Unul dintre efectele secundare în cele două zile jumate, cât mi-a luat să citesc Copilăria lui Kaspar Hauser, a fost că am început să mă uit atent în jur. Să scot capul mai des din telefon și să scanez prin geamul autobuzului blocurile încinse; să merg mai încet pe străzi, de parc-aș fi adunat indicii despre cine și cum a trăit pe-acolo; să-ncerc să-mi amintesc ce fusese înainte dincolo de vitrinele unde acum se-adună praful; să-mi imaginez cât de străine or să-mi pară peste niște ani cartierele unde-am locuit. Și asta fiindcă romanul lui Bogdan Alexandru Stănescu nu-i doar povestea unui personaj care se maturizează, ci și a unui oraș care se schimbă odată cu el, până când, de la distanța în care amintirile se transformă-n autobiografie altoită cu ficțiune, devine cu totul altul. Memoria se-nfige mai tot timpul în spații precise, până-și creează un oraș numai al ei, și-n timp ce citești, Bucureștiul tău face cunoștință cu Bucureștiul din Copilăria lui Kaspar Hauser, hașurat de drumuri și stări, anxietăți și reverii, bagabonțeli și poezie, beții și mahmureli.
Cu toate lucrurile astea-n minte, și cu un impuls dat de nostalgie (un alt efect secundar al cărții), am încercat un experiment. L-am rugat pe Bogdan Alexandru Stănescu să-i fie ghid fotografului Adi Tudose prin orașul unde se-ntâmplă mare parte din viața cuprinsă în cele 12 povestiri ale romanului. De la blocurile muncitorești din Berceni și curțile misterioase din Vatra Luminoasă, între care e împărțită copilăria, din cartierul Tineretului, teritoriul explorărilor din adolescență, până la centrul cu birturi, bombe și bodegi, devenite o a doua casă-n studenție. Rezultatul e un eseu foto despre cum timpul modelează locul: dacă unele din punctele importante din harta romanului nu mai există ori s-au schimbat cu totul la față, odată cu frenezia haotică de după '90, altele sunt un fel de blindspot-uri temporale, de parcă n-ar fi ieșit niciodată din comunism. Fiecare imagine e însoțită de fragmente din roman sau, acolo unde transformările au făcut de nerecunoscut orașul din carte, de scurte texte scrise de Bogdan Alexandru Stănescu la invitația noastră. Înainte sau după ce-i citiți cartea, hai să vedem ce se-ntâmplă la întâlnirea dintre literatură și fotografie:
Ne‑am mutat în Berceni cândva toamna târziu. Ce ştiu, şi probabil e prima amintire clară, coerentă, narabilă a copilăriei mele, este chiar acel drum spre noua noastră casă, eu cu Mama în spate, tata conducând, şi porţiunea de stradă din dreptul staţiei Constantin Brâncoveanu e declanşatorul memoriei mele de om.
***Pe platoul de la Brâncoveanu, din spatele metroului, cumva între zona lacului și cea cu Orășelul Copiilor, erau niște pajiști pline de gropi de cârtiță, pe care apăreau din când în când tot felul de gherete cu minuni: jocuri video, Case ale Groazei, iar iarna acolo se construiau cele mai mișto cazemate din lume. Vara se juca fotbal, de dimineața până seara, se făceau campionate interminabile între scări, iar vedetele erau copiii muncitorilor de la Pionierul, care aveau adidași cu crampoane și tricouri cu Dinamo. Zona noastră a fost mereu zonă dinamovistă. Câteodată se făceau găști care mergeau spre Piața Sudului, la Geamuri Multe, la cafteală cu steliștii. Acum țâșnește apă din pământ.
De multe ori adormeam noaptea imaginându-mi cântecul acela al paharelor cum străbate parcul, peste toate tirimbombele și trenulețele electrice care dorm, pe lângă bărcuțe și Casa Groazei, cum dă o raită pe la Tineretului, apoi se întoarce în bucătăria noastră și se strecoară în cutia de carton unde se aflau instrumentele magice, sub masă, ținute de bune.
Odată cu prima noastră vizită în vila din Vatra Luminoasă a început un Ev Nou şi fericit pentru toată lumea. Se puneau bazele unei cooperări pline de dragoste şi bună înţelegere, iar asta însemna, în primul rând, că trebuie să curăţăm casa aceea năpădită de amintiri şi de jeg, unde murea încet un bătrân murdar.
Restaurantul Riviera, cu a lui cupolă ca de circ, era aşezat pe marginea lacului şi, după ce‑mi punea prima râmă‑n ac, sau primul viermuş („Tătuţule, un adevărat pescar muşcă din râmă“), mă lăsa să mă oglindesc în apa verzuie, să stau singur cu râmele mele (…)
(…) la corcoduşe îi ţin scara lui Cristi, care se suie în copac şi începe să le adune în poala tricoului, pentru că n‑avem sacoşă la noi şi, când i se umple tricoul, se dă jos cu grijă, ajutat de subraţ, şi halim corcodele în soare, după care mergem la pişnitoare şi bem apă rece de izvor (…)
Era foarte important să le arăţi vecinilor de curte o faţă sobră, un zâmbet amiabil, plin de diplomaţie, şi să‑ţi ţii pentru tine bolile, ura, chiar şi iubirea.
— Ia zi, Tătuţule, mergi cu mine la un barbut ?
M‑am uitat urât la el. Cu o oră înainte gemea că moare :
— Unde, Tătuţule ?
