„Aici suntem la 1000 de metri altitudine. Au venit acum câțiva ani niște nemți și-au măsurat, e aer bun, aer de sanatoriu, ca la Predeal”, zice Tanti Livia și noi o credem și tragem aerul bun adânc în piept. Dup-aia ne ducem și ne întindem în curtea din spate, unde iarba strălucește și dealurile moțăie în soare, apoi ne luăm blugi, un polar și-un izopren, poate și niște vin sau țuică, și coborâm spre festival, unde ne-așezăm între butucii din fața scenei, salutăm vecinii, închidem ochii și lăsăm muzica să vină valuri-valuri peste capetele noastre. Ce urmează nu e o cronică de festival, ci niște bits&pieces din ce-au mai zis&făcut oamenii la Gărâna. Pentru că, pe lângă muzică, la Gărâna oamenii fac festivalul, oamenii cu pelerine de ploaie în buzunar și scăunele pliante, oamenii care fierb gulașul și coc porumbul, oamenii care își deschid casele pentru zăpăciții veniți de la oraș, oamenii pe care-i vezi ani de an, mai întâi singuri, apoi în cuplu, apoi cu tot cu copii, oamenii care vin din cluburile de jazz din capitalele lumii direct în poienița de la Wolfsberg (numele nemțesc al satului), oamenii care preferă să vadă concertele cu binoclul, din cimitirul de pe deal, oamenii care înoată după-masă la Trei Ape și seara discută despre jazzul nordic, „Oameni care merg la Festivalul de jazz de la Gărâna” (grupul are 3000 și ceva de membri), oamenii care-i aduc pe toți oamenii ăștia împreună, de fix 21 de ani.
Muzici și faze:
-
În prima seară, aia-n care RISE a publicat investigația despre Dragnea și Serviciul lor secret, grupuri-grupuri șușoteau și-și dădeau coate, se-ntrebau de ce-ar fi nevoie ca individul ăsta să răspundă odată pentru ce-a făcut. Tot la Gărâna, în 2009, publicul a huduit-o pe Elena Udrea, care venise în calitate de ministru al Dezvoltării Regionale și Turismului. Oamenii de la Gărâna au radar de bullshit. Aviz amatorilor.
-
Tonbruket, suedezii desprinși din coasta lui Esbjörn Svensson Trio, au băgat melancolia în oase cu „Ballad for E”, scrisă de Magnus Öström pentru prietenul dispărut Esbjörn, și melancolia și-a făcut cuib și n-a mai plecat, cel puțin o vreme.
-
În a doua seară, s-au spart cerurile și-a fulgerat vreo oră și ceva, până a-nceput să plouă și publicul s-a îmbrăcat cu pelerine foșnitoare.
-
Hà Nội Duo (conduși de năstrușnicul francezo-vietnamez Nguyên Lê) ne-au prins între „Ăștia-s Massive Attack din Vietnam pe acid” și „Așa ar suna Twin Peaks, dac-ar fi subacvatic”. Subacvatici eram și noi, adăpostiți sub pelerine și streșini. La Gărâna, muzica nu se oprește niciodată din cauza ploii. Dimpotrivă.
-
„Uite, și luna e din band!”, a zis cineva care urmărea atent ascensiunea lunii prin spatele scenei și-i măsura mișcările în beat-urile de tobă. În zilele de la Gărâna, luna a fost plină și-a luminat drumul spre casă pentru cine n-avea frontală și baterie la telefon.
-
În a treia seară, s-a cântat, la impulsul băieților din cvartetul afrocubanez al lui Omar Sosa, „Que dice mi gente, cha cha cha”, „oamenii mei” au devenit „oamenii noștri” în timp ce băteau din palme și se bâțâiau pe muzica lumii din capul lui Omar.
-
În pauză, s-a lansat „o carte de aventuri și călătorii” din care afli, printre altele, cum se conduce o caravelă. Autorul a zis că a scris cea de-a 254-a evanghelie apocrifă. Să fie primită.
-
„Bine, Bill!” strigă cineva, iar muzica lui Bill Frisell curgea ca mierea caldă peste noi. Traversăm ținuturile nesfârșite la bordul unui Buick din '66 și cineva are brusc revelația că jazz-ul e muzica cea mai liberă, că, „uite-i cum improvizează, uite-i cum zâmbesc, nu-i oprește nimeni.” „Nature laughs as time goes (slips?) by”, scrie într-un un scurtmetraj experimental proiectat în pauză. Ca-n albumul lui Tor Lundvall. Ca-n viață.
