași camere și paturi. Fiecare era adâncit în propriile gânduri, pierdut într-un peisaj din ce în ce mai îndepărtat de casă. Cu cât ne apropiam de San Francisco și diferența de fus orar creștea; în Nevada, dacă bine rețin, eram la 9 ore în urma României.

10-13 octombrie

California. Suntem cazați într-un hotel din centrul orașului, unul într-adevăr luxos, care parcă nu se potrivea cu aparențele noastre de călători „on the road”. Toate holurile erau decorate cu fotografii înrămate, legate de filmele care fuseseră filmate în hotelul respectiv, multe dintre ele adevărate clasice hollywoodiene cu care crescusem. Am trecut pe lângă Sunset Boulevard, dar fără să ne oprim. Am încercat să bifăm o oprire super-turistică, mai exact la semnul Hollywood, dar nu am reușit să ajungem până la el. Am filmat din mașină stelele actorilor de pe trotuare, totul a trecut foarte repede și parcă fără să semene cu ceea ce „văzusem în filme”. Am vizitat câteva plaje, am văzut mai mulți surferi, am văzut Oceanul. Dar parcă aveam în minte doar două lucruri: ultima noastră etapă, San Francisco, și întoarcerea acasă.

14-18 octombrie

Ajungem în San Francisco, orașul considerat noul reper pentru decăderea Americii. Fusesem preveniți de mai multe ori în legătură cu San Francisco, dar nimic nu putea anticipa scenariul care ne aștepta. Și aici am fost cazați în centrul orașului, la hotelul BIJOU, doar că, de data aceasta, lucrurile erau într- adevăr scăpate de sub control. Mi-ar fi la îndemână să redactez tot felul de anecdote și scene pe care le-am văzut, dar voi alege să nu fac asta. Pot spune doar că am văzut doi oameni murind pe trotuarul din fața hotelului, la o distanță de aproximativ 30 de metri unul față de celălalt. Pot doar prelua o frază pe care am tot auzit-o acolo: reality hits hard.

19 octombrie

Am zburat din San Francisco înapoi la New York, unde am mai stat o zi înainte de a zbura către Paris și, în final, spre București.

Ceea ce am prezentat în textul de mai sus este doar un rezumat realizat pe very fast-forward. Trebuie să recunosc că nici până acum toate amintirile din această călătorie nu s-au sedimentat în maniera corectă; totul este încă foarte amalgamat, adesea confuz. Din punct de vedere vizual, probabil a fost prea mult și prea dintr-o dată. Este cu siguranță o experiență de avut. Însă, în ceea ce privește proiectul care ne-a dus acolo, cred că lucrurile s-au metamorfozat pe parcursul călătoriei.

Pentru mine, nu au fost elemente sau reacții majore legate de alegeri. Da, cu siguranță, am întâlnit multe pancarte și diverse obiecte dedicate promovării celor două mari nume din cursă, Trump și Harris. Da, cu siguranță, erau oameni implicați și vocali în acest sens, dar, în același timp, parcă, în realitate, nimănui nu părea să-i pese cu adevărat. Realitatea se afla în spatele unor uși peste care nu treceai, în casele cu curți nemarcate de garduri. Realitatea pe care am întâlnit-o era mai degrabă cea a unui peisaj structurat în jurul unor elemente consumeriste majore, a spațiilor dintre două puncte, a peisajelor în care te pierzi fără să mai realizezi ce cauți sau ce poți găsi. Per total, nu a fost o țară a surprizelor, dar trebuie să recunosc că nici nu am vrut să le căutăm. A fost un drum, pe alocuri inițiatic, în care fiecare dintre noi a înregistrat aspecte cu relevanță efemeră sau istorică. Un drum care, cel puțin pe mine, m-a făcut să mă gândesc în fiecare zi la „acasă” și la cum nu aș alege să trăiesc în locurile pe care le-am vizitat și explorat. Bine, recunosc, probabil doar în New York aș trăi.