— Aici, la piaţă, la măcelărie.
Imediat s-a-nviorat, şi-a tras pantalonii de trening pe el, şi-a aranjat gulerul de la tricou, s-a dus în spatele televizorului, de unde a scos un şomoiog de bancnote pe care mi l-a arătat cu faţa radiind de fericire şi a început să-şi împungă obrazul cu limba, mai ghiduş decât un spiriduş.
Vara, axa acestei noi lumi era o dâră de lichid care tăia trotuarul din faţa scării exact în două, pornind de sub uşa misterioasă a ghenei de gunoi, unde se căsca în beton o gaură destul de mare încât să iasă prin ea şobolanii grăsuni şi să străbată într‑o goană disperată terenul nostru de fotbal până la ghena scării alăturate.
De altfel, în memoria copilăriei mele nu există spaţii de trecere, fie plouă din greu, lung, cu zilele, fie e căldură toridă.
***Cum cobori dinspre Cimitirul Eroilor Neamului (pe arcul care străjuiește intrarea un legionar roman ține vârful unui gladius îndreptat spre pieptul oșteanului dac învins), după ce ai cules nuci de printre morminte și ai sărit gardul din piatră, panta te duce spre două poduri mici, din lemn (acum sunt mai înalte, atunci erau aproape de apă, acum pe ele scrie HP, eu îmi amintesc din ele doar lemnul putrezit și găurile care se căscau din loc în loc), care te trec dinspre partea de Berceni a parcului înspre Tineretului și care pentru noi erau granițele. Tineretului însemna lumea civilizată, unde nu treceam niciodată, pentru că eram murdari și golani. Pe podul ăla a murit Balkan, s-a lovit la cap într-o săritură la o zi după ce îmi luase toată colecția de surprize și țin minte că mi-am dorit să moară, iar când prin fața scării trecea alaiul cu tromboane, cai mascați și sicriul din care ieșeau valuri albe, matlasate, mă gândeam că eu l-am omorât.
(...) iar mie‑mi plăcea să merg sâmbătă şi duminică la taică‑miu, care avea maşină şi mă lăsa câteodată să ţin volanul stând pe genunchii lui şi avea şi video, unde vedeam ori „Cartea junglei”, ori „Robin Hood” sau, cel mai tare, „Războiul stelelor”, pe care prima oară‑l văzusem la Sala Polivalentă, unde dădeau o dată pe lună filme şi era omor, pentru că venea tot cartierul, dar nu conta, mergeam toţi băieţii din scară şi urlam în întuneric (...)
Mă bântuie imaginea celor doi tineri (erau tineri, Mama avea vârsta mea de acum, cred, iar el abia trecuse de 40 de ani) prinşi într‑un joc al seducţiei la care eu primisem un rol destul de important, eram poate o tură sau un nebun de pe tabla de şah aşezată pe masa dintre ei.
(…) numai că dinspre Crematoriu iese aşa un fum gros, să moară măiculiţa mea dacă te mint. Vampiru, coios tot, hai, frate, să vedem, că sunt gemuleţele alea cu grilaj din spate. Frate, sincer să fiu, n‑aveam nici un chef, da’ Vampiru începe să mă ia la pulă, că n‑am sânge‑n mine şi tot aşa şi-i zic hai frate. Urcăm noi dealu’, ştiţi cum e la Crematoriu, e piaţa aia‑n faţă cu Câinii ăia acolo.
***Lângă gura secundară de metrou din Titan era prin anii 2000 o terasă cu mese din plastic, La Grasu, de fapt un magazin cu de toate, de unde puteai lua bere ieftină și apoi te așezai lipit de gardul viu care despărțea terasa de restul parcului. De fapt, ce începea după era un peisaj de savană, pe unde mișunau leii, bivolii de noroi și acvile cu gâtul alb.
Am intrat tiptil în urma ei şi am aşteptat până a liniştit câinele, un ciobănesc agitat, apoi am intrat în casă, unde m‑a condus pe întuneric spre camera ei, un fel de debara în care dormea pe saltea.
Ne sărutaserăm de câteva ori şi atât, dar atunci mă mângâia pe ceafă şi mă enervam îngrozitor, pentru că duioşia aia mi se părea respingătoare.
Adevărul e că beam şi eu destul de mult, cam ca toţi ceilalţi, dacă nu chiar un pic mai mult, dar asta nu mă împiedica să străbat dimineaţa întreg oraşul cu autobuzul, să merg la cursuri, apoi să fug la redacţia unde cu greu reuşisem să intru ucenic, să mă întorc la terasa Argentin, unde începeam cu Fernet şi bere, apoi, pe la 9‑10, să mă urc în troleu la Universitate şi s‑o tai spre Titan.
Mi‑am aprins o ţigară şi am stat aşa, în faţa gardului viu, privind tramvaiele care luau curba de la Sf. Gheorghe, scârţâind ca nişte animale preistorice ieşite acum de sub pământ, dezmorţindu‑se după milioane de ani de nemişcare.
Am avut din copilărie intuiţia că trăiesc în cel mai trist oraş din lume (...)
Fragmentele de mai sus au fost selectate, cu acordul autorului, din romanul Copilăria lui Kaspar Hauser, de Bogdan Alexandru Stănescu, Editura Polirom 2017
Fragmentele de text marcate cu *** au fost scrise de Bogdan Alexandru Stănescu la invitația Scena9.
Fotografiile au fost realizate de Adi Tudose.
Experiment propus de Andra Matzal