-
La unul dintre restaurantele din sat, se mănâncă cel mai bun ștrudel cu mere din lume. Pe dealurile din jur, drumeții gustă furnici.
-
Florian Lungu, zis și Moșu, „o legendă vie a jazz-ului de la noi”, după cum i-a explicat un domn unei doamne, chiar în spatele nostru, întreține publicul cu bancuri cu blonde, politică și sex, în timp ce se pregătesc instrumentele pentru următoare trupă. Publicul protestează, se râde mai degrabă ironic, ca atunci când mergi în vizită la bunici și bunicul te bate la cap cu niște poante mai deocheate. Suntem toți, într-un fel sau altul, nepoții lui Florian Lungu.
-
„Îți iese abur din gură și ai ochelari de lună”, se poate citi într-un Notes dintr-un telefon care-a fost la Gărâna și s-a întors cu tot cu proprietar în București.
-
În fiecare dimineață de festival, lumea se adună în biserica din Văliug și ascultă slujba de jazz, ca-ntr-o duminică perpetuă.
-
Noaptea, cobori spre concerte pe strada principală, într-un roi de licurici care se-ncarcă de lumină de la farurile mașinilor și te conduc până la intrare. N-am mai văzut licurici de când eram mică, încă nu venise Revoluția și-i vânam prin tufișurile de la Neptun, între două profiteroluri. Nature laughs as time goes by.
-
Aprozarul ambulant vine în fiecare vineri și se oprește din poartă în poartă. Vinde legume și fructe, aranjate regulamentar într-o dubiță. Pepenele l-am împărțit în cinci prieteni, în grădina din spatele casei, în timp ce unul dintre noi citea din „Parada de Paște” a lui Richard Yates și ceilalți făceau pronosticuri despre destinul unui personaj marginal, dar înduioșător, pe nume Andrew Crawford („Văzându-l cum mânca, și-a dat seama că era pofticios și un pic durduliu, într-adevăr; oricum, n-a vorbit aproape deloc până nu a fost sătul, când avea deja o vagă urmă de grăsime lucioasă în jurul gurii.”)
-
La Gărâna și în satele din jur au mai rămas câțiva pemi, o minoritate de origine germană venită din Boemia pe la începutul secolului 19 ca să lucreze în minele de mangal pentru uzina din Reșița. Casele sunt cochete și tăcute, doar că, din când în când, mai auzi voci vorbind într-o limbă necunoscută. Și, deși ești străin de toate astea, te simți foarte acasă.
-
În a patra seară, leșinăm la umbra chitarei verde-înghețată a lui John Scofield. Ultima oară, l-am văzut în Central Park, împreună cu prietenii lui de la Medeski Martin&Wood. Acum bagă un cântec de adormit America, „some music that we played back in 1986”. Zice că întrebarea „What is a go go beat, Dennis?” a făcut istorie în „jazz-ul rock funky fusion”, pentru că din ea s-a născut un cântec demențial. Dup-aia, trei dintre muzicieni fac un pas în spate și se uită admirativ la al patrulea, care face muzică dintr-un Mac. Apoi intră și ei pe fir și ies artificii.
-
„La Gărâna, creierul dă o petrecere la tine în cap, pentru că l-ai lăsat în sfârșit să facă ce vrea”, zice cineva. Pare fericit.
-
La plecare, luăm doi autostopiști până în satul vecin. Ea îngrijește un nazist bătrân în Germania („A scăpat la Debarcare, îți dai seama…”), el are copiii plecați afară și zice că „în țara asta, totu-i perfect, în afară de noi și ăia care au grijă de noi.” La festival, le-a plăcut mult, „nu doar ca relief, ca tot, ca oameni, ca ce poți să vezi, să simți…”
-
Motto-ul Muzeului din Gărâna e, scurt și la obiect, „Așa am trăit înainte, așa trăim acum.”
-
Fratele meu e mai mic decât festivalul. Anul ăsta, a venit pentru prima dată și i-a plăcut. Zice că de-acuma o să vină în fiecare an.